ÎCCJ, Decizia nr. 173/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 323 din

19 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca

nefondate, cererile formulate de inculpații I.A., I.O. și C.M., privind

recuzarea tuturor judecătorilor Curții de Apel București.

S-a reținut că la termenul

din 16 mai 2005, fixat pentru judecarea recursului declarat de inculpații

menționați, împotriva încheierii din 9 mai 2005, prin care Tribunalul București,

secția a II a penală, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive, pe o

perioadă de 30 zile, aceștia, prin avocat, au formulat cerere de recuzare a

tuturor judecătorilor Curții de Apel București, invocând cazurile prevăzute de art.

47 alin. (2) și art. 48 lit. d) C. proc. pen.

Examinând cererea de

recuzare, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat că

nu sunt întrunite cerințele art. 52 alin. (5) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri,

inculpații I.A., I.O. și C.M. au declarat recurs, invocând următoarele motive:

- instanța a încălcat

flagrant legea, cu referire la prevederile art. 52 pct. 5

1

C. proc.

pen., nedispunând cu privire la arestarea preventivă;

- instanța a adăugat la

lege, cu referire la interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 52 pct. 5

1

C. proc. pen.;

- încheierea cuprinde motive

contradictorii, cu referire la susținerile corecte, în acest caz, ale acesteia

privitoare la prorogarea competenței instanței sesizată cu cererea de recuzare,

de a dispune asupra măsurii arestării preventive;

- instanța a dispus asupra

cererii, fără citarea inculpaților și fără ca aceștia să fie prezenți;

- instanța, deși era

obligată să dispună asupra măsurii arestării preventive și, pe baza probelor

existente să revoce măsura, nu s-a pronunțat cu privire la aceasta și nu a

observat că instanțele inferioare, nelegal, au avut în vedere pericolul social

generic al faptei, și nu pe cel concret al făptuitorilor pentru ordinea publică

care, la rându-i, nu a fost niciodată explicitată, ci numai enunțată.

În concluzie, inculpații au

solicitat revocarea măsurii arestării preventive și punerea acestora în

libertate de îndată.

Recursurile sunt

inadmisibile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din economia dispozițiilor

Părții Speciale Titlul II Cap. III Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă

condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora, potrivit

legii procesual penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile

a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursurile declarate de inculpați împotriva unei

încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

respins, ca nefondată, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Curții

de Apel București.

Or, potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu

sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit

legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.

Așadar, pentru ca o

încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula

generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie

prevăzută expres de lege.

În cauză, urmare a abrogării

alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la

încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei

de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia,

separat, cu recurs.

Or, recunoașterea unei căi de atac în

situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că legea

procesual penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din

Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la

justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind

examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în

condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 385

1

C. proc. pen.

Ca atare, accesul la

justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale

menționate, stabilită de legea procesual penală.

În fine, în raport cu datele

dosarului, cu referire la termenul fixat pentru soluționarea cererii de

recuzare, data până la care a fost prelungită măsura arestării preventive,

instanța competentă a dispune asupra măsurii arestării preventive, încheierea

recurată se constată a fi legală, nesusceptibilă de critică.

Pe de altă parte, aspectele

invocate de inculpați nu pot fi examinate, contrar dispozițiilor legii

procesual penale, într-o cale de atac în care excepția de inadmisibilitate a

acesteia prevalează.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibile, recursurile

declarate de inculpații I.A., I.O. și C.M.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) și (4) din același cod, recurenții-inculpați menționați vor fi obligați la

plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații I.A., I.O. și C.M. împotriva încheierii nr.

323 din 19 mai 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 2961/2005.

Obligă recurenții la câte

1.000.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 iunie 2005.