ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3106/2006

Deliberând asupra recursurilor

penale de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 2 mai 2006,

pronunțată în dosarul nr. 24479/3/2004 (704/2006), Curtea de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus, printre alte măsuri,

în temeiul art. 300

2

C. proc. pen., cu referire la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest a inculpaților N.P., V.C.G.

și R.A.R.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că se mențin și în prezent temeiurile care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive, fiind întrunite, cumulativ, cerințele art. 148 lit.

h) C. proc. pen, privitoare la limita specială de pedeapsă și la existența

pericolului social concret pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri, în

termen legal, au formulat recurs inculpații N.P., R.A.R. și V.C.G.

Inculpații N.P. și R.A.R., prin

motivele de recurs, susținute oral, au solicitat casarea încheierii și

judecarea în stare de libertate, în raport de faptul că nu sunt îndeplinite

cerințele impuse de art. 148 C. proc. pen., neexistând dovezi certe cu privire

la vinovăția acestora.

Inculpatul V.C., prin motivele de

recurs amplu dezvoltate în scris, a criticat încheierea atacată pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, inculpatul a invocat

excepția nulității absolute a încheierii din Camera de Consiliu din 24

noiembrie 2005 pronunțată în dosarul nr. 3697/2005 al Curții de Apel București,

secția a II-a penală, prin care i s-a menținut starea de arest în raport de

faptul că au fost încălcate dispozițiile privitoare la compunerea legală a

instanței prevăzută de art. 292, raportat la art. 52 alin. (5

1

) C.

proc. pen., precum și cele cu privire la publicitatea ședinței de judecată,

atunci când se menține măsura arestării preventive în faza judecății.

Se susține că măsura arestării

preventive a încetat de drept, la data de 27 noiembrie 2005, în raport cu

faptul că ultima menținere a măsurii arestării preventive a fost dispusă de

Tribunalul București, secția a II-a penală, prin încheierea din 29 septembrie

2005 în dosarul nr. 6775/2004.

De asemenea, recurentul-inculpat V.C.G.

a invocat excepția nulității absolute a încheierii din data de 13 ianuarie 2006

a Tribunalului București, secția a II-a penală, susținând că la termenul din 11

ianuarie 2006, a formulat o cerere de recuzare a tuturor magistraților

Tribunalului București, inclusiv a președintelui completului de judecată,

cererea fiind respinsă de către acesta.

În consecință, inculpatul solicită

să se constate că măsura arestării preventive a încetat de drept, întrucât

toate hotărârile pronunțate în cauză, cu privire la această măsură sunt lovite

de nulitate absolută.

Se critică hotărârea și cu privire

la greșita respingere a cererii de revocare a măsurii arestării susținând că

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive,

respectiv cele prevăzute de art. 148 lit. c) și h) C. proc. pen., nu mai

subzistă în prezent.

Examinând încheierea atacată sub

aspectele invocate de inculpați, cât și din oficiu, sub toate aspectele,

conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că

recursurile formulate nu sunt fondate, criticile privind nelegalitatea și

netemeinicia hotărârii fiind nefondate. Astfel, din actele și lucrările

dosarului rezultă că inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați în

primă instanță. Prin sentința penală nr. 103 din 26 ianuarie 2006 a Tribunalului

București, secția a II-a penală, la pedepse privative de libertate.

Împotriva acestei hotărâri,

inculpații au formulat apeluri, înregistrate pe rolul Curții de Apel București,

secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, iar în cadrul

acestei faze procesuale instanța a verificat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive conform art. 300

2

și constatând că temeiurile

de fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive subzistă și în prezent și impun în continuare privarea acestora de

libertate, în temeiul art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a menținut

starea de arest a recurenților.

Cu privire la criticile de

nelegalitate formulate de inculpatul V.C.G.

Prin încheierea din Camera de Consiliu

din 24 noiembrie 2005, Curta de Apel București, secția a II-a penală, a dispus,

în conformitate cu dispozițiile art. 52

1

C. proc. pen., menținerea

stării de arest a inculpatului V.C.G. și a trimis cauza la Înalta Curte de

Casație și Justiție pentru soluționarea cererii de recuzare a tuturor

magistraților de la Curtea de Apel București.

De menționat că obiectul cauzei cu

care a fost sesizată Curtea de Apel București l-a constituit cererea de

recuzare a tuturor magistraților de la Tribunalul București.

Potrivit dispozițiilor în vigoare art.

52

1

alin. (5

1

)

corect aplicate de Curtea de

Apel București, în cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv când se

recuză întreaga instanță, instanța ierarhic superioară competentă să

soluționeze cererea de recuzare, înainte de a se pronunța asupra recuzării,

dispune cu privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute de lege.

Aceste dispoziții legale sunt

imperative și în condițiile în care instanța superioară competentă să

soluționeze cererea de recuzare este la rândul ei recuzată.

Astfel, instanța este obligată,

înainte de a trimite, la rândul ei, cauza instanței superioare, să se pronunțe

asupra legalității arestării preventive a …………….

Curtea de Apel București a procedat

în conformitate cu dispozițiile legale la pronunțarea încheierii din 24

noiembrie 2005, astfel că în cauză nu poate fi reținută nulitatea absolută

referitoare la dispozițiile care reglementează compunerea instanței prevăzută

de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul nefiind incompatibil, cum

greșit a susținut recurentul-inculpat (de altfel în cererea de recuzare a

întregii instanțe a Curții de Apel București, formulată de inculpat, a fost

respinsă prin încheierea nr. 661 din 25 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală).

Înalta Curte constată că nici

încheierea din 13 ianuarie 2006 a Tribunalului București, secția a II-a penală,

pronunțată în dosarul nr. 6775/2004, nu este lovită de nulitate absolută, cum

susține inculpatul V.C.

Prin această încheiere, tribunalul a

respins cererea formulată de inculpat privind trimiterea cauzei la Curtea de Apel

București ca ………………… și abuziv formulată.

De asemenea, a suspendat judecarea

cauzei și a înaintat dosarul Președintelui Secției în vederea desemnării

completului competent să soluționeze cererea de recuzare a președintelui de

complet.

Instanța a reținut că cererea este

abuzivă, făcută în scopul tergiversării cauzei, contrar dispozițiilor art. 52 C.

pen., fără respectarea cerințelor prevăzute de dispoziția menționată.

De asemenea, s-a avut în vedere că

inculpatul a formulat mai multe cereri de recuzare pentru aceleași motive.

Înalta Curte constată că încheierea

nu este lovită de nulitate absolută, nefiind încălcate dispozițiile relative la

compunerea instanței, judecătorul care a soluționat cauza nefiind incompatibil.

De altfel, se observă că încheierile

menționate au fost verificate de instanțele superioare, inclusiv prin prisma

motivelor susținute de inculpat în prezentul recurs, intrând în puterea

lucrului judecat (în mod normal, reverificarea acestor hotărâri trebuia să

exceadă prezentului recurs, însă Înalta Curte s-a pronunțat din nou asupra

acestor critici în condițiile în care inculpatul a invocat eventualitatea

aplicării dispozițiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la

nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând, în orice stadiu procesual).

Legea recunoaște părților drepturi

procedurale și le garantează liberul la exercițiu, însă acestea trebuie

exercitate cu bună credință, în conformitate cu scopul pentru care au fost

recunoscute de lege.

Cu privire la respingerea cererii de

revocare a măsurii arestării preventivă dispusă prin încheierea recurată,

formulată de inculpatul V.C.

Potrivit art. 141 C. proc. pen.,

încheierea dată în primă instanță și în apel (cum este cazul în speță) prin

care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei

măsuri preventive ……… poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de

inculpat.

Per a contrario, rezultă că în cazul

respingerii unei astfel de cereri (instanța de apel a respins cererea de

revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpat) recursul nu este

admisibil, dispoziție legală cunoscută de altfel și de apărătorul inculpatului

care, prin cererea de recurs a arătat că înțelege să critice hotărârea

instanței în ceea ce privește menținerea stării de arest, dispoziție pe care o

consideră nelegală și netemeinică.

Cu privire la motivele de

netemeinicie a încheierii recurate invocate de către cei trei inculpați

Temeiul juridic care a stat la baza

luării măsurii arestării preventive l-a constituit dispozițiile art. 148 lit.

c) și h) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că și în

prezent subzistă temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la

luarea măsurii preventive, măsură care este legală și temeinică.

Se reține că în cauză au fost

respectate dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., cu referire la art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen., care prevăd că instanța este obligată

să verifice, periodic dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și temeinicia

arestării preventive iar când constată că temeiurile care au determinat

arestarea preventivă impun n continuare privarea de libertate, dispune

menținerea acesteia.

În raport de natura și gravitatea

sporită a infracțiunii pentru care recurenții inculpați sunt cercetați, de

împrejurările în care se reține că ar fi fost comisă, cât și de urmările

socialmente periculoase, care rezultă din cuantumul mare al prejudiciului

presupus produs, Curtea reține că lăsarea în libertate a inculpaților ar

prezenta pericol concret pentru ordinea publică prin crearea unui sentiment de

temere și insecuritate în rândul societății civile.

De asemenea, se constată că în cauză

au fost administrate probe din care rezultă presupunerea că recurenții au

săvârșit infracțiunea pentru care sunt cercetați.

Faptul că până în prezent în cauză a

fost pronunțată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu este definitivă, nu

aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție, limitarea libertății

persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

În raport de pericolul social

concret al faptelor presupus săvârșite de recurenții-inculpați, Curtea

apreciază că instanța de apel a reținut în mod corect, că se impune menținerea

măsurii arestării preventive față de aceștia, iar în consecință, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse ca

nefondate.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații N.P., V.C.G. și R.A.R. împotriva încheierii din 2 mai 2006

a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie, pronunțată în dosarul nr. 24479/3/2004 (704/2006).

Obligă recurenții inculpați la plata

sumei de 60 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 mai 2006.