ÎCCJ, Decizia nr. 143/2005

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1314 din 22 decembrie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpații: - V.E., la 10 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și la 6 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) din același cod, pentru săvârșirea infracțiunii de fabricare de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 C. pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) din același cod; - N.G., la 8 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de fabricare de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - S.I., la 12 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.,

pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 37 lit. b) C. pen., precum și la 6 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) din același cod, pentru săvârșirea infracțiunii de procurare de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a art. 37 lit. b) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 C. pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 12 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) din același cod; - D.K., la 10 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri pentru consum propriu prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 din același cod, ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea,

de 10 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.; - K.A., la 6 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de transport de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, dispunând, în baza art. 117 C. pen., expulzarea acestui inculpat; - H.H., la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals privind identitatea prevăzută de art. 293 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și la 9 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de precursori prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 din același cod, ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a dispus menținerea stării de arest și deducerea, din pedeapsă, a duratei arestării preventive, pentru inculpații V.E., N.G. și S.I., cu începere de la 22 ianuarie 2002, până la 22 decembrie 2003, pentru inculpatul D.K. începând de la 23 ianuarie 2002, până la 22 decembrie 2003, pentru inculpatul K.A.

începând de la 20 iunie 2002, până la 22 decembrie 2003, iar pentru inculpatul H.H., cu începere de la 6 februarie 2002, până la 22 decembrie 2003. Împotriva sentinței au declarat apel, procurorul și toți inculpații, primul termen de judecată a apelurilor fiind fixat, la Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la data de 17 februarie 2004. După amânarea succesivă a soluționării cauzei, la mai multe termene, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin încheierea din 16 mai 2005, a dispus scoaterea dosarului de pe rol și înaintarea acestuia, la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării cererii prin care inculpații au recuzat pe toți judecătorii Curții de Apel București.

Pentru soluționarea cererii de recuzare a fost fixat termen la 20 mai 2005, iar pentru verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpaților s-a fixat termen la 19 mai 2005, când expira durata pentru care s-a dispus menținerea măsurii arestării preventive. Prin încheierea nr. 324 din 19 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, întemeindu-se pe dispozițiile art. 300 2 și pe cele ale art. 160 b alin. (1) și (3), cu referire la art. 52 alin. (5 1 ) C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive, față de toți inculpații, până la data de 29 mai 2005 inclusiv. Completul de judecată, considerându-se învestit în condițiile prevăzute de art. 52 alin. (5 2 ) C. proc.

pen., a învederat prin considerentele încheierii că, în urma examinării temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive, în raport cu exigențele formulate prin art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (6) din Constituția României, precum și prin art. 5 parag. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, a ajuns la concluzia că se impune în continuare privarea de libertate a inculpaților, cel puțin până la soluționarea cererii de recuzare și la reluarea judecății apelurilor, când instanța competentă să le judece, va avea posibilitate să verifice fiecare obiecție invocată de inculpați și să se pronunțe dacă se justifică judecarea acestora, în continuare, în stare de arest.

Inculpații K.A., H.H., N.G., D.K. și S.I. au declarat recurs împotriva acestei încheieri, susținând, în esență, că menținerea măsurii arestării preventive nu se justifică, deoarece nu sunt întrunite, cumulativ, toate condițiile cerute de lege pentru ca ei să rămână arestați. Recursurile nu sunt admisibile. Din examinarea actelor dosarului rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost învestită cu soluționarea cererii de recuzare, formulată de inculpați, cu privire la toți judecătorii Curții de Apel București. Ca urmare a acestei învestiri, instanța supremă a trebuit să se conformeze regulilor cu caracter special, privind procedura de soluționare a cazurilor de abținere sau de recuzare, ivite în cursul judecății, ce au fost instituite prin art. 52 C. proc.

pen. Or, prin acest text de lege se prevede, la alin. (5 1 ), că „în cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv, când se recuză întreaga instanță, instanța ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare, înainte de a se pronunța asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute de lege”. Rezultă, deci, că secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a procedat corect, în cadrul aplicării dispozițiilor privind procedura de soluționare a cererilor de recuzare a întregii instanțe de apel, la examinarea, în conformitate cu art. 52 alin. (5 1 ) C. proc. pen., la examinarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive luată față de inculpați.

Pe de altă parte, mai este de observat că soluția de menținere a măsurii arestării preventive a inculpaților a fost dispusă în temeiul dispozițiilor art. 300 2 și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., aplicabile în cauzele privind inculpați arestați, dar în cadrul aducerii la îndeplinire a dispoziției procedurale cu caracter special, înscrisă în art. 52 alin. (5 1 ) C. proc. pen., care se referă numai la modul cum trebuie să procedeze instanța ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare, a unei întregi instanțe, în cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv. Această prevedere, în temeiul căreia instanța ierarhic superioară învestită cu soluționarea cererii de recuzare a întregii instanțe inferioare, dispune și cu privire la arestarea preventivă în cauzele în care sunt inculpați arestați, constituie, însă, o reglementare cu caracter restrictiv imperativ, specifică procedurii de judecare a recuzării.

De aceea, câtă vreme aplicarea de către instanța ierarhic superioară, a dispozițiilor alin. (5 1 ) al art. 52 C. proc. pen., face parte din procedura de ansamblu a soluționării cererii de recuzare, se impune ca și căile de atac să fie exercitate în conformitate cu reglementările din acest articol. Așa fiind, din moment ce din coroborarea art. 52 alin. (6), cu cele ale art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., rezultă că încheierea de respingere a cererii de recuzare poate fi atacată cu recurs, numai odată cu sentința sau cu decizia recurată, este evident că nici încheierea prin care se menține măsura arestării preventive, nu este susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs.

În speță, însă, cât timp instanța ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare, care s-a pronunțat cu privire la legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților, este însăși instanța de recurs, în mod firesc o astfel de încheiere nu mai este supusă căii de atac a recursului, așa cum nici încheierile prin care se dispune menținerea măsurii arestării preventive, în temeiul art. 141 alin. (1) C. proc. pen., nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, decât dacă sunt date în primă instanță sau în apel. O asemenea interpretare se impune și pentru că din reglementarea de ansamblu a Codului de procedură penală se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul, deoarece, altfel, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor și la gradele de jurisdicție.

În consecință, urmează ca recursurile declarate de inculpați să fie respinse, ca inadmisibile, cu obligarea acestora să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate, inclusiv pentru asigurarea apărării din oficiu. Totodată, ținându-se seama că inculpații K.A., H.H. și D.K., de naționalitate și cetățenie turcă, au fost asistați de interpret, care a făcut traducerile necesare, mai urmează a se dispune ca onorariul cuvenit acestuia să fie plătit din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații K.A., H.H., N.G., D.K. și S.I. împotriva încheierii nr. 324 din 19 mai 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2965/2005. Obligă pe inculpații K.A., H.H., D.K. și S.I. să plătească statului, câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a acestor inculpați, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Obligă pe inculpatul N.G. să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Onorariul pentru interpretul de limbă turcă va fi plătit din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2005.