ÎCCJ, Decizia nr. 143/2005

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1314

din 22 decembrie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe

inculpații:

- V.E., la 10 ani închisoare

și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc

prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., precum și la 6 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani

a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) din același cod, pentru

săvârșirea infracțiunii de fabricare de precursori prevăzută de art. 9 din

Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dispunând, în baza art.

33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 C. pen., ca acest inculpat să

execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare și interzicerea timp de 5

ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) din același cod;

- N.G., la 8 ani închisoare

și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii de fabricare de precursori prevăzută de art.

9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- S.I., la 12 ani închisoare

și interzicerea timp de 5 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b)

C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc

prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) și a art. 37 lit. b) C. pen., precum și la 6 ani închisoare și

interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) din

același cod, pentru săvârșirea infracțiunii de procurare de precursori

prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și a

art. 37 lit. b) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b)

și a art. 35 C. pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 12

ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a) și b) din același cod;

- D.K., la 10 ani închisoare

și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc

prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., precum și la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de deținere de droguri pentru consum propriu prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art.

34 lit. b) și a art. 35 din același cod, ca acest inculpat să execute pedeapsa

cea mai grea, de 10 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.;

- K.A., la 6 ani închisoare

și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii de transport de precursori prevăzută de art.

9 din Legea nr. 143/2000, dispunând, în baza art. 117 C. pen., expulzarea

acestui inculpat;

- H.H., la 2 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de fals privind identitatea prevăzută de art. 293

alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., precum și la 9 ani

închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de precursori

prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 din

același cod, ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani

închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit.

a) și b) C. pen.

S-a dispus menținerea stării

de arest și deducerea, din pedeapsă, a duratei arestării preventive, pentru

inculpații V.E., N.G. și S.I., cu începere de la 22 ianuarie 2002, până la 22

decembrie 2003, pentru inculpatul D.K. începând de la 23 ianuarie 2002, până la

22 decembrie 2003, pentru inculpatul K.A. începând de la 20 iunie 2002, până la

22 decembrie 2003, iar pentru inculpatul H.H., cu începere de la 6 februarie

2002, până la 22 decembrie 2003.

Împotriva sentinței au

declarat apel, procurorul și toți inculpații, primul termen de judecată a

apelurilor fiind fixat, la Curtea de Apel București, secția a II-a penală, la

data de 17 februarie 2004.

După amânarea succesivă a

soluționării cauzei, la mai multe termene, Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin încheierea din 16 mai 2005, a dispus scoaterea dosarului de

pe rol și înaintarea acestuia, la Înalta Curte de Casație și Justiție, în

vederea soluționării cererii prin care inculpații au recuzat pe toți

judecătorii Curții de Apel București.

Pentru soluționarea cererii

de recuzare a fost fixat termen la 20 mai 2005, iar pentru verificarea

legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpaților s-a fixat termen

la 19 mai 2005, când expira durata pentru care s-a dispus menținerea măsurii

arestării preventive.

Prin încheierea nr. 324 din

19 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, întemeindu-se

pe dispozițiile art. 300

2

și pe cele ale art. 160

b

alin. (1)

și (3), cu referire la art. 52 alin. (5

1

) C. proc. pen., a menținut

măsura arestării preventive, față de toți inculpații, până la data de 29 mai

2005 inclusiv.

Completul de judecată,

considerându-se învestit în condițiile prevăzute de art. 52 alin. (5

2

)

C. proc. pen., a învederat prin considerentele încheierii că, în urma

examinării temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive,

în raport cu exigențele formulate prin art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (6)

din Constituția României, precum și prin art. 5 parag. 5 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, a ajuns la concluzia că se

impune în continuare privarea de libertate a inculpaților, cel puțin până la

soluționarea cererii de recuzare și la reluarea judecății apelurilor, când

instanța competentă să le judece, va avea posibilitate să verifice fiecare

obiecție invocată de inculpați și să se pronunțe dacă se justifică judecarea

acestora, în continuare, în stare de arest.

Inculpații K.A., H.H., N.G.,

D.K. și S.I. au declarat recurs împotriva acestei încheieri, susținând, în

esență, că menținerea măsurii arestării preventive nu se justifică, deoarece nu

sunt întrunite, cumulativ, toate condițiile cerute de lege pentru ca ei să

rămână arestați.

Recursurile nu sunt

admisibile.

Din examinarea actelor

dosarului rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

învestită cu soluționarea cererii de recuzare, formulată de inculpați, cu

privire la toți judecătorii Curții de Apel București.

Ca urmare a acestei

învestiri, instanța supremă a trebuit să se conformeze regulilor cu caracter

special, privind procedura de soluționare a cazurilor de abținere sau de

recuzare, ivite în cursul judecății, ce au fost instituite prin art. 52 C.

proc. pen.

Or, prin acest text de lege

se prevede, la alin. (5

1

), că „în cauzele în care sunt inculpați

arestați preventiv, când se recuză întreaga instanță, instanța ierarhic superioară

competentă să soluționeze cererea de recuzare, înainte de a se pronunța asupra

recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute

de lege”.

Rezultă, deci, că secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a procedat corect, în cadrul

aplicării dispozițiilor privind procedura de soluționare a cererilor de

recuzare a întregii instanțe de apel, la examinarea, în conformitate cu art. 52

alin. (5

1

)

C. proc. pen., la examinarea legalității și

temeiniciei măsurii arestării preventive luată față de inculpați.

Pe de altă parte, mai este

de observat că soluția de menținere a măsurii arestării preventive a

inculpaților a fost dispusă în temeiul dispozițiilor art. 300

2

și art.

160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., aplicabile în cauzele privind

inculpați arestați, dar în cadrul aducerii la îndeplinire a dispoziției

procedurale cu caracter special, înscrisă în art. 52 alin. (5

1

) C.

proc. pen., care se referă numai la modul cum trebuie să procedeze instanța

ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare, a unei

întregi instanțe, în cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv.

Această prevedere, în

temeiul căreia instanța ierarhic superioară învestită cu soluționarea cererii

de recuzare a întregii instanțe inferioare, dispune și cu privire la arestarea

preventivă în cauzele în care sunt inculpați arestați, constituie, însă, o

reglementare cu caracter restrictiv imperativ, specifică procedurii de judecare

a recuzării.

De aceea, câtă vreme

aplicarea de către instanța ierarhic superioară, a dispozițiilor alin. (5

1

)

al art. 52 C. proc. pen., face parte din procedura de ansamblu a soluționării

cererii de recuzare, se impune ca și căile de atac să fie exercitate în

conformitate cu reglementările din acest articol.

Așa fiind, din moment ce din

coroborarea art. 52 alin. (6), cu cele ale art. 385

1

alin. (2) C.

proc. pen., rezultă că încheierea de respingere a cererii de recuzare poate fi

atacată cu recurs, numai odată cu sentința sau cu decizia recurată, este

evident că nici încheierea prin care se menține măsura arestării preventive, nu

este susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs.

În speță, însă, cât timp

instanța ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare,

care s-a pronunțat cu privire la legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive a inculpaților, este însăși instanța de recurs, în mod firesc o

astfel de încheiere nu mai este supusă căii de atac a recursului, așa cum nici

încheierile prin care se dispune menținerea măsurii arestării preventive, în

temeiul art. 141 alin. (1) C. proc. pen., nu sunt susceptibile de a fi atacate

cu recurs, decât dacă sunt date în primă instanță sau în apel.

O asemenea interpretare se

impune și pentru că din reglementarea de ansamblu a Codului de procedură penală

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul, deoarece, altfel, s-ar nesocoti

normele legale referitoare la competența instanțelor și la gradele de

jurisdicție.

În consecință, urmează ca

recursurile declarate de inculpați să fie respinse, ca inadmisibile, cu

obligarea acestora să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate,

inclusiv pentru asigurarea apărării din oficiu.

Totodată, ținându-se seama

că inculpații K.A., H.H. și D.K., de naționalitate și cetățenie turcă, au fost

asistați de interpret, care a făcut traducerile necesare, mai urmează a se

dispune ca onorariul cuvenit acestuia să fie plătit din fondul Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații K.A., H.H., N.G., D.K. și S.I. împotriva

încheierii nr. 324 din 19 mai 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2965/2005.

Obligă pe inculpații K.A., H.H.,

D.K. și S.I. să plătească statului, câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în

recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru

apărarea din oficiu a acestor inculpați, vor fi avansați din fondul

Ministerului Justiției.

Obligă pe inculpatul N.G. să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Onorariul pentru interpretul

de limbă turcă va fi plătit din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 mai 2005.