ÎCCJ, Decizia nr. 29/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 250 din 15 aprilie 2003, Tribunalul Constanța, secția penală, a condamnat, printre alții, pe inculpatul A.Z.  la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen. și de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a) și c) C. pen., ambele cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 61 C. pen., a dispus revocarea beneficiului liberării condiționate și contopirea restului de 1 an, 1 lună și 13 zile rămas neexecutat.

Apelurile declarate de inculpați, împotriva hotărârii primei instanțe, au fost respinse, ca nefondate, de Curtea de Apel Constanța, secția penală, prin decizia penală nr. 156/P din 13 mai 2003.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpații A.Z. și S.G. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 1 octombrie 2003.

La data de 12 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, ca instanță de recurs în dosarul nr. 2466/2003, când a fost fixat termen pentru verificarea legalității măsurii arestării inculpaților menționați, a constatat că aceasta a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și prelungită de instanțe și că, în primă instanță, a fost pronunțată o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii. Ca atare, observând și dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și, prin încheierea pronunțată la data menționată, a dispus prelungirea acesteia cu câte 30 zile.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul A.Z. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, se prevede că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat, conform art. 375 alin. (1), pentru judecarea apelului sau la termenul fixat, conform 385

12

alin. (1), pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că, „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum, prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe, prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că, pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac.

Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că prin art. I pct. 25 și 26 din O.U.G. nr. 109/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003, art. 160

d

și art. 160

c

C. proc. pen. au fost abrogate.

În același sens sunt, însă, dispozițiile art. 160

b

, cu trimitere la art. 160

a

C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de control judiciar, recursul declarat nu poate declanșa controlul judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul de reglementare, cu referire și la caracterul normelor procedurale, calea de atac apare ca o calitate a hotărârii judecătorești.

Ca atare, o hotărâre judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.

În consecință, admisibilitatea recursului declarat de inculpat este examinată, în raport de exercitarea acestuia, cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la data pronunțării hotărârii atacate.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece, în acest mod, s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor de judecată.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări, decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

, corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de inculpatul A.Z., împotriva încheierii din 12 septembrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2466/2003, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpatul A.Z. să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 14 ianuarie 2004, în ședință publică.