ÎCCJ, Decizia nr. 128/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 250 din 15

aprilie 2003, Tribunalul Constanța a condamnat, între alții, pe inculpatul S.G.

la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de

art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a), cu aplicarea art.

37 lit. a) C. pen., precum și la 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art.

209 alin. (1) lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.,

dispunând ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani

închisoare.

S-a revocat liberarea condiționată

pentru restul de un an, 4 luni și 20 zile închisoare, rămas neexecutat dintr-o

pedeapsă anterioară de 4 ani și 6 luni închisoare și, contopindu-se acest rest

cu pedeapsa de 7 ani închisoare, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa

de 7 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsa aplicată

inculpatului durata arestării preventive, cu începere de la 3 noiembrie 2002

până la 15 aprilie 2003, menținându-se, totodată, măsura arestării.

Împotriva sentinței inculpatul a

declarat apel, acesta fiind respins prin decizia penală nr. 156 din 13 mai 2003

a Curții de Apel Constanța.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 1 octombrie 2003.

Prin încheierea din 13 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 12 septembrie 2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil,

deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența

instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul S.G. împotriva încheierii din 13 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2466/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

25 august 2003.