ÎCCJ, Decizia nr. 210/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 201 din 27

martie 2003, Tribunalul Constanța a condamnat, între alții, pe inculpatul P.N.

la 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a) și b),

cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., precum și la diverse pedepse pentru

săvârșirea altor trei infracțiuni și a dispus, în baza art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen. să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani și 6 luni

închisoare, menținând liberarea condiționată pentru un rest de 293 zile

închisoare rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară.

Prin aceeași sentință, inculpatul

C.I. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit.

a) și b), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și la diverse pedepse pentru

săvârșirea altor trei infracțiuni, dispunând, în baza art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 7

ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 31 octombrie 2002 până la 27 martie

2003, menținându-se, totodată, starea de arest a ambilor inculpați.

Împotriva sentinței inculpații au

declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală

nr. 183 din 5 iunie 2003 a Curții de Apel Constanța.

Împotriva acestei decizii ambii

inculpați au declarat recurs, fiind fixat termen, în vederea judecării

recursurilor, la 21 octombrie 2003.

Prin încheierea din 22 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 20 august 2003.

La data de 19 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acesteia până la 19 septembrie 2003, inclusiv.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile

declarate de inculpații C.I. și P.N. împotriva încheierii din 19 august 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

2849/2002.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a

fiecărui inculpat, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

15 septembrie 2003.