ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1014/2006

deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A.I.

împotriva deciziei penale nr. 290/ P pronunțat de Curtea de Apel Constanța, secția

penală, la 22 noiembrie 2005, în dosarul nr. 1063/P/2005, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 397, pronunțată  la 27

septembrie 2005, în dosarul nr. 581/2005, Tribunalul Constanța, secția penală,

l-a condamnat pe inculpatul A.I., la 8 ani de închisoare, pentru comiterea

infracțiunii de tâlhărie în forma prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c)

și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

De asemenea, a fost condamnat, la 7 ani de închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit.

b) și c) și alin. (2

1

) C. pen., inculpatul A.C.

Prin aceeași sentință s-a făcut, în cazul ambilor

inculpați, aplicarea dispozițiilor:

- art. 71 cu referire la art. 64 lit. a), b) și c) C.

pen.;

- art. 88 C. pen., în temeiul cărora s-a dedus din

pedepse perioada cuprinsă între 3 martie 2005 și data pronunțării, în care

inculpații s-au aflat în stare de reținere și apoi de arestare preventivă;

- art. 350 C. proc. pen., conform cărora a fost menținută

starea lor de arest și

- art. 191 C. proc. pen., în sensul obligării

inculpaților la plata către stat a cheltuielilor judiciare în valoare de câte

230 lei noi fiecare.

De asemenea, instanța de fond a constatat că în cauză

nu s-au formulat pretenții civile de către partea vătămată și a dispus, conform

art. 118 lit. d) C. pen., confiscarea de la fiecare dintre cei doi inculpați a

câte unei sume de 185.000 lei.

Apelurile declarate ulterior de inculpați împotriva

sentinței au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 290/ P, pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția penală, la 22 noiembrie 2005, în dosarul nr.

1063/P/2005.

Prin decizia amintită s-au dedus din nou din pedepsele

aplicate perioadele, actualizate, în care inculpații s-au aflat în stare de

reținere și respectiv de arest preventiv, a fost menținută starea lor de arest și

au fost obligați la plata către stat a unor cheltuieli judiciare în valoare de

câte 160 lei noi fiecare.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanța de fond și

cea de apel au reținut, în esență că, în noaptea de 2 martie 2005, inculpatul A.C.,

care conducea un atelaj, în care se mai aflau inculpatul A.I. precum și

martorii N.C. și C.G., s-a oferit să îl transporte și pe H.M., care intenționa

să se deplaseze de la Constanța până în orașul Basarabi.

S-a mai reținut că ulterior cei doi inculpați l-au

deposedat prin violență pe H.M. de ceasul pe care îl avea la mână și de

portofelul în care avea 370.000 lei, cartea de identitate, permisul de

circulație auto și abonamentul C.F.R.

În urma respingerii apelurilor inculpatul A.I. a

declarat, în termen legal, recurs cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul (vechi) de dosar 7475/2005,

iar apoi cu numărul de dosar 23701/1/2005.

În motivarea recursului s-a susținut în esență că

infracțiunea ar fi fost comisă exclusiv de inculpatul A.C., care ulterior a

manipulat probatoriul de așa natură încât să atragă, nejustificat, și răspunderea

penală a recurentului.

În declarația de recurs s-a mai invocat, în mod

generic, posibilitatea administrării unor probe suplimentare, care să ateste nevinovăția

lui A.I.

Este de menționat însă că ulterior, inclusiv cu ocazia

dezbaterilor desfășurate la 16 februarie 2005, recurentul nu a mai adus

precizări cu privire la aceste aserțiuni, apărarea sa rezumându-se la a susține

că în speță există neclarități în plan probatoriu care se impun a fi elucidate

prin casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de

fond.

De asemenea, nu au fost aduse făcute precizări

suplimentare în legătură cu „alte aspecte lovite de nulitate prin călcarea

codului penal și a codului de procedură penală” amintite, tot generic, în

declarația de recurs.

Având a se pronunța asupra recursului astfel declarat,

Curtea reține că, prin natura lor, argumentele aduse în susținerea acestuia corespund,

sub aspect strict formal, prevederilor art. 385

9

pct. 17

1

C.

proc. pen., în măsura în care au fost invocate încălcări ale dispozițiilor

Codului penal și a Codului de procedură penală și art. 385

9

pct. 18

în ceea ce privește pretinsa lipsă de suport probatoriu a situației de fapt reținute

de instanțe.

Prin urmare aceste texte de lege pot fi avute in

vedere in analizarea recursului, deși nu au fost invocate în mod expres de către

recurent.

Odată făcută această precizare prealabilă de ordin

procedural, Curtea reține că recursul este nefondat pentru considerentele care

vor fi expuse în continuare.

În acest sens, Curtea este de amintit că în cursul

urmăririi penale inculpații au recunoscut comiterea tâlhăriei descriind în mod

detaliat dinamica săvârșirii infracțiunii.

Din acest punct de vedere există o vădită concordanță

a respectivelor declarații cu acelea ale părții vătămate și mai ales cu

depozițiile martorilor N.C. și C.G. care, audiați fiind de instanța de fond au descris

și ei, în mod amănunțit, despre discuția prealabilă, purtată de inculpați în

limba romanes și prin care au plănuit comiterea tâlhăriei, ca și despre modul în

care aceștia au acționat ulterior pentru punerea în practică a rezoluției

infracționale.

În mod special sunt de reținut relatările acestor

martori conform cărora inculpatul A.C. a imobilizat mâna în care partea

vătămată H.M. își ținea portofelul, acest obiect fiind apoi smuls de către A.I.,

cel care, după abandonarea victimei, a procedat și la numărarea banilor găsiți

în respectivul portofel.

În acest context probatoriu refuzul inculpaților de a

mai recunoaște în fața instanței de fond comiterea tâlhăriei este irelevantă, cu

atât mai mult cu cât, chiar și în respectiva declarație, A.C. a relatat că o

parte din bunurile reclamate de H.M. vătămată au putut fi restituite de soțiile

inculpaților „pentru că probabil i-au căzut părții vătămate în căruță”.

Cel mai fluctuant în declarații a fost totuși, de-a

lungul procesului, inculpatul A.I. care, după recunoașterea în cursul urmăririi

penale a săvârșirii infracțiunii și după contestarea, în fața instanței de fond,

a comiterii oricărui act infracțional de către el sau de A.C., în susținerea

recursului a încercat să acrediteze o a treia variantă potrivit căreia tâlhăria

a fost comisă exclusiv de respectivul coinculpat.

Dat fiind însă că această variantă este lipsită de

suport probatoriu și contrazisă vădit de dovezile deja administrate în cauză,

Curtea reține că situația de fapt avută în vedere de instanțe este întemeiată

pe o corectă evaluare a situației de fapt, ceea ce face inaplicabile în speță

prevederile art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., invocate de recurent. În

același timp, Curtea constată că în speță nu își găsesc incidența nici alte

motive de recurs dintre acelea care, potrivit art. 385

9

alin. (2) C.

proc. pen., sunt susceptibile de a fi analizate inclusiv din oficiu.

Este de menționat că această apreciere a Curții se

referă și la prevederile art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.,

în condițiile în care recurentul nu a fost în măsură să argumenteze susținerile

potrivit cărora în cauză ar opera anumite motive de nulitate ca o consecință a

unor pretinse încălcări ale Codului penal sau Codului de procedură penală.

Prin urmare, Curtea va face aplicarea art. 385

15

pct.

1 lit. b) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

Întrucât recurentul inculpat s-a aflat, fără

întrerupere, în stare de reținere și apoi de arestare preventivă cu începere de

la 3 martie 2005 și până la judecarea recursului, perioada menționată va fi

dedusă din durata pedepsei conform art. 385

16

alin. (2), raportat la

art.  381 alin. (1) și la art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare

prilejuite de judecarea cauzei în recurs, cu mențiunea că onorariul pentru avocatul

desemnat din oficiu pentru asigurarea apărării acestuia se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

A.I. împotriva deciziei penale nr. 290/ P din 22 noiembrie 2005 a Curții de

Apel Constanța.

Deduce, din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul

arestării preventive de la 3 martie 2005 la 16 februarie 2006.

Obligă pe recurent să plătească statului suma de 500

lei, cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 februarie 2006.