ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4570/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta C.N.P.R. SA a solicitat anularea deciziei nr. 1 din 2 septembrie

2005, emisă de A.N.A.F. și a procesului verbal nr. 5005 din 14 iulie 2005,

întocmit de consilieri din cadrul pârâtei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că procesul-verbal contestat este nul absolut pentru nerespectarea

condițiilor de formă și a competenței materiale, pârâta neputând contesta

nelegalitatea H.G. nr. 371/1998 și a Certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor seria M.12 nr. 0450 din 1 martie 2002 emis de

Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informațiilor.

Mai arată reclamanta că procesul-verbal

și decizia sunt netemeinice pentru că s-a apreciat că nelegal a fost trecut

imobilul situat în București, din proprietatea publică a statului în

proprietatea privată a acestuia și în capitalul social al societății, cu toate

că în anul 1996 imobilul respectiv se afla deja în patrimoniul său, iar între

H.G. nr. 550/1996 și H.G. nr. 371/1998 există numai o aparentă contradicție sau

neconcordanță de reglementare.

Prin sentința civilă nr. 1658 din 5 iulie

2006 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea reclamantei C.N.P.R. SA, și a dispus anularea deciziei

și a procesului-verbal contestate ca nelegale.

În motivarea sentinței, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a reținut că actele atacate

sunt nelegale pentru că pârâta nu era competentă să efectueze un asemenea

control și că aceste acte vatămă pe reclamantă în drepturile sale recunoscute

de lege.

Împotriva sentinței menționate, pârâta A.N.A.F.

a declarat recurs, considerând că instanța de fond a interpretat greșit

prevederile Legii nr. 30/1991 și ale H.G. nr. 208/2005, fără să le coroboreze

cu prevederile Ordinului nr. 445/2005 al președintelui A.N.A.F. Prin decizia

nr. 661 din 1 februarie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A.N.A.F., a

casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a

reținut în esență că A.N.A.F. avea competența legală de a efectua controlul cu

obiectivele prevăzute în actul de control și de a da îndrumările ce se impun

pentru intrarea în legalitate.

S-a mai reținut că instanța de fond a

admis acțiunea pe considerentul că organul fiscal nu era abilitat să efectueze

controlul la intimată, ceea ce a impus casarea hotărârii recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În cadrul rejudecării cauzei de către

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

în fond după casare, la termenul de judecată din data de 21 noiembrie 2007,

consilierul juridic reprezentant al A.N.A.F. a depus adresa nr. 240/P/2007 a D.N.A.,

Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție,

solicitând suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2007

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a admis cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de A.N.A.F.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs reclamanta C.N.P.R. SA, solicitând modificarea ei în tot, în sensul

respingerii cererii de suspendare a judecății formulată de A.N.A.F., pentru motive

ce pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând, în

esență, în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă a

arătat că în speță nu erau îndeplinite condițiile care se deduc din textul

legal menționat pentru suspendarea judecării cauzei: începerea urmăririi penale

pentru săvârșirea unei infracțiuni și existența unei înrâuriri hotărâtoare pe

care ar avea-o săvârșirea infracțiunii și presupusa soluție pronunțată în

dosarul penal asupra cauzei deduse judecății.

A mai arătat că A.N.A.F. nu a făcut în

niciun fel dovada existenței unei infracțiuni și a începerii unei urmăriri

penale pentru respectiva infracțiune. În plus, chiar dacă s-ar presupune că ar

exista o infracțiune pentru care s-a început urmărirea penală, instanța trebuia

să stabilească despre ce infracțiune este vorba și care sunt persoanele

împotriva cărora a început urmărirea penală, pentru că fără a se avea în vedere

aceste aspecte nu se poate stabili dacă hotărârea penală ar avea o înrâurire

hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da.

Intimata-pârâtă a depus la dosar

concluzii scrise, prin care a arătat că măsura suspendării judecării cauzei a

fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., întrucât din adresa nr. 240/P/2007 emisă de D.N.A., Secția de Combatere a

Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, și depusă la dosarul de fond

rezultă fără niciun dubiu că structura respectivă are în instrumentare dosarul

nr. 240/P/2007, ce are ca obiect modul de dobândire a imobilului din București.

A mai arătat că instanța de judecată nu

este ținută de începerea urmăririi penale pentru a putea suspenda soluționarea

unei cauze, întrucât potrivit art. 15 alin. (2) C. proc. pen., „constituirea ca

parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața

instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare”.

În sprijinul ideii că prioritatea de

soluționare a cauzei aparține organelor de urmărire judiciare penale, a invocat

deciziile nr. 29 și 449/2004 ale Curții Constituționale și o serie de decizii

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal , pe care le-a anexat.

Examinând cauza prin prisma motivelor

invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei–pârâte, Înalta Curte constată

că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ., instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală

pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce

urmează a se da.

Acest text consacră în mod neechivoc un

caz de suspendare facultativă a judecății pentru incidența căruia este necesară

îndeplinirea cumulativă a două condiții: să fi început urmărirea penală pentru

o infracțiune și să existe o înrâurire hotărâtoare pe care soluția în cauza

penală ar avea-o asupra hotărârii ce urmează a fi pronunțată în pricina în care

intervine suspendarea.

Din actele dosarului de fond rezultă că

instanța a considerat îndeplinite aceste condiții în raport cu împrejurările rezultate

din adresa nr. 240/P/2007 din 12 noiembrie 2007 a D.N.A., Secția de Combatere a

Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție.

Acest înscris nu constituie însă o

dovadă a începerii urmăririi penale pentru o infracțiune cu înrâurire

hotărâtoare asupra pricinii, în sensul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

pentru că din conținutul său nu rezultă decât că în dosarul nr. 240/P/2007 „se

efectuează cercetări cu privire la modul de dobândire a imobilului situat în

București”. O dovadă în sensul menționat nu a fost prezentată nici în recurs.

Referirea la cazul de suspendare a

acțiunii civile prevăzut de art. 19 C. proc. pen. nu are relevanță în cauză,

pentru că acest text are o aplicabilitate mai restrânsă, având în vedere doar

situația în care se solicită repararea pagubei cauzate prin infracțiune, iar instanța

penală a fost sesizată anterior celei civile, sau, cel puțin, dacă acțiunea

penală a fost pusă în mișcare.

Extrasul din decizia nr. 29/2004 a Curții

Constituționale, inserat în notele scrise, nu este de natură să fundamenteze

apărarea intimatei-pârâte, pentru că se referă, dimpotrivă, la posibilitatea

conferită judecătorului de art. 244 C. proc. civ. de a cenzura, în fiecare caz,

utilitatea suspendării, evitând prelungirea artificială a procesului, asigurând

astfel părților exercitarea drepturilor procesuale cu bună credință, fără a

aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți.

Nici deciziile nr. 164 din 17 ianuarie

2008, 3437 din 17 octombrie 2006 și 4461 din 20 noiembrie 2007 ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu

pot forma convingerea instanței în sensul menținerii încheierii recurate,

pentru că în cauzele respective au fost deduse judecății decizii emise de A.N.A.F.

în temeiul prevederilor cuprinse în art. 214 alin. (1) lit. a) din forma

actuală a Codului de procedură fiscală (fost art. 184, fost art. 178), potrivit

cărora „organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată,

soluționarea cauzei, atunci când organul care a efectuat activitatea de control

a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei

infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției

ce urmează să fie dată în procedura administrativă”.

Textul respectiv nu impune condiția

începerii urmăririi penale, ci doar a sesizării organelor de urmărire penală cu

privire la existența unor indicii de săvârșire a unei infracțiuni, dar se

aplică exclusiv în cadrul procedurii de soluționare a contestației

administrativ-fiscale, iar nu în faza judiciară a litigiului.

În raport cu toate considerentele expuse,

Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art.

244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și găsind întemeiat motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul.

Potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

va modifica încheierea atacată în sensul respingerii cererii de suspendare a

judecării cauzei formulate de A.N.A.F. și va trimite cauza la instanța de fond

în vederea continuării judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C.N.P.R. SA

împotriva încheierii din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică încheierea atacată în sensul

respingerii cererii de suspendare a judecării cauzei formulată de A.N.A.F.

Trimite cauza la Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în vederea continuării

judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

decembrie 2008.