ÎCCJ, Decizia nr. 535/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 130 din 25

februarie 2003, Tribunalul Constanța, secția penală, a condamnat pe inculpații:

1 – M.I., la pedeapsa rezultantă de

5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 221 C. pen.,

cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) și art. 76 lit. e) C. pen.,

de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a) g) și i) din același cod.,

cu aplicarea art. 74 alin.

(1)

lit.

c) și alin. (2) și art. 76 lit. b) C. pen., de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin.

(2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. c) și alin. (2) și

art. 76 lit. b) din același cod.

A dispus revocarea suspendării

condiționate a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată prin sentința

penală nr. 2214 din 22 noiembrie 2001 a Judecătoriei Constanța și executarea

acesteia alăturat pedepsei aplicate în cauză, urmând ca, în final, acesta să

execute pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare.

2 – N.G., la o pedeapsă rezultantă

de 4 ani închisoare pentru infracțiunile prevăzute de art. 26 raportat la art.

211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen. și de art. 26

raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen.,

cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) și art. 76 lit. b) din același

cod.

3 – B.I., la 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit.

b) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit.

c) și alin. (2) și art. 76 lit. b) din același cod.

4 – C.I., la 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit.

b) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit.

c) și alin. (2) și art. 76 lit. b) din același cod.

5 – B.D., la 3 ani închisoare pentru

infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și alin.

(2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) și alin.

(2) și art. 76 lit. b) din același cod.

6 – P.V., la 3 ani și 6 luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art

211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea

art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) și art. 76 lit. b) din același cod.

7 – P.A., la o pedeapsă rezultantă

de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin.

(1) și art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen., ambele cu aplicarea art.

74 alin. (1) lit. c) și alin.

(

2)

și art. 76 lit. c) din același cod.

Curtea de Apel Constanța, secția

penală, prin decizia penală nr. 204/P din 25 iunie 2003, a admis apelurile

declarate împotriva hotărârii primei instanțe de inculpații N.G., B.I., C.I., P.V.

și B.D., a desființat în parte hotărârea atacată și, rejudecând cauza, a

schimbat încadrarea juridică a faptelor și a condamnat pe aceștia la pedepse

privative de libertate.

Prin aceeași decizie, instanța de

control judiciar a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Constanța și inculpatul M.I.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța pentru

judecarea căruia s-a fixat termen de judecată la 29 octombrie 2003.

La data de 23 iulie 2003 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpaților, când cauza a fost amânată, pentru lipsă de procedură, la 30 iulie

2003.

La această dată, având în vedere că

măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de

procuror și prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o

hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând

și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală

și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu

încă 30 zile.

La 27 august și apoi la 24

septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din

nou, legalitatea măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate

la datele menționate, a dispus prelungirea acesteia, cu câte 30 zile.

Împotriva încheierii din 24

septembrie 2003 inculpatul C.I. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond

la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin.

(

1)

pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea

arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea

acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs,

pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs,

legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că prin art. I pct .25

și 26 din O.U.G. nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160

c

și art. 160

d

C. proc. pen. au fost abrogate.

În același sens sunt însă

dispozițiile art. 160

b

, cu trimitere la art. 160

a

alin.

(2) C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență

privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de

exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în

continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea

specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de modificarea

legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are suport legal

și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de control judiciar,

recursul declarat de către acesta nu poate declanșa controlul judecătoresc

asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care instanța

competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a dispus

prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul

de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.

În consecință, o hotărâre

judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor

de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.

Așa fiind, admisibilitatea recursului

declarat de inculpat este examinată în raport de exercitarea acestuia cu

respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la data

pronunțării hotărârii atacate.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat,

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul C.I. împotriva încheierii din 24 septembrie 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3251/2003, ca

inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care

suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi 24 noiembrie 2003,

în ședință publică.