ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 479/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 104 din 27

octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 1164/P/2005,

s-a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de petentul R.I.

împotriva sentinței penale nr. 10 din 17 februarie 2004 a Curții de Apel

Craiova.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că prin sentința penală nr. 10 din 17 februarie 2004, pronunțată

în dosar nr. 271/P/2004, Curtea de Apel Craiova a respins, ca fiind

neîntemeiată, plângerea formulată de petentul R.I., împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale din 27 mai 1996 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Craiova, dată în dosar nr. 28/P/196 și l-a obligat la plata sumei de

400.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în fapt că, prin rezoluția din 27 mai 1996,

pronunțată în dosar nr. 28/P/1996 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Craiova, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații Ș.Ș., V.G. și

A.C., toți judecători la Tribunalul Gorj, întrucât s-a constatat că nu sunt

indicii sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals intelectual și abuz în

serviciu, prevăzută de art. 289 C. pen. și 248 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții a

formulat mai multe plângeri petentul, în 1998, 2002 și trei plângeri în anul

2003, plângerea ce face obiectul cauzei fiind formulată în baza dispozițiilor art.

278

1

C. proc. pen.

Sentința a fost atacată cu recurs de

către petent, care a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 2530

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

1352/2004 și când a fost obligat la plata sumei de 600.000 lei cheltuieli

judiciare către stat.

Sentința pronunțată de instanța de

fond a fost atacată cu cerere de revizuire de către petent, cu motivarea că

instanțele nu au avut dovada certă a faptului că ministrul justiției nu a

avizat acțiunea penală a celor trei judecători.

Analizând probatoriile administrate

în cauză și hotărârea pronunțată, în raport de motivele invocate de revizuient

și dispozițiile legale în materie, Curtea a reținut că, în conformitate cu

dispozițiile art. 393 C. proc. pen., hotărârile judecătorești definitive pot fi

supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la

latura civilă, în cazurile expres prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. a) – e) C.

proc. pen.

Motivele invocate de către

revizuient, nu sunt dintre cele prevăzute de dispozițiile legale arătate mai

sus, acestea putând fi eventual invocate în căile ordinare de atac și unde au

fost de altfel invocate, recursul formulat împotriva sentinței pronunțate de

instanța de fond fiind respins, ca nefondat, de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Împotriva acestei hotărâri, petentul

revizuient a formulat recurs, susținând că instanța de fond, ce a analizat

cererea de revizuire, deși a admis la termenul din 3 octombrie 2005 cererea sa

de a fi depusă la dosar adresa nr. 2579/G/1995 semnată de Ministrul Justiției,

nu a administrat această probă, „prin care să se facă deci dovada certă că cel

vinovat de neînceperea urmăririi penale împotriva celor trei judecători se face

Ministrul Justiției care a semnat această adresă” și în baza căreia instanța de

recurs a respins în mod eronat recursul său împotriva sentinței penale nr. 10/2004

a Curții de Apel Craiova, ce face obiectul revizuirii.

Examinând recursul declarat de

petentul revizuient prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este

nefondat.

Cazurile de revizuire sunt prevăzute

strict și limitativ de dispozițiile art. 394 C. proc. pen., acestea vizând:

a) descoperirea unor fapte sau

împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei;

b) săvârșirea infracțiunii de

mărturie mincinoasă, în cauza a cărei revizuire se cere, de către un martor, un

expert sau un interpret;

c) declararea ca fiind fals a unui

înscris care a servit ca temei a hotărârii a cărei revizuire se cere;

d) un membru al completului de

judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a

comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;

e) când două sau mai multe hotărâri

judecătorești definitive nu se pot concilia.

În cauză, petentul a invocat

dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. pen., susținând că de la

dosarul de fond lipsește adresa semnată de ministrul justiției, pe baza căreia

s-a adoptat de către procuror soluția de neîncepere a urmăririi penale a celor

trei judecători, menținută de instanțe.

Pentru a fi incidente dispozițiile art.

394 lit. a) C. proc. pen., este necesar să se invoce fapte sau împrejurări noi

ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; or, în speță, împrejurarea

privind neavizarea cercetării penale a celor trei judecători intimați, de către

ministrul justiției, a fost avută în vedere de instanțe atunci când s-au

pronunțat atât pe fondul plângerii împotriva rezoluției procurorului cât și în

recurs. Faptul că înscrisul în materialitatea lui nu se află la dosarul cauzei

nu înseamnă că împrejurarea atestată nu a fost cunoscută de instanță, atâta

vreme cât la dosar există adresa nr. 22531/6867/1995 a Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, precum și adresa nr. 6697473125/IG/M/2003 a

Ministerului Justiției, D.I.G., ce fac referire directă la conținutul adresei nr.

2579/G/1995 emisă de Ministrul Justiției. Mai mult, soluțiile pronunțate se

întemeiază exclusiv pe lipsa avizului ministrului justiției, ca o condiție ce

împiedică punerea în mișcare a urmăririi penale.

Pe de altă parte, cererea petentului

de a se trimite cauza spre rejudecare în vederea solicitării de către instanță

a adresei nr. 2579/G/1995 emisă de Ministrul Justiției, nu este întemeiată,

întrucât obligația de a prezenta acest înscris în procedura plângerii împotriva

rezoluției procurorului îi revenea petentului, în conformitate cu dispozițiile art.

278

1

alin. (7) C. proc. pen., care prevăd că „instanța, judecând

plângerea, verifică rezoluția sau ordonanța atacată, pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate”.

Nu în ultimul rând, trebuie remarcat

faptul, că la data de 21 ianuarie 2004, când a fost formulată plângerea ce a

făcut obiectul dosarului nr. 271/P/2004 al Curții de Apel Craiova, în care s-a

pronunțat sentința penală nr. 10 din 17 februarie 2004, ce face obiectul

revizuirii, răspunderea penală a intimaților pentru infracțiunile reclamate, art.

289 și art. 248 C. pen., era prescrisă, fiind împlinit atât termenul de

prescripție generală (5 ani) prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., cât și cel de prescripție specială (7 ani și 6 luni), prevăzut de art. 124

C. proc. pen., calculate evident în raport cu data săvârșirii faptei, respectiv

8 aprilie 1994 când s-a pronunțat decizia civilă nr. 202 a Tribunalului Gorj.

În atare situație, instanța de fond, pronunțând sentința penală nr. 10 din 17

februarie 2004, trebuia să facă aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. IX

pct. 5 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea Codului de procedură penală

și a unor legi speciale și să constate existența altei condiții prevăzute de

lege care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, cea prevăzută de art.

10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., în afara celei prevăzut de art. 10 alin.

(1) lit. h) C. proc. pen., avută în vedere la emiterea rezoluției de neîncepere

a urmăririi penale criticate.

În ceea ce privește cazul de

revizuire prevăzut de art. 394 lit. d) C. proc. pen., invocat de petent, pentru

a fi incident este necesar ca împrejurarea că un membru al completului de

judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a

comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, să fie

constată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce evident nu există

în cauză, ci se tinde a se dovedi.

Ca atare, cum aspectele invocate nu

se regăsesc în dispozițiile legale menționate iar hotărârea pronunțată este

legală și temeinică, recursul petentului revizuient va fi respins ca nefondat.

Conform dispozițiilor art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de

revizuientul R.I. împotriva sentinței penale nr. 104 din 27 octombrie 2005 a

Curții de Apel Craiova.

Obligă recurentul revizuient la

plata sumei de 60 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 ianuarie 2006.