ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1641/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Iași, sub nr. 9967 din 24 iulie 2003, reclamantul A.N. a chemat în judecată pe pârâtul S.R.I., solicitând a se dispune anularea Ordinului personal nr. 737/2003, menținerea sa în funcția de șef birou, din care a fost trecut în rezervă prin ordinul atacat și obligarea pârâtei la plata drepturilor ce i se cuvin. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este ofițer din anul 1982, având gradul de lt. colonel, iar în perioada noiembrie 1998 - 23 iunie 2003, în care și-a desfășurat activitatea la U.M. 0793 Bacău, pe profil logistic, nu a avut nici o sancțiune, a obținut calificativul „Foarte bun”, nu a încălcat regulamentele militare și nici alte dispoziții legale, astfel încât în mod nelegal, prin ordinul atacat, a fost trecut în rezervă, pentru motivul prevăzut de art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare.

Prin sentința civilă nr. 772 din 7 noiembrie 2003, Tribunalul Iași, admițând excepția de necompetență materială, s-a desesizat în favoarea Curții de Apel Iași, cauza fiind înregistrată sub nr. 568 din 4 februarie 2004. Curtea de Apel Iași, prin sentința civilă nr. 53/CA din 19 aprilie 2004, a respins acțiunea, ca fiind rămasă fără obiect, motivat de faptul că Ordinul nr. 0737/2003 a fost anulat de emitent, prin Ordinul nr. 0930/2003, necontestat de reclamant.

Admițând recursul reclamantului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3443 din 24 mai 2005, a casat această hotărâre și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe care a primit îndrumarea de a pune în vedere autorității administrative pârâte, să depună la dosar, ordinele invocate de pârât, ce nu pot fi încadrate în categoria actelor administrative exceptate de la controlul legalității instituit de Legea nr. 29/1990, urmând a examina legalitatea lor, raportat la motivele invocate de pârât, la dispozițiile legale incidente în cauză și la principiul potrivit căruia după sesizarea instanței de judecată, actele administrative sunt irevocabile, din rațiuni ce țin de buna administrare a justiției și de necesitatea respectării separației puterilor în stat.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 4774/2005, iar la data de 12 august 2005, reclamantul a formulat o cerere completatoare, contestând și Ordinul nr. 0930 din 31 iulie 2003, ce i-a fost comunicat la data de 24 mai 2005, precizând că la data emiterii acestuia se afla în concediu medical. Reclamantul a solicitat, de asemenea, acordarea drepturilor bănești, începând cu data de 23 iunie 2002, conform art. 9 și 14 din Legea nr. 80/1995, actualizate la data plății și obligarea pârâtului la plata unor daune morale, în sumă de 50.000 RON, cu cheltuieli de judecată, iar la termenul din 10 octombrie 2005 a mai solicitat, în temeiul art. 73 din Legea nr. 80/1995, să-i fie acordat calificativul ce reprezintă media anilor 1998 - 2002, perioadă în care a lucrat ca șef de birou logistică la U.M.

nr. 0793 Bacău, funcție ocupată prin concurs. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a precizat că prin Ordinul nr. 0930 din 31 iulie 2003 s-a modificat doar în parte Ordinul D.P. nr. 0737 din 23 iunie 2003, în sensul că trecerea în rezervă a locotent-colonelului A.N. se face în conformitate cu art. 85 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare, pentru motive determinate de nevoi ale S.R.I., cu drept de pensie militară de serviciu, potrivit Legi nr. 164/2001, privind pensiile militare de stat, ceea ce îi profită acestuia.

Curtea de Apel Iași, prin sentința civilă nr. 169/CA din 7 noiembrie 2005, a respins acțiunea reclamantului, ca fiind neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele: În urma controlului de specialitate efectuat în luna mai 2003, pe linia desfășurării activităților de resort logistic, reclamantul a fost găsit vinovat de comiterea unor fapte contravenționale, prin înscrisul intitulat „raport”, depus în copie la dosar, reclamantul recunoscând că a încălcat dispozițiile Ordonanței nr. 60/2001, până la data de 14 februarie 2003, fapt pe care îl regretă, dar și-l însușește. Plângerea contravențională formulată de reclamant, prin care a invocat aceleași motive, a fost respinsă de instanța de recurs.

Prin Ordinul nr. 0737 din 23 iunie 2005, reclamantul a fost trecut în rezervă, pentru abateri grave de la prevederile regulamentelor militare și de la alte dispoziții legale, iar prin Ordinul nr. 0930 din 31 iunie 2003 s-a modificat doar temeiul legal al trecerii în rezervă, ceea ce îi profită reclamantului, acesta putând beneficia de pensie militară de serviciu. În baza celui de-al doilea ordin, reclamantului i-au fost conferite drepturile bănești cuvenite, fiindu-i achitate în formă actualizată prin executorul judecătoresc, în condițiile în care acesta nu a dat curs invitațiilor repetate pentru a se prezenta la sediul unității, pentru a le ridica.

Curtea a reținut că au fost depuse la dosarul cauzei, actele necesare, în sensul deciziei de casare, respectiv copii extras de pe cele 2 ordine atacate, întrucât acestea privesc și alte aspecte de ordine interioară ce au caracter strict secret și nu aveau legătură cu cauza, copia sentinței civile nr. 219/2005, pronunțată de Tribunalul Neamț, copii de pe adresele prin care reclamantul a fost invitat să-și ridice drepturile bănești, precum și pentru constituirea dosarului de pensie, neputând fi depuse hotărârea Consiliului de judecată, Ordinul S.R.I. nr. S/912/2003, referitor la desfășurarea activității consiliilor de judecată și fișa matricolă a reclamantului, care constituie documente clasificate, pârâtul făcând, însă, mențiunea că în perioada 1999 - 2002, reclamantul a obținut calificativul „Foarte bine”.

S-a reținut, de asemenea, că lucrările Consiliului de judecată privind stabilirea măsurilor ce se impuneau pentru conduita profesională și militară inadecvată a reclamantului, s-au desfășurat la data de 9 iunie 2003, la sediul U.M. 0461 București, unitatea centrală de resort logistic, participând și reclamantul, în baza unui ordin emis de unitate, astfel încât a avut acces la toate datele, informațiile și materialul probator la care face referire. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termenul legal, reclamantul A.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât a fost dată cu încălcarea drepturilor sale procesuale (art. 139 C. proc. civ.), cu nerespectarea prevederilor art. 172 din același cod și a dispozițiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute în decizia nr. 3443 din 24 mai 2005, pag.

3 respectiv fără a fi depuse la dosar toate actele administrative invocate în contestație, prima instanță încălcând și prevederile art. 124 din Constituția României, întrucât nu a dat dovadă de imparțialitate, în sensul că a preluat identic în „dispozitivul” sentinței, pag. 7 alin. (1), probele și afirmațiile mincinoase făcute de intimat în întâmpinare. Făcând referire la unele erori materiale vizând data pronunțării sentinței (anul 2004, în loc de 2005), instanța inițial sesizată, la care s-a format dosarul nr. 4774/2005, precum și la indicarea unor articole de lege, fără să se precizeze actul normativ, ori chiar greșită, reclamantul a precizat că are convingerea că „a fost judecat în bătaie de joc”, întrucât instanța nu a avut timp, nu a avut voința sau în mod voit a răstălmăcit acțiunea sa și probele pe care le-a prezentat.

În motivarea recursului, fără a se face referire expresă la vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și după prezentarea istoricului cauzei și reiterarea susținerilor referitoare la activitatea și aprecierile obținute în perioada anterioară, reclamantul a precizat că are domiciliul în Piatra Neamț, adresă pe care a învederat-o Curții de Apel Iași, prin cererile depuse la termenele din 19 septembrie, 10 octombrie și 17 octombrie 2005, stăruind să se decline competența în favoarea Curții de Apel Bacău, însă instanța în mod deliberat nu a admis această excepție.

Sub aspectul fondului cauzei, au fost reiterate susținerile cu privire la caracterul nelegal, netemeinic și abuziv al ordinelor atacate, primite numai de la Înalta Curte de Casație și Justiție, susținându-se că înscrisurile ce reprezintă extrase de pe acestea, nu sunt autentice, iar precizările pârâtului privind prezentarea lor după declasificare, au fost apreciate ca neadevărate, motive pentru care în repetate rânduri s-ar fi solicitat instanței să-l oblige, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să le depună în original.

S-a susținut, de asemenea, că sancțiunea contravențională ce se presupune a fi fost săvârșită de reclamant, este o reținere abuzivă, iar aspectele vizând participarea acestuia la Consiliul de judecată, sunt o minciună grosolană, imputându-se instanței de fond, și faptul că nu s-ar fi pronunțat asupra unui capăt de cerere, respectiv acela al imposibilității trecerii în rezervă a cadrelor militare în activitate, care nu îndeplinesc condițiile de pensionare, pe timpul cât se află în incapacitate temporară de muncă, astfel cum prevede art. 90 alin. (1) din Legea nr. 80/1995. A mai susținut reclamantul, că unitatea pârâtă nu este îndrituită a face acte de „clemență din motive umanitare”, cum a reținut Curtea de Apel Iași, iar trecerea în rezervă s-a desfășurat după un scenariu stabilit anterior, și nu la propunerea Consiliului de judecată, măsura punerii la dispoziție nefiindu-i comunicată niciodată.

Prin prisma considerentelor mai sus sintetizate, reclamantul a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate, iar pe fond, anularea ordinelor, reîncadrarea în funcția de șef birou logistică, obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești reactualizate la data efectuării plății, precum și la plata unei daune morale de 1 (unu) lei, cuantum precizat în raport cu stima, considerația și loialitatea față de această instituție, fiind convins că persoanele care l-au nedreptățit și hărțuit, nu au reprezentat voința S.R.I. La termenul din 2 mai 2006, recurentul a depus concluzii scrise, invocând ca temei al recursului, dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., reiterând, în mare parte, motivele din cererea de recurs, prin prisma cărora s-a apreciat că Ordinul nr. 0737/2003, modificat prin Ordinul nr. 0930/2003, în sensul stabilirii ca temei al trecerii în rezervă, a dispozițiilor art. 85 alin. (1) lit. e), nu art. 85 alin. (1) lit. a), cum greșit s-a reținut, este nul de drept, întrucât contravine dispozițiilor art. 90 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, iar art. 23 teza a III-a din Legea nr. 14/1992, invocat ca temei legal de instanța de fond, face referire strictă și limitativă numai la atribuțiile S.R.I. în contextul de Siguranță Națională, actele atacate neputând fi circumscrise acestui cadru legislativ. Recursul nu este fondat. Examinând actele dosarului și criticile recurentului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie și prevederilor art. 304 și 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că în speță nu este dat nici un motiv care să impună modificarea sau casarea hotărârii atacate, concluzie bazată pe considerentele ce se vor arăta în continuare. Competența teritorială, cu excepția celei exclusive, este reglementată prin norme cu caracter dispozitiv, invocarea încălcării unor astfel de norme neputând fi făcută în orice stare a procesului și de către oricare dintre părți, inclusiv de autorul încălcării normei sau chiar din oficiu, cum este cazul necompetenței absolute, ci numai într-un anumit termen, respectiv până la prima zi de înfățișare și numai de către partea căreia legea îi dă dreptul de a fi judecată de către altă instanță, decât cea sesizată.

Legea nr. 29/1990, prin art. 6, a instituit regula potrivit căreia competența teritorială revine instanței în raza căreia își are domiciliul, reclamantul. Aceste dispoziții sunt incontestabil de interes privat, conținând norme de protecție instituite în favoarea reclamantului, care ar fi putut renunța la beneficiul astfel preconstituit, sesizând instanța competentă, potrivit regulilor dreptului comun, respectiv a dispozițiilor art. 5 C. proc. civ. Este real faptul că interpretarea in terminis a dispozițiilor legale ar conduce la ideea că dovada domiciliului se face prin actul de identitate. În sfera raporturilor procesual-civile dominantă este, însă, opinia care acreditează ideea de domiciliu ca situație de fapt, ca locuință statornică, în sensul art. 13 din Decretul nr. 31/1954.

Prin acțiunea introductivă, reclamantul a sesizat Tribunalul Iași, indicând reședința din Iași, iar Curtea de Apel Iași, sesizată prin declinarea competenței materiale, conform sentinței civile nr. 772/2003, nu s-a declarat necompetentă teritorial în soluționarea cauzei. În rejudecare, cauza a fost înregistrată în baza deciziei nr. 3443 din 24 mai 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6658/2004, prin care s-a dispus trimiterea acesteia la aceeași instanță, astfel încât, în considerarea caracterului dispozitiv al normelor care reglementează competența teritorială, o eventuală invocare a excepției necompetenței teritoriale nu era legalmente posibilă.

Pe de altă parte, actele indicate de recurent, respectiv cererile din 12 august 2005, 19 septembrie 2005, 10 octombrie 2005, 17 octombrie 2005, prin care s-a indicat numai domiciliul din Piatra Neamț, nu conțin nici o mențiune care să poată fi circumscrisă invocării excepției necompetenței teritoriale pentru a se imputa instanței, o eventuală nepronunțare asupra acesteia și a putea fi reiterată în recurs. Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi reținut. Hotărârea atacată cuprinde considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină, neputându-se reține că acestea sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a echivala cu o nemotivare și a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., la care s-a făcut referire prin concluziile scrise depuse la dosar. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., poate fi reținut, numai atunci când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Evident, acest motiv de recurs vizează actele care emană de la părți, în special convențiile, ale căror clauze necesită adesea o interpretare după regulile stabilite de Codul civil. Motivul de recurs, bazat pe denaturarea în cele două modalități a actului juridic dedus judecății, trebuie să precizeze care este actul pretins denaturat și în ce constă această denaturare, o simplă afirmație în acest sens nefiind suficientă pentru a se reține incidența lui.

Ori, în speță o atare precizare nu a fost și nici nu putea fi făcută, instanța examinând, din limitele învestirii, legalitatea și temeinicia ordinului de trecere în rezervă și a celui prin care s-a modificat temeiul de drept al respectivei măsuri. Instanța de fond s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, dispunând depunerea la dosar a ordinelor indicate de părți, în condițiile prevăzute de art. 172, coroborat cu art. 112 alin. (2) C. proc. civ., a căror legalitate a fost examinată prin raportare, atât la motivele invocate, cât și la dispozițiile legale incidente în materie, precum și alte acte relevante în soluționarea cauzei, excepție făcând cele care constituie documente clasificate indicate în considerentele hotărârii.

S-a menționat, de asemenea, în condițiile imposibilității depunerii foii matricole, că în perioada 1999 - 2002, reclamantul a obținut calificativul „Foarte bine”, confirmându-se susținerile acestuia în această privință. Pe fondul cauzei, este cert stabilit că în luna mai 2003 s-a efectuat un control de specialitate pe linia desfășurării activităților de resort logistic, constatându-se încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 60/2001, privind achizițiile publice și ale actelor normative emise în aplicarea acesteia, motiv pentru care în sarcina reclamantului-recurent a fost stabilită și răspunderea contravențională, plângerea acestuia împotriva procesului-verbal de contravenție fiind respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât, sub acest aspect, susținerile sale nu mai pot fi examinate.

Prin Ordinul nr. D.P.0737 din 23 iunie 2003, reclamantul a fost trecut în rezervă, în temeiul art. 85 alin. (1) lit. j) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995, reținându-se în mod corect că faptele săvârșite pentru care a fost stabilit și răspunderea contravențională, în condițiile mai sus arătate, constituie abateri grave în sensul acestui text de lege. Reclamantul a depus, într-adevăr, la dosarul cauzei actele medicale la care a făcut referire în recurs, acte menționate și în considerentele hotărârii atacate, neputându-se reține, însă, că motivul de nelegalitate vizând ordinele atacate, circumscrise dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 80/1995, ar constitui un capăt distinct de cerere asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, cum pretinde acesta.

Potrivit art. 90 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, cadrele militare în activitate, care nu îndeplinesc condițiile de pensionare, nu pot fi trecute în rezervă, pe timpul cât se află în incapacitate temporară de muncă, fiind internate în spitale ori sanatorii sau se găsesc în concedii medicale. Aceste dispoziții nu se aplică, însă, celor care urmează să fie trecuți în rezervă, potrivit art. 85 alin. (1) lit. g), h), j), k) și l), art. 87 și art. 88, cum se prevede expres prin alin. (2) al aceluiași text de lege. Întrucât în speță, trecerea în rezervă s-a dispus prin Ordinul nr. 0737 din 23 iunie 2004, în temeiul art. 85 alin. (1) lit. j), acest motiv de nelegalitate în privința respectivului ordin nu poate fi reținut.

Prevederile acestui ordin au fost modificate doar în parte, prin Ordinul D.P. nr. 0930 din 31 iulie 2003, în sensul că trecerea în rezervă se face în conformitate cu art. 85 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare, pentru motive determinate de nevoi ale S.R.I., cu drept la pensie militară de serviciu, potrivit Legii nr. 164/2001, privind pensiile militare de stat, creându-i-se, astfel, recurentului, o situație mai „favorabilă”. Evident, „motivele umanitare” criticate de recurent au fost invocate pentru a justifica această modificare în favoarea sa, a temeiului de drept în baza căruia s-a dispus trecerea în rezervă, pensia militară de serviciu urmând a fi stabilită cu respectarea tuturor condițiilor impuse de Legea nr. 164/2001, cum rezultă, de altfel, și din acest ordin.

În baza acestui ordin, reclamantului i-au fost achitate drepturile bănești, în formă actualizată, prin executorul judecătoresc. Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speță nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A.N. împotriva sentinței nr. 169/CA din 7 noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2006.