ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1641/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1641/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Iași, sub nr. 9967 din 24 iulie 2003, reclamantul A.N. a chemat în

judecată pe pârâtul S.R.I., solicitând a se dispune anularea Ordinului personal

nr. 737/2003, menținerea sa în funcția de șef birou, din care a fost trecut în rezervă

prin ordinul atacat și obligarea pârâtei la plata drepturilor ce i se cuvin.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că este ofițer din anul 1982, având gradul de lt. colonel, iar în

perioada noiembrie 1998 - 23 iunie 2003, în care și-a desfășurat activitatea la

U.M. 0793 Bacău, pe profil logistic, nu a avut nici o sancțiune, a obținut

calificativul „Foarte bun”, nu a încălcat regulamentele militare și nici alte

dispoziții legale, astfel încât în mod nelegal, prin ordinul atacat, a fost trecut

în rezervă, pentru motivul prevăzut de art. 85 lit. j) din Legea nr. 80/1995,

privind Statutul cadrelor militare.

Prin sentința civilă nr. 772 din 7

noiembrie 2003, Tribunalul Iași, admițând excepția de necompetență materială,

s-a desesizat în favoarea Curții de Apel Iași, cauza fiind înregistrată sub nr.

568 din 4 februarie 2004.

Curtea de Apel Iași, prin sentința

civilă nr. 53/CA din 19 aprilie 2004, a respins acțiunea, ca fiind rămasă fără

obiect, motivat de faptul că Ordinul nr. 0737/2003 a fost anulat de emitent,

prin Ordinul nr. 0930/2003, necontestat de reclamant.

Admițând recursul reclamantului,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, prin decizia nr. 3443 din 24 mai 2005, a casat această hotărâre și a

dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe care a primit

îndrumarea de a pune în vedere autorității administrative pârâte, să depună la

dosar, ordinele invocate de pârât, ce nu pot fi încadrate în categoria actelor

administrative exceptate de la controlul legalității instituit de Legea nr. 29/1990,

urmând a examina legalitatea lor, raportat la motivele invocate de pârât, la

dispozițiile legale incidente în cauză și la principiul potrivit căruia după

sesizarea instanței de judecată, actele administrative sunt irevocabile, din

rațiuni ce țin de buna administrare a justiției și de necesitatea respectării

separației puterilor în stat.

În rejudecare, cauza a fost

înregistrată sub nr. 4774/2005, iar la data de 12 august 2005, reclamantul a

formulat o cerere completatoare, contestând și Ordinul nr. 0930 din 31 iulie

2003, ce i-a fost comunicat la data de 24 mai 2005, precizând că la data

emiterii acestuia se afla în concediu medical.

Reclamantul a solicitat, de

asemenea, acordarea drepturilor bănești, începând cu data de 23 iunie 2002,

conform art. 9 și 14 din Legea nr. 80/1995, actualizate la data plății și

obligarea pârâtului la plata unor daune morale, în sumă de 50.000 RON, cu

cheltuieli de judecată, iar la termenul din 10 octombrie 2005 a mai solicitat,

în temeiul art. 73 din Legea nr. 80/1995, să-i fie acordat calificativul ce

reprezintă media anilor 1998 - 2002, perioadă în care a lucrat ca șef de birou

logistică la U.M. nr. 0793 Bacău, funcție ocupată prin concurs.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul

a precizat că prin Ordinul nr. 0930 din 31 iulie 2003 s-a modificat doar în

parte Ordinul D.P. nr. 0737 din 23 iunie 2003, în sensul că trecerea în rezervă

a locotent-colonelului A.N. se face în conformitate cu art. 85 alin. (1) lit.

e) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare,

pentru motive determinate de nevoi ale S.R.I., cu drept de pensie militară de

serviciu, potrivit Legi nr. 164/2001, privind pensiile militare de stat, ceea

ce îi profită acestuia.

Curtea de Apel Iași, prin sentința

civilă nr. 169/CA din 7 noiembrie 2005, a respins acțiunea reclamantului, ca

fiind neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele:

În urma controlului de specialitate

efectuat în luna mai 2003, pe linia desfășurării activităților de resort

logistic, reclamantul a fost găsit vinovat de comiterea unor fapte

contravenționale, prin înscrisul intitulat „raport”, depus în copie la dosar,

reclamantul recunoscând că a încălcat dispozițiile Ordonanței nr. 60/2001, până

la data de 14 februarie 2003, fapt pe care îl regretă, dar și-l însușește.

Plângerea contravențională formulată de reclamant, prin care a invocat aceleași

motive, a fost respinsă de instanța de recurs.

Prin Ordinul nr. 0737 din 23 iunie

2005, reclamantul a fost trecut în rezervă, pentru abateri grave de la

prevederile regulamentelor militare și de la alte dispoziții legale, iar prin

Ordinul nr. 0930 din 31 iunie 2003 s-a modificat doar temeiul legal al trecerii

în rezervă, ceea ce îi profită reclamantului, acesta putând beneficia de pensie

militară de serviciu.

În baza celui de-al doilea ordin,

reclamantului i-au fost conferite drepturile bănești cuvenite, fiindu-i

achitate în formă actualizată prin executorul judecătoresc, în condițiile în

care acesta nu a dat curs invitațiilor repetate pentru a se prezenta la sediul

unității, pentru a le ridica.

Curtea a reținut că au fost depuse

la dosarul cauzei, actele necesare, în sensul deciziei de casare, respectiv

copii extras de pe cele 2 ordine atacate, întrucât acestea privesc și alte

aspecte de ordine interioară ce au caracter strict secret și nu aveau legătură

cu cauza, copia sentinței civile nr. 219/2005, pronunțată de Tribunalul Neamț,

copii de pe adresele prin care reclamantul a fost invitat să-și ridice

drepturile bănești, precum și pentru constituirea dosarului de pensie, neputând

fi depuse hotărârea Consiliului de judecată, Ordinul S.R.I. nr. S/912/2003,

referitor la desfășurarea activității consiliilor de judecată și fișa matricolă

a reclamantului, care constituie documente clasificate, pârâtul făcând, însă,

mențiunea că în perioada 1999 - 2002, reclamantul a obținut calificativul

„Foarte bine”.

S-a reținut, de asemenea, că

lucrările Consiliului de judecată privind stabilirea măsurilor ce se impuneau

pentru conduita profesională și militară inadecvată a reclamantului, s-au

desfășurat la data de 9 iunie 2003, la sediul U.M. 0461 București, unitatea

centrală de resort logistic, participând și reclamantul, în baza unui ordin

emis de unitate, astfel încât a avut acces la toate datele, informațiile și

materialul probator la care face referire.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs în termenul legal, reclamantul A.N., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, întrucât a fost dată cu încălcarea drepturilor

sale procesuale (art. 139 C. proc. civ.), cu nerespectarea prevederilor art. 172

din același cod și a dispozițiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prevăzute în decizia nr. 3443 din 24 mai 2005, pag. 3 respectiv fără a fi

depuse la dosar toate actele administrative invocate în contestație, prima

instanță încălcând și prevederile art. 124 din Constituția României, întrucât

nu a dat dovadă de imparțialitate, în sensul că a preluat identic în

„dispozitivul” sentinței, pag. 7 alin. (1), probele și afirmațiile mincinoase

făcute de intimat în întâmpinare.

Făcând referire la unele erori

materiale vizând data pronunțării sentinței (anul 2004, în loc de 2005),

instanța inițial sesizată, la care s-a format dosarul nr. 4774/2005, precum și

la indicarea unor articole de lege, fără să se precizeze actul normativ, ori

chiar greșită, reclamantul a precizat că are convingerea că „a fost judecat în

bătaie de joc”, întrucât instanța nu a avut timp, nu a avut voința sau în mod voit

a răstălmăcit acțiunea sa și probele pe care le-a prezentat.

În motivarea recursului, fără a se

face referire expresă la vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. și după prezentarea istoricului cauzei și reiterarea susținerilor

referitoare la activitatea și aprecierile obținute în perioada anterioară,

reclamantul a precizat că are domiciliul în Piatra Neamț, adresă pe care a

învederat-o Curții de Apel Iași, prin cererile depuse la termenele din 19

septembrie, 10 octombrie și 17 octombrie 2005, stăruind să se decline

competența în favoarea Curții de Apel Bacău, însă instanța în mod deliberat nu

a admis această excepție.

Sub aspectul fondului cauzei, au

fost reiterate susținerile cu privire la caracterul nelegal, netemeinic și

abuziv al ordinelor atacate, primite numai de la Înalta Curte de Casație și

Justiție, susținându-se că înscrisurile ce reprezintă extrase de pe acestea, nu

sunt autentice, iar precizările pârâtului privind prezentarea lor după

declasificare, au fost apreciate ca neadevărate, motive pentru care în repetate

rânduri s-ar fi solicitat instanței să-l oblige, conform art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., să le depună în original.

S-a susținut, de asemenea, că

sancțiunea contravențională ce se presupune a fi fost săvârșită de reclamant,

este o reținere abuzivă, iar aspectele vizând participarea acestuia la

Consiliul de judecată, sunt o minciună grosolană, imputându-se instanței de

fond, și faptul că nu s-ar fi pronunțat asupra unui capăt de cerere, respectiv

acela al imposibilității trecerii în rezervă a cadrelor militare în activitate,

care nu îndeplinesc condițiile de pensionare, pe timpul cât se află în

incapacitate temporară de muncă, astfel cum prevede art. 90 alin. (1) din Legea

nr. 80/1995.

A mai susținut reclamantul, că

unitatea pârâtă nu este îndrituită a face acte de „clemență din motive

umanitare”, cum a reținut Curtea de Apel Iași, iar trecerea în rezervă s-a desfășurat

după un scenariu stabilit anterior, și nu la propunerea Consiliului de

judecată, măsura punerii la dispoziție nefiindu-i comunicată niciodată.

Prin prisma considerentelor mai sus

sintetizate, reclamantul a solicitat admiterea recursului, desființarea

hotărârii atacate, iar pe fond, anularea ordinelor, reîncadrarea în funcția de

șef birou logistică, obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești reactualizate

la data efectuării plății, precum și la plata unei daune morale de 1 (unu) lei,

cuantum precizat în raport cu stima, considerația și loialitatea față de

această instituție, fiind convins că persoanele care l-au nedreptățit și

hărțuit, nu au reprezentat voința S.R.I.

La termenul din 2 mai 2006, recurentul

a depus concluzii scrise, invocând ca temei al recursului, dispozițiile art. 304

pct. 3, 7, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., reiterând, în mare

parte, motivele din cererea de recurs, prin prisma cărora s-a apreciat că

Ordinul nr. 0737/2003, modificat prin Ordinul nr. 0930/2003, în sensul

stabilirii ca temei al trecerii în rezervă, a dispozițiilor art. 85 alin. (1) lit.

e), nu art. 85 alin. (1) lit. a), cum greșit s-a reținut, este nul de drept,

întrucât contravine dispozițiilor art. 90 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, iar art.

23 teza a III-a din Legea nr. 14/1992, invocat ca temei legal de instanța de

fond, face referire strictă și limitativă numai la atribuțiile S.R.I. în

contextul de Siguranță Națională, actele atacate neputând fi circumscrise

acestui cadru legislativ.

Recursul nu este fondat.

Examinând actele dosarului și

criticile recurentului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie

și prevederilor art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că în speță nu este dat nici un motiv care să impună modificarea sau

casarea hotărârii atacate, concluzie bazată pe considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Competența teritorială, cu excepția

celei exclusive, este reglementată prin norme cu caracter dispozitiv, invocarea

încălcării unor astfel de norme neputând fi făcută în orice stare a procesului

și de către oricare dintre părți, inclusiv de autorul încălcării normei sau

chiar din oficiu, cum este cazul necompetenței absolute, ci numai într-un

anumit termen, respectiv până la prima zi de înfățișare și numai de către

partea căreia legea îi dă dreptul de a fi judecată de către altă instanță,

decât cea sesizată.

Legea nr. 29/1990, prin art. 6, a

instituit regula potrivit căreia competența teritorială revine instanței în

raza căreia își are domiciliul, reclamantul.

Aceste dispoziții sunt incontestabil

de interes privat, conținând norme de protecție instituite în favoarea

reclamantului, care ar fi putut renunța la beneficiul astfel preconstituit,

sesizând instanța competentă, potrivit regulilor dreptului comun, respectiv a

dispozițiilor art. 5 C. proc. civ.

Este real faptul că interpretarea

in

terminis

a dispozițiilor legale ar conduce la ideea că dovada domiciliului

se face prin actul de identitate. În sfera raporturilor procesual-civile

dominantă este, însă, opinia care acreditează ideea de domiciliu ca situație de

fapt, ca locuință statornică, în sensul art. 13 din Decretul nr. 31/1954.

Prin acțiunea introductivă,

reclamantul a sesizat Tribunalul Iași, indicând reședința din Iași, iar Curtea

de Apel Iași, sesizată prin declinarea competenței materiale, conform sentinței

civile nr. 772/2003, nu s-a declarat necompetentă teritorial în soluționarea

cauzei.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată

în baza deciziei nr. 3443 din 24 mai 2005, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în dosarul nr. 6658/2004, prin care s-a dispus trimiterea

acesteia la aceeași instanță, astfel încât, în considerarea caracterului

dispozitiv al normelor care reglementează competența teritorială, o eventuală

invocare a excepției necompetenței teritoriale nu era legalmente posibilă.

Pe de altă parte, actele indicate de

recurent, respectiv cererile din 12 august 2005, 19 septembrie 2005, 10

octombrie 2005, 17 octombrie 2005, prin care s-a indicat numai domiciliul din

Piatra Neamț, nu conțin nici o mențiune care să poată fi circumscrisă invocării

excepției necompetenței teritoriale pentru a se imputa instanței, o eventuală

nepronunțare asupra acesteia și a putea fi reiterată în recurs.

Prin urmare, motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Hotărârea atacată cuprinde

considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină, neputându-se reține că

acestea sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a echivala

cu o nemotivare și a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., la care s-a făcut referire prin concluziile scrise depuse la

dosar.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., poate fi reținut, numai atunci când instanța,

interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Evident, acest motiv de recurs

vizează actele care emană de la părți, în special convențiile, ale căror clauze

necesită adesea o interpretare după regulile stabilite de Codul civil.

Motivul de recurs, bazat pe

denaturarea în cele două modalități a actului juridic dedus judecății, trebuie

să precizeze care este actul pretins denaturat și în ce constă această

denaturare, o simplă afirmație în acest sens nefiind suficientă pentru a se

reține incidența lui. Ori, în speță o atare precizare nu a fost și nici nu

putea fi făcută, instanța examinând, din limitele învestirii, legalitatea și

temeinicia ordinului de trecere în rezervă și a celui prin care s-a modificat

temeiul de drept al respectivei măsuri.

Instanța de fond s-a conformat

dispozițiilor deciziei de casare, dispunând depunerea la dosar a ordinelor indicate

de părți, în condițiile prevăzute de art. 172, coroborat cu art. 112 alin. (2) C.

proc. civ., a căror legalitate a fost examinată prin raportare, atât la

motivele invocate, cât și la dispozițiile legale incidente în materie, precum

și alte acte relevante în soluționarea cauzei, excepție făcând cele care

constituie documente clasificate indicate în considerentele hotărârii.

S-a menționat, de asemenea, în

condițiile imposibilității depunerii foii matricole, că în perioada 1999 - 2002,

reclamantul a obținut calificativul „Foarte bine”, confirmându-se susținerile

acestuia în această privință.

Pe fondul cauzei, este cert stabilit

că în luna mai 2003 s-a efectuat un control de specialitate pe linia

desfășurării activităților de resort logistic, constatându-se încălcarea

prevederilor O.U.G. nr. 60/2001, privind achizițiile publice și ale actelor

normative emise în aplicarea acesteia, motiv pentru care în sarcina

reclamantului-recurent a fost stabilită și răspunderea contravențională,

plângerea acestuia împotriva procesului-verbal de contravenție fiind respinsă

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât, sub acest aspect,

susținerile sale nu mai pot fi examinate.

Prin Ordinul nr. D.P.0737 din 23

iunie 2003, reclamantul a fost trecut în rezervă, în temeiul art. 85 alin. (1) lit.

j) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995, reținându-se în mod corect că faptele

săvârșite pentru care a fost stabilit și răspunderea contravențională, în

condițiile mai sus arătate, constituie abateri grave în sensul acestui text de

lege.

Reclamantul a depus, într-adevăr, la

dosarul cauzei actele medicale la care a făcut referire în recurs, acte menționate

și în considerentele hotărârii atacate, neputându-se reține, însă, că motivul

de nelegalitate vizând ordinele atacate, circumscrise dispozițiilor art. 90 din

Legea nr. 80/1995, ar constitui un capăt distinct de cerere asupra căruia

instanța de fond nu s-a pronunțat, cum pretinde acesta.

Potrivit art. 90 alin. (1) din Legea

nr. 80/1995, cadrele militare în activitate, care nu îndeplinesc condițiile de

pensionare, nu pot fi trecute în rezervă, pe timpul cât se află în incapacitate

temporară de muncă, fiind internate în spitale ori sanatorii sau se găsesc în

concedii medicale. Aceste dispoziții nu se aplică, însă, celor care urmează să

fie trecuți în rezervă, potrivit art. 85 alin. (1) lit. g), h), j), k) și l), art.

87 și art. 88, cum se prevede expres prin alin. (2) al aceluiași text de lege.

Întrucât în speță, trecerea în

rezervă s-a dispus prin Ordinul nr. 0737 din 23 iunie 2004, în temeiul art. 85

alin. (1) lit. j), acest motiv de nelegalitate în privința respectivului ordin

nu poate fi reținut.

Prevederile acestui ordin au fost

modificate doar în parte, prin Ordinul D.P. nr. 0930 din 31 iulie 2003, în

sensul că trecerea în rezervă se face în conformitate cu art. 85 alin. (1) lit.

e) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare,

pentru motive determinate de nevoi ale S.R.I., cu drept la pensie militară de

serviciu, potrivit Legii nr. 164/2001, privind pensiile militare de stat,

creându-i-se, astfel, recurentului, o situație mai „favorabilă”.

Evident, „motivele umanitare”

criticate de recurent au fost invocate pentru a justifica această modificare în

favoarea sa, a temeiului de drept în baza căruia s-a dispus trecerea în rezervă,

pensia militară de serviciu urmând a fi stabilită cu respectarea tuturor

condițiilor impuse de Legea nr. 164/2001, cum rezultă, de altfel, și din acest

ordin.

În baza acestui ordin, reclamantului

i-au fost achitate drepturile bănești, în formă actualizată, prin executorul

judecătoresc.

Prin urmare, Înalta Curte constată

că hotărârea atacată este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident

în speță nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

invocat de recurent.

Pentru toate aceste considerente, în

temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

A.N. împotriva sentinței nr. 169/CA din 7 noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 mai 2006.