ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1212/2007
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1212/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.
169 din 7 noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul nr.
4774/2005, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul
A.N., formulată în contradictoriu cu S.R.I. și având ca obiect anularea
Ordinului de personal nr. 737/2003, prin care reclamantul a fost trecut în
rezervă din funcția de șef resort logistic, în temeiul art. 85 alin. (1) lit.
j) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995.
Pentru a hotărî astfel,
instanța a reținut că trecerea în rezervă s-a făcut pentru abateri grave de la
regulamentele militare, dar că ulterior S.R.I., din motive umanitare, prin
Ordinul nr. 0930 din 31 iulie 2003, a modificat actul inițial, dispunând
trecerea în rezervă pe motive determinate de nevoi de serviciu ale S.R.I. cu
drept de pensie militară de serviciu, în temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) și
alin. (2) din Legea nr. 80/1995.
A constatat instanța că al
doilea ordin nu l-a anulat pe primul, iar ca efect al lui, reclamantului i-au
fost conferite drepturi bănești care ar trebui restituite dacă ar fi anulat al
doilea ordin.
A considerat instanța că
reclamantul nu poate fi repus în funcție, astfel cum a solicitat de la S.R.I.,
întrucât la momentul trecerii în rezervă. el era pus la dispoziția unității,
astfel încât, conform art. 82 alin. (1) lit. a) teza finală, era radiat din
statul de organizare, iar în intervalul respectiv el a îndeplinit diferite
atribuții stabilite de conducerea unității.
A respins instanța, cererea
de obligare a pârâtei la daune morale și materiale, reținând că reclamantul nu
a făcut dovada lor.
Prin decizia civilă nr.
1641 din 9 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de
contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 1338/1/2006, a
fost respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamant împotriva sentinței.
Motivându-și cererea,
recurentul a arătat, în esență:
- că s-a încălcat competența
teritorială a Curții de Apel Bacău, raportat la domiciliul său;
- că Ordinul nr. 0737/2003
este netemeinic și nelegal în raport cu întreaga activitate și conduită a
reclamantului, reflectată în calificativele sale și în lipsa oricăror sancțiuni
disciplinare;
- că pârâta însăși a
recunoscut nelegalitatea ordinului, emițându-l pe cel de-al doilea - nr.
0930/2003, după ce reclamantul introdusese contestația, iar instanța era
datoare să-l anuleze pe primul, chiar dacă fusese emis cel de-al doilea;
- că reclamantului nu i-au
fost comunicate cele două ordine, singurul mod în care a putut lua cunoștință
de ele fiind la judecarea primului recurs la Înalta Curte de Casație și
Justiție, în dosarul nr. 6658/2004, unde sunt depuse doar niște „extrase” care
nu sunt autentice;
- că instanța de fond avea
obligația de a solicita pârâtului S.R.I. prezentarea celor două ordine în
original, lipsa lor ducând la pronunțarea unei sentințe netemeinice și
nelegale.
Împotriva deciziei a formulat, în
termen, contestația în anulare de față recurentul, cererea fiind legal
timbrată.
Contestatorul își întemeiază
cererea pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., invocând atât „greșeli
materiale”, cât și „necercetarea integrală a motivelor de casare”.
Susține contestatorul că:
- există o confuzie,
constând în percepția instanței că reclamantul ar fi fost judecat de Consiliul
de judecată, dar în realitate nu a existat nici un ordin de numire a acestuia,
conform procedurii prevăzute de Ordinul S.R.I. nr. S/912/2003 - Regulamentul
consiliilor de judecată;
- instanța de recurs a omis
să cerceteze înscrisurile privitoare la probele deținute de S.R.I., hotărârea
pronunțându-se pe baza a două extrase parțiale ale ordinului atacat;
- în lipsa unei propuneri
legale a Consiliului de judecată, S.R.I. nu putea emite ordinul de trecere în
rezervă, motiv pentru care Ordinul nr. 0737/2003 este nul și emis abuziv;
- ordinul ulterior este nul,
deoarece, la data emiterii lui, reclamantul era trecut în rezervă de aproape 40
de zile, astfel încât S.R.I. nu mai putea dispune de persoana sa.
Arată contestatorul că
instanța a fost în eroare cu privire la calitatea reclamantului de „ofițer în
activitate”, în realitate fiind „ofițer în rezervă” de la data de 23 iunie
2003, astfel încât la emiterea celui de-al doilea ordin nu se mai puteau da
ordine de personal cu privire la persoana sa;
Susține contestatorul că
instanța a omis să cerceteze documentul nr. 894626 din 6 octombrie 2003, emis
de pârâtă, din care rezultă că Ordinul nr. 0737/2003 a fost anulat ca urmare a
contestației reclamantului, dar s-a pronunțat numai pe baza adresei nr. 1424866
din 27 martie 2006 care menționa „se modifică în parte prevederile Ordinului
nr. 0737 din 23 iunie 2003”.
Susține contestatorul că
instanța de recurs a reținut greșit, pe baza unei confuzii că: „în baza acestui
ordin, reclamantului i-au fost achitate drepturile bănești în formă actualizată,
prin executorul judecătoresc”.
Arată contestatorul că în
realitate drepturile bănești achitate prin executorul judecătoresc nu au fost
actualizate și nu au legătură cu ordinul rectificativ, întrucât suma plătită nu
reprezenta pensia, ci drepturi bănești aferente perioadei lucrate, până la 23
iunie 2003 și reținute abuziv de pârâtă.
Precizează contestatorul că
acele drepturi bănești au fost câștigate de el într-un litigiu separat, pe baza
unei hotărâri irevocabile.
Consideră contestatorul
că instanța a apreciat din eroare că Ordinul nr. 0930/2003 s-ar fi aplicat
retroactiv, de la data emiterii primului ordin, când în realitate primul ordin
a existat o perioadă de timp cu conținutul nerectificat, astfel încât instanța
trebuia să se pronunțe asupra lui atât înainte, cât și după rectificare.
Arată contestatorul, că
acțiunea sa viza anularea ambelor ordine, astfel încât instanța trebuia să
cenzureze separat motivele de recurs și legalitatea ambelor ordine.
Invocă contestatorul și
„producerea unor omisiuni de cenzurare a motivelor de recurs”, arătând că cel
mai important motiv de recurs nerealizat este acela că soluționarea pricinii
s-a făcut fără să existe la dosar cele două ordine personale și Ordinul nr.
S/912/2003 - Regulamentul Consiliului de judecată și documentele pretinsului
Consiliu de judecată întocmite la judecarea reclamantului.
În legătură cu acest aspect,
arată contestatorul că actele enumerate sunt de interes personal sau public și
nu pot fi clasificate, conform art. 17, art. 24 alin. (5) și art. 33 din Legea
nr. 182/2002.
Susține contestatorul că
nu a fost analizat motivul de recurs privind competența, prevăzută de art. 304
pct. 3 C. proc. civ., întrucât la Curtea de Apel Iași a solicitat trimiterea
cauzei la Curtea de Apel Bacău, având în vedere domiciliul reclamantului în
Piatra Neamț, dar instanța, deși consemnează în încheierea din 17 octombrie
2005, că a pus în discuție excepția, nu s-a pronunțat în dosar asupra ei.
Invocă contestatorul,
neanalizarea motivului de recurs privind încălcarea art. 304 pct. 7 C. proc.
civ., întrucât în recurs a învederat că instanța de fond a făcut referire la
documentele consiliului de judecată care nu sunt la dosarul pricinii.
În fine, susține
contestatorul că în recurs a învederat că instanța de fond a făcut referire la
un anume „art. 82 alin. (1) lit. a) teza finală”, în baza căruia reclamantul ar
fi fost „pus la dispoziția unității și radiat din statutul de organizare”, dar
o astfel de precizare nu se regăsește în extrasele din cele două ordine, iar
instanța nu arată din ce lege este articolul menționat.
Contestația nu se fondează.
Majoritatea argumentelor
din contestație privind omisiunea instanței de recurs de a analiza motivele de
casare, vizează, în realitate, sentința pe care o critică din nou cu aceleași
motive invocate în recurs. Aceste critici reiterate ale sentinței nu pot fi
primite într-o cale de atac extraordinară, cum este cea de față.
Instanța de recurs a analizat
punctual toate motivele de recurs, începând cu cel formal vizând instanța
competentă (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.) și continuând cu cele vizând
dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.
Instanța de recurs s-a
pronunțat, de asemenea, și cu privire la existența, conținutul și valoarea
probatorie a celor două ordine, analizând și legalitatea lor în raport cu
dispozițiile Legii nr. 80/1995, aplicabilă în speță.
De asemenea, instanța a
analizat și motivul de recurs privind nerespectarea de către instanța de fond
în rejudecare a dispozițiilor deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și
Justiție și l-a găsit neîntemeiat.
În ceea ce privește
inexistența unui ordin de înființare a Consiliului de judecată și încălcarea în
acest mod a Ordinului nr. S/912/2003, precum și situația că reclamantul nu ar
fi fost judecat de un Consiliu de judecată, aceste argumente nu au fost
invocate în cererea de recurs, ci pentru prima dată în contestația de față.
Aspectul de ordin formal
în legătură cu inexistența celor două ordine la dosar a fost verificat de
instanța de recurs care a stabilit că aceste înscrisuri există și s-a și
pronunțat pe baza lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în
anulare formulată de contestatorul A.N. împotriva deciziei nr. 1641 din 9 mai
2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, ca nefondată.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 26 februarie 2007.