ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1212/2007

Prin sentința civilă nr. 169 din 7 noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul nr. 4774/2005, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A.N., formulată în contradictoriu cu S.R.I. și având ca obiect anularea Ordinului de personal nr. 737/2003, prin care reclamantul a fost trecut în rezervă din funcția de șef resort logistic, în temeiul art. 85 alin. (1) lit. j) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că trecerea în rezervă s-a făcut pentru abateri grave de la regulamentele militare, dar că ulterior S.R.I., din motive umanitare, prin Ordinul nr. 0930 din 31 iulie 2003, a modificat actul inițial, dispunând trecerea în rezervă pe motive determinate de nevoi de serviciu ale S.R.I. cu drept de pensie militară de serviciu, în temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995. A constatat instanța că al doilea ordin nu l-a anulat pe primul, iar ca efect al lui, reclamantului i-au fost conferite drepturi bănești care ar trebui restituite dacă ar fi anulat al doilea ordin. A considerat instanța că reclamantul nu poate fi repus în funcție, astfel cum a solicitat de la S.R.I., întrucât la momentul trecerii în rezervă. el era pus la dispoziția unității, astfel încât, conform art. 82 alin. (1) lit. a) teza finală, era radiat din statul de organizare, iar în intervalul respectiv el a îndeplinit diferite atribuții stabilite de conducerea unității. A respins instanța, cererea de obligare a pârâtei la daune morale și materiale, reținând că reclamantul nu a făcut dovada lor.

Prin decizia civilă nr. 1641 din 9 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 1338/1/2006, a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamant împotriva sentinței. Motivându-și cererea, recurentul a arătat, în esență: - că s-a încălcat competența teritorială a Curții de Apel Bacău, raportat la domiciliul său; - că Ordinul nr. 0737/2003 este netemeinic și nelegal în raport cu întreaga activitate și conduită a reclamantului, reflectată în calificativele sale și în lipsa oricăror sancțiuni disciplinare; - că pârâta însăși a recunoscut nelegalitatea ordinului, emițându-l pe cel de-al doilea - nr. 0930/2003, după ce reclamantul introdusese contestația, iar instanța era datoare să-l anuleze pe primul, chiar dacă fusese emis cel de-al doilea; - că reclamantului nu i-au fost comunicate cele două ordine, singurul mod în care a putut lua cunoștință de ele fiind la judecarea primului recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6658/2004, unde sunt depuse doar niște „extrase” care nu sunt autentice; - că instanța de fond avea obligația de a solicita pârâtului S.R.I. prezentarea celor două ordine în original, lipsa lor ducând la pronunțarea unei sentințe netemeinice și nelegale.

Împotriva deciziei a formulat, în termen, contestația în anulare de față recurentul, cererea fiind legal timbrată. Contestatorul își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., invocând atât „greșeli materiale”, cât și „necercetarea integrală a motivelor de casare”. Susține contestatorul că: - există o confuzie, constând în percepția instanței că reclamantul ar fi fost judecat de Consiliul de judecată, dar în realitate nu a existat nici un ordin de numire a acestuia, conform procedurii prevăzute de Ordinul S.R.I. nr. S/912/2003 - Regulamentul consiliilor de judecată; - instanța de recurs a omis să cerceteze înscrisurile privitoare la probele deținute de S.R.I., hotărârea pronunțându-se pe baza a două extrase parțiale ale ordinului atacat; - în lipsa unei propuneri legale a Consiliului de judecată, S.R.I. nu putea emite ordinul de trecere în rezervă, motiv pentru care Ordinul nr. 0737/2003 este nul și emis abuziv; - ordinul ulterior este nul, deoarece, la data emiterii lui, reclamantul era trecut în rezervă de aproape 40 de zile, astfel încât S.R.I. nu mai putea dispune de persoana sa. 2. Arată contestatorul că instanța a fost în eroare cu privire la calitatea reclamantului de „ofițer în activitate”, în realitate fiind „ofițer în rezervă” de la data de 23 iunie 2003, astfel încât la emiterea celui de-al doilea ordin nu se mai puteau da ordine de personal cu privire la persoana sa; Susține contestatorul că instanța a omis să cerceteze documentul nr. 894626 din 6 octombrie 2003, emis de pârâtă, din care rezultă că Ordinul nr. 0737/2003 a fost anulat ca urmare a contestației reclamantului, dar s-a pronunțat numai pe baza adresei nr. 1424866 din 27 martie 2006 care menționa „se modifică în parte prevederile Ordinului nr. 0737 din 23 iunie 2003”. 3. Susține contestatorul că instanța de recurs a reținut greșit, pe baza unei confuzii că: „în baza acestui ordin, reclamantului i-au fost achitate drepturile bănești în formă actualizată, prin executorul judecătoresc”. Arată contestatorul că în realitate drepturile bănești achitate prin executorul judecătoresc nu au fost actualizate și nu au legătură cu ordinul rectificativ, întrucât suma plătită nu reprezenta pensia, ci drepturi bănești aferente perioadei lucrate, până la 23 iunie 2003 și reținute abuziv de pârâtă. Precizează contestatorul că acele drepturi bănești au fost câștigate de el într-un litigiu separat, pe baza unei hotărâri irevocabile.

Consideră contestatorul că instanța a apreciat din eroare că Ordinul nr. 0930/2003 s-ar fi aplicat retroactiv, de la data emiterii primului ordin, când în realitate primul ordin a existat o perioadă de timp cu conținutul nerectificat, astfel încât instanța trebuia să se pronunțe asupra lui atât înainte, cât și după rectificare. Arată contestatorul, că acțiunea sa viza anularea ambelor ordine, astfel încât instanța trebuia să cenzureze separat motivele de recurs și legalitatea ambelor ordine.

Invocă contestatorul și „producerea unor omisiuni de cenzurare a motivelor de recurs”, arătând că cel mai important motiv de recurs nerealizat este acela că soluționarea pricinii s-a făcut fără să existe la dosar cele două ordine personale și Ordinul nr. S/912/2003 - Regulamentul Consiliului de judecată și documentele pretinsului Consiliu de judecată întocmite la judecarea reclamantului. În legătură cu acest aspect, arată contestatorul că actele enumerate sunt de interes personal sau public și nu pot fi clasificate, conform art. 17, art. 24 alin. (5) și art. 33 din Legea nr. 182/2002.

Susține contestatorul că nu a fost analizat motivul de recurs privind competența, prevăzută de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât la Curtea de Apel Iași a solicitat trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bacău, având în vedere domiciliul reclamantului în Piatra Neamț, dar instanța, deși consemnează în încheierea din 17 octombrie 2005, că a pus în discuție excepția, nu s-a pronunțat în dosar asupra ei.

Invocă contestatorul, neanalizarea motivului de recurs privind încălcarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât în recurs a învederat că instanța de fond a făcut referire la documentele consiliului de judecată care nu sunt la dosarul pricinii.

În fine, susține contestatorul că în recurs a învederat că instanța de fond a făcut referire la un anume „art. 82 alin. (1) lit. a) teza finală”, în baza căruia reclamantul ar fi fost „pus la dispoziția unității și radiat din statutul de organizare”, dar o astfel de precizare nu se regăsește în extrasele din cele două ordine, iar instanța nu arată din ce lege este articolul menționat. Contestația nu se fondează. 1. Majoritatea argumentelor din contestație privind omisiunea instanței de recurs de a analiza motivele de casare, vizează, în realitate, sentința pe care o critică din nou cu aceleași motive invocate în recurs. Aceste critici reiterate ale sentinței nu pot fi primite într-o cale de atac extraordinară, cum este cea de față. 2. Instanța de recurs a analizat punctual toate motivele de recurs, începând cu cel formal vizând instanța competentă (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.) și continuând cu cele vizând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. 3. Instanța de recurs s-a pronunțat, de asemenea, și cu privire la existența, conținutul și valoarea probatorie a celor două ordine, analizând și legalitatea lor în raport cu dispozițiile Legii nr. 80/1995, aplicabilă în speță. 4. De asemenea, instanța a analizat și motivul de recurs privind nerespectarea de către instanța de fond în rejudecare a dispozițiilor deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și l-a găsit neîntemeiat. 5. În ceea ce privește inexistența unui ordin de înființare a Consiliului de judecată și încălcarea în acest mod a Ordinului nr. S/912/2003, precum și situația că reclamantul nu ar fi fost judecat de un Consiliu de judecată, aceste argumente nu au fost invocate în cererea de recurs, ci pentru prima dată în contestația de față. 6. Aspectul de ordin formal în legătură cu inexistența celor două ordine la dosar a fost verificat de instanța de recurs care a stabilit că aceste înscrisuri există și s-a și pronunțat pe baza lor.