ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 59/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul C.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul M.A.I. solicitând instanței să dispună anularea ordinului prin care a fost trecut în rezervă, al cărui număr și dată de emitere nu le cunoaște, întrucât actul nu i-a fost comunicat; reintegrarea sa în structurile M.I.R.A. cu gradul pe care l-ar fi avut în prezent dacă nu ar fi fost trecut în rezervă în mod abuziv; obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale și a unor daune pentru prejudiciul moral cauzat. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că până în anul 1997 a fost locotenent în cadrul U.M.X. din București - S.I. Argeș.

Deși și-a exercitat cu bună credință și corectitudine îndatoririle de serviciu. Asupra sa s-au făcut presiuni pentru a-l determina să solicite personal trecerea în rezervă, însă, întrucât nu a dat curs acestora, prin abuz a fost trecut în rezervă printr-un ordin care nu i-a fost comunicat și de existența căruia a luat cunoștință în luna decembrie 2008 când, în baza unei hotărâri judecătorești prin care au fost declasificate anumite documente, a avut acces la dosarul personal. Reclamantul a mai susținut că ordinul respectiv este nelegal și abuziv, întrucât a fost emis pe criterii subiective și fără a fi analizată și evaluată activitatea sa.

Pârâtul a depus întâmpinare arătând că reclamantul a fost trecut în rezervă prin Ordinul nr. 1/05022 din 31 martie 1998 emis în baza art. 85 alin. (1) lit. j) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, ca efect al neîndeplinirii de către reclamant a sarcinilor de serviciu și a săvârșirii unor abateri grave de la prevederile regulamentelor militare în perioada septembrie 1996 - decembrie 1997. Pârâtul a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru neparcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, arătând că, deși în mod repetat reclamantul s-a adresat diverselor instituții ale statului - printre care si M.I.R.A.

- față de măsura trecerii sale în rezerva, aceste memorii și petiții nu pot reprezenta procedură prealabilă. Astfel, prin memoriul înregistrat la M.I.R.A. la 6 mai 1998, reclamantul a arătat care au fost considerentele pentru care s-a angajat în structurile militate și care sunt aprecierile personale în legătură cu trecerea sa în rezervă, dar nu a solicitat revocarea Ordinului, deși a cunoscut încă de la data emiterii actului atât numărul, cât și conținutul acestuia. Prin sentința civilă nr. 71/F/CONT din 15 aprilie 2009 - Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului pentru neîndeplinirea plângerii prealabile. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că în susținerea sa potrivit căreia nu a cunoscut numărul și data Ordinului atacat, reclamantul nu este de bună credință.

Astfel, din memoriul scris personal de către reclamant și adresat ministrului de interne la data de 30 aprilie 1998, depus de pârât la dosar, rezultă că reclamantul a cunoscut fără dubiu numărul și data Ordinului de trecere în rezervă. Cu toate că nici în memoriul din anul 1998, nici în cel din anul 2001 nu a solicitat revocarea Ordinului, ci a exprimat considerente legate de activitatea sa și a solicitat primirea în audiență, reclamantul a primit răspunsuri prin care i s-a adus la cunoștință faptul că măsura trecerii sale în rezervă a fost legală. Prin urmare, câtă vreme reclamantul nu a formulat plângere prealabilă în termenele de prescripție prevăzute de lege, cererea de chemare in judecată nu poate investi în mod legal instanța.

Pe de altă parte, s-a constatat ca cererea de chemare în judecată este tardivă în raport cu dispozițiile art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990 și, respectiv, cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care condiționează formularea cererii în justiție de termenul de un an de la comunicarea actului, respectiv de un an de la data luării la cunoștință despre act (fapt petrecut în privința reclamantului în mod cert la data de 30 aprilie 1998). Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul C.D.M., invocând următoarele motive de nelegalitate: - în mod greșit instanța de fond a apreciat că termenul de la care se poate exercita procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ este cel al luării la cunoștință de existența actului administrativ atacat, iar nu cel al comunicării efective a acestuia.

Art. 7 alin. (1) din Lege prevede în mod clar noțiunea de „comunicare” a actului, respectiv comunicarea formală, oficială a actului către persoana la care acesta se referă, iar în speță, această comunicare s-a făcut la data de 11 decembrie 2008; - în mod nelegal instanța de fond reține în considerentele sentinței că cererea de anulare a unui act administrativ emis în urmă cu mai bine de 10 ani nu poate fi primită, deoarece s-ar aduce o atingere gravă principiului securității raporturilor juridice, ceea ce trebuie să primeze într-o astfel de situație fiind restabilirea dreptului încălcat. Motivele de recurs au fost încadrate de recurent în prevederile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. Alăturat recursului s-au depus în copie memorii adresate unor autorități ale statului în legătură cu prezentul litigiu și înscrisuri probatorii existente, de asemenea, la dosarul de fond.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În mod corect instanța de fond a reținut că acțiunea formulată de reclamant privind anularea Ordinului din 31 martie 1998 de trecere în rezervă este inadmisibilă, pentru considerente de ordin procedural prevăzute de art. 7 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea menționată „Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare (….), în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”, iar potrivit art. 11 alin. (1) din aceeași lege „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual (…) se pot introduce în termen de 6 luni de la : a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile (…)”.

Potrivit art. 11 alin. (2) „Pentru motive temeinice în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului (…).” Din prevederile legale menționate rezultă că procedura administrativă prealabile este obligatorie, iar acțiunea în justiție nu poate depăși un anumit termen, de decădere, stabilit de la comunicarea actului administrativ. În speță recurentul a cunoscut măsura trecerii sale în rezervă, cât și temeiurile acesteia încă din anul 1997 când a avut loc Consiliul de Judecată și a fost emis ordinul menționat, ordin ce a produs modificări esențiale în raporturile sale de serviciu, dar nu a solicitat - la acea vreme - comunicarea actului.

Este adevărat că, datorită regimului de document clasificat de la acea dată, ordinul de trecere în rezervă nu a fost comunicat reclamantului - intimat din punct de vedere formal, în materialitatea sa, acest lucru realizându-se abia în cursul lunii decembrie 2008, când în baza unei hotărâri judecătorești i s-a permis accesul la dosarul personal; cu toate acestea, reclamantul-recurent nu a cerut autorității administrative nici anterior datei de 11 decembrie 2008, dar nici ulterior acestei date (când a avut acces la dosarul personal), anularea măsurii trecerii sale în rezervă. Atitudinea pasivă a reclamantului-recurent rezultă și din adresa de răspuns din 11 mai 2001 emisă de Ministerul Interne – U.M.X.

București prin care i se readuc la cunoștință petentului motivele trecerii sale în rezervă, astfel că acesta nu poate susține că nu a avut cunoștință de conținutul actului atacat, anterior datei de 11 decembrie 2008. Pentru considerentele menționate Înalta Curte apreciază că excepțiile lipsei procedurii administrative prealabile și tardivității acțiunii au fost în mod corect admise de instanța de fond, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.D.M. împotriva sentinței civile nr. 71/F/CONT din 15 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2010.