ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1545/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă mr. 70 din 13 aprilie 2009 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de A.N. privind revizuirea sentinței nr. 169/CA din 7 noiembrie 2005. Totodată, a respins excepția tardivității cererii și a luat act că revizuentul A.N. a renunțat la judecarea cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, precum și a excepției de nelegalitate a Ordinului Directorului Serviciului Român de Informații din 23 iunie 2003. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că în cauză condiția prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. nu este îndeplinită deoarece hotărârea Consiliului de judecată din 11 iunie 2003, după declasificarea realizată prin raportul din 8 mai 2007, nu atestă o altă situație de fapt decât acea cuprinsă în actele anterioare care au fost analizate în judecata în fond. S-a mai reținut și faptul că nu poate constitui un înscris doveditor în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisul emis după pronunțarea hotărârii ce se atacă pe această cale. Împotriva acestei sentințe considerată netemeinică și nelegală a formulat recurs, în temeiul art. 304 și 304 1 C. proc. civ., revizuentul A.N.

Prin cererea de recurs s-a arătat, în esență, că instanța de revizuire a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, astfel că deși a calificat înscrisurile pe care a fost întemeiată cererea de revizuire a sentinței nr. 169/CA din 7 noiembrie 2005 a Curții de Apel Iași ca fiind înscrisuri doveditoare noi, nu le-a reținut ca fiind de natură a conduce la retractarea hotărârii judecătorești atacate. În concret, s-a subliniat că hotărârea Consiliului de judecată al Serviciului Român de Informații a făcut parte pentru o perioadă de timp din categoria documentelor clasificate, dar prin clasificarea ca secret de stat pârâtul a urmărit în mod abuziv să nu se poată cerceta principalul document ce a constituit temeiul trecerii în rezervă a revizuentului și care este nul și abuziv.

În același context, al greșitei interpretări, nu s-a procedat la anularea Ordinului de trecere în rezervă, cu toate că hotărârea Consiliului de judecată a avut în vedere la 9 noiembrie 2003, încălcarea unui ordin emis ulterior acestei date, respectiv la 12 mai 2003. Recurentul a precizat că se impune, în principal, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare, iar în subsidiar să se constate incidența art. 158 și 159 C. proc. civ. instanța de contencios administrativ nefiind competentă material, urmând a se trimite dosarul Consiliului de judecată în temeiul art. 299 C. proc. civ. și art. 35 din Legea nr. 80/1995 și a art. 1 din R. 6-8. Recurentul a mai arătat că, în opinia sa, înscrisurile nr. 83670 din 20 august 2007 și nr. 2984545 din 16 mai 2007 îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., astfel că dacă ar fi fost cunoscute la data judecării pricinii în mod cert ar fi condus la o altă soluție decât cea pronunțată. Totodată, greșit s-a reținut că recurentul a fost sancționat contravențional prin procesul verbal din 19 mai 2003, atâta vreme cât contestația împotriva propunerii de trecere în rezervă a Consiliului de judecată din 9 iunie 2003 (înregistrată la Serviciul Român de Informații sub nr. x din 10 iunie 2003) nu a fost soluționată niciodată, deci procedura jurisdicției administrative speciale nu a fost parcursă din culpa autorității intimate. Prin întâmpinare, Serviciul Român de Informații (S.R.I.) reprezentat de UM București a invocat excepția nulității cererii de recurs pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 302 1 C. proc.

civ., mai exact neprezentarea motivelor pe care se sprijină, excepția inadmisibilității recursului motivat de încercarea de a se rejudeca fondul unei cauze deja dezlegate și nu în ultimul rând, încălcarea de către recurent a dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”, indicându-se în acest sens multiple căi de atac exercitate de A.N. în legătură cu aceeași hotărâre, cererile de strămutare repetitive, toate acest demersuri având un pronunțat caracter șicanatoriu. Analizând, cu prioritate, excepțiile invocate prin întâmpinarea autorității intimate, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate și le va respinge în consecință.

Cererea de recurs îndeplinește prevederile art. 302 1 C. proc. civ., motivele de nelegalitate ale hotărârii judecătorești considerate ca fiind relevante, fiind arătate în cuprinsul cererii, așa cum s-a arătat mai înainte. Inadmisibilitatea recursului așa cum a fost ea motivată nu poate fi privită nicidecum ca o veritabilă excepție de procedură, împrejurarea că recurentul tinde la o rejudecare a fondului fiind, eventual, relevantă doar în analiza pe fond a căii de atac extraordinare. Examinând cauza prin prisma criticilor structurate în debutul prezentelor considerente, din perspectiva art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.

Rezultă din actele dosarului că: Prin sentința nr. 169/CA din 7 noiembrie 2005 Curtea de Apel Iași – în fond, după casare – a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ formulată de A.N. în contradictoriu cu Serviciul Român de Informații, având ca obiect anularea Ordinului de personal din 23 iunie 2003 prin care reclamantul a fost trecut în rezervă. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 1641 din 9 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost atacată de A.N.

atât pe calea contestației în anulare (respinsă prin decizia nr. 1212 din 26 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) cât și pe calea revizuirii (anulată ca netimbrată prin decizia nr. 1942 din 4 aprilie 2007 a instanței supreme), iar contestația în anulare formulată împotriva acestei din urmă decizii (nr. 1942/2007) a fost respinsă prin decizia nr. 4124 din 26 octombrie 2007. Împotriva sentinței nr. 169/2005 a Curții de Apel Iași s-a formulat și contestație în anulare, care a fost respinsă însă ca tardiv formulată prin sentința nr. 71 din 4 iunie 2007 a aceleiași Curți de apel, sentință devenită irevocabilă prin decizia nr. 3139 din 26 septembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cererea de revizuire a sentinței nr. 169/CA/2005 a fost soluționată, mai exact respinsă ca neîntemeiată, prin sentința nr. 70/CA din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, aflată în control judiciar la acest moment. Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive și doar în cazurile și condițiile expres stabilite de lege – art. 322 pct. 1-9 C. proc. civ. Dacă în speță este îndeplinită cerința de a fi în fața unei hotărâri definitive – sentința nr. 70/CA/2009, nu același lucru se poate spune despre cea de-a doua cerință a cazului expres stabilit de legiuitor. Argumentele de fapt și de drept pentru modul în care instanța fondului a abordat cererea de revizuire fundamentată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., au fost pe larg arătate în considerentele hotărârii, instanța concluzionând că aceasta nu este întemeiată. Înalta Curte constată corectă această abordare în raport de prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. care reglementează revizuirea „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”, precum și în raport de probatoriul administrat. Examinând înscrisurile invocate de revizuent, respectiv hotărârea Consiliului de judecată din 11 iunie 2003 și „adeverința” emisă la 16 august 2007 de Serviciul Român de Informații, prima instanță le-a calificat, în mod just și în acord cu jurisprudența în materie, ca neconstituind înscrisuri doveditoare în sensul prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. În privința primului înscris menționat, declasificat prin raportul din 8 noiembrie 2007, s-a observat că acestea nu atestă o altă situație de fapt decât cea cuprinsă în actele care au fost avute în vedere la pronunțarea soluției de fond; în privința înscrisului datat 16 august 2007 s-a reținut că acesta nu exista în materialitatea lui la data pronunțării sentinței nr. 169/2005, or legiuitorul a stabilit că poate constitui temei al unei cereri de revizuire înscrisul existent la data judecării cauzei și nu unul ulterior acestei date. Critica referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi deci primită, iar toate celelalte aspecte enunțate prin cererea de recurs ating în mod clar fondul pricinii care a avut ca obiect anularea Ordinului de trecere în rezervă și nicidecum condiția expres prevăzută de lege pentru a se putea exercita calea extraordinară de atac a revizuirii.

Ca urmare, pentru cele arătate, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins. Este necesar, însă, a se sublinia și faptul că demersurile judiciare ale recurentului – începând cu anul 2005 – se situează în mod sensibil la limita prevederilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N. împotriva sentinței civile nr. 70/CA din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2010.