ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 259/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 259/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3167

din 29 octombrie 2003 pronunțată în dosar nr. 5773/2000 al Tribunalului Arad, secția

comercială și de contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea

formulată și precizată de reclamanții B.I. și B.M.L. împotriva pârâților SC D.I.

SRL Socodor, fosta SC D.I. SRL, I.D. și Consiliul Local Socodor și în

consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractului de dare în folosință

nr. 212 din 18 mai 1991, s-a dispus evacuarea necondiționată a pârâților SC D.I.

SRL și I.D., precum și obligarea acestora să readucă imobilul în starea

inițială de magazie de semințe, s-a respins capătul de cerere privind

declararea nulității societății pârâte și cel privind obligarea la daune morale

și s-a luat act de renunțarea reclamanților la soluționarea cererii de chemare

în garanție. Totodată s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta

SC D.I. SRL.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond, în rejudecare, a reținut, în esență, că în anul 1991

Primăria comunei Socodor a încheiat cu pârâtul I.D. contractul de dare în

folosință nr. 212 din 18 mai 1991 privind clădirea situată administrativ în

comuna Socodor, înscrisă în CF 267, pentru o durată de 20 ani, iar în perioada

1991 - 1996 pârâtul în calitate de asociat al SS D.I. SRL, în prezent SC D.I. SRL

a efectuat fără autorizație de construire lucrări de modificare asupra

imobilului schimbând destinația acestuia din magazie de semințe în moară de

panificație.

Întrucât reclamanții și-au

redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, notificând în

acest sens pârâta la data de 27 mai 1996, este întemeiată solicitarea acestora

de a se constata nulitatea contractului de dare în folosință, mai ales că

Primăria comunei Socodor a precizat în partea finală o convenție că nu își

asumă nici o răspundere în legătură cu dreptul de proprietate asupra

construcției, cu privire la care a încheiat totuși un contract, lovit prin

urmare de nulitate absolută.

În acest sens acțiunea

principală a fost admisă ca atare, dispunându-se obligarea pârâților să readucă

imobilul în starea inițială de magazie de semințe precum și evacuarea acestora,

fiind respinse capetele de cerere privind declararea nulității societății

pârâte și acordarea daunelor morale ca nedovedite.

Având în vedere împrejurarea

că lucrările de investiții au fost efectuate fără acordul proprietarului și

fără autorizație, că au schimbat destinația inițială a imobilului precum și

faptul că acestea pot fi ridicate, tribunalul a respins cererea reconvențională

a pârâților, pentru obligarea reclamanților la plata contravalorii acestor

lucrări și pe cale de consecință și pentru instituirea dreptului de retenție.

Apelul declarat de pârâta SC

D.I. SRL Socodor a fost admis prin decizia civilă nr. 89 din 25 aprilie 2005

pronunțată în dosar nr. 520/2004 al Curții de Apel Timișoara, secția comercială

și de contencios administrativ, iar hotărârea primei instanțe schimbată în

parte în sensul admiterii în parte a acțiunii principale și a cererii

reconvenționale și evacuării pârâtei din imobilul în litigiu condiționat de

plata investițiilor efectuate în sumă de 4.249.399.878 lei și instituirii unui

drept de retenție în favoarea pârâtei până la achitarea acestei sume, cu

obligarea reclamanților și la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în

sumă de 323.250.000 lei.

Instanța de control

judiciar, a reținut în argumentarea soluției faptul că pârâta a fost de bună

credință în momentul efectuării investițiilor, de altfel impuse de Consiliul

Local al comunei Socodor ca o condiție pentru acordarea dreptului de folosință,

schimbarea destinației bunului, fiind de asemenea rezultatul obligațiilor

stabilite prin contract.

Pe de altă parte aceste

investiții au sporit valoarea imobilului, transformându-l dintr-o magazie de

semințe aflată în stare avansată de degradare într-o moară funcțională,

aducătoare de profit.

Prin urmare, evacuarea

pârâtei, a fost condiționată de plata contravalorii investițiilor stabilite

prin expertizele și contraexpertizele efectuate în cauză la suma de

4.249.399.878 lei, în temeiul art. 1444 C. civ., instituindu-se în favoarea

pârâtei și un drept de retenție până la achitarea acestei sume, de către

reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții B.I. și B.M.L., criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În mod concret, recurenții

invocă faptul că decizia pronunțată este rezultatul interpretării și aplicării

greșite a dispozițiilor art. 1444 și 480 C. civ., deoarece contractul de dare

în folosință este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat pe o durată mai

mare de 5 ani, deși Consiliul Local al comunei Socodor având doar un drept de

administrare nu putea dispune de imobil.

Pe de altă parte acest

contract nu este opozabil reclamanților astfel încât obligarea la plata unor

investiții efectuate în baza unui act nul este nelegală cu atât mai mult cu cât

pârâta cunoscând situația juridică a imobilului, respectiv faptul că acesta a

fost preluat de stat în temeiul unor acte normative ulterior desființate, nu

susține afirmația pârâtei, confirmată de instanța de apel, că aceasta a

efectuat lucrările cu bună credință, cu atât mai mult cu cât nu aveau la bază o

autorizație de construire.

Prin urmare, temeiul

obligării la plata acestor investiții, respectiv principiul îmbogățirii fără

justă cauză, a fost greșit aplicat în speță.

Prin cel de al doilea motiv

de recurs, recurenții critică decizia sub aspectul încălcării prevederilor art.

480 C. civ., care conferă posibilitatea proprietarului de a se bucura în mod

deplin și exclusiv de dreptul său, îngrădit însă prin faptul că instanța de

apel a dispus evacuarea pârâtei condiționat de plata investițiilor efectuate de

aceasta.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate, dispozițiilor art. 480, 494, 1444 C. civ.,

raportat la prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., curtea constată că acesta este nefondat respingându-l ca atare.

Astfel, în mod corect a

reținut instanța de apel, că pârâta a efectuat lucrările de investiții în

temeiul unui contract valabil încheiat și anterior anului 1996 când reclamanții

și-au redobândit în mod definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu.

Această derulare a

raporturilor juridice confirmă buna credință a pârâtei în executarea lucrărilor

deoarece avea un contract valabil, dar și posibilitatea de a fi desdăunată în

temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză de persoana care ulterior a

redobândit proprietatea bunurilor al căror spor de valoare a fost mărit.

Din această perspectivă,

deși susținerea recurenților este corectă în privința caracterului subsidiar al

răspunderii întemeiate pe acest principiu, în mod corect instanța de apel a

apreciat incidența în speță a acestui temei, deoarece între reclamanți și

pârâtă nu există un alt raport juridic în afara celui derivat din calitatea de

proprietar al reclamanților cu privire la bunul ce a cunoscut un spor de

valoare ca urmare a lucrărilor de investiții efectuate de pârâtă.

Prin urmare, critica

formulată de recurenți sub acest aspect este nefondată, ca de altfel și aceea

privind încălcarea prerogativelor conferite de dreptul de proprietate prin

instituirea dreptului de retenție, deoarece scopul dispoziției cuprinse în art.

1444 C. civ., este tocmai acela de a asigura un mijloc eficient în recuperarea

contravalorii lucrărilor efectuate asupra bunului aflat în proprietatea altei

persoane, fără ca în acest mod să fie posibilă interpretarea conform căreia

dreptul de proprietate este în mod nelegal îngrădit.

În concluzie, decizia

atacată fiind legală, va fi menținută ca atare ca efect al respingerii

recursului declarat de reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții B.I. și B.M.L. împotriva deciziei nr. 89/ A

din 25 aprilie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2007.