ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5045/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5045/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 159 din 4 martie

2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții I.A., prin mandatar I.A.I., I.A.I.A. și B.D.V., în contradictoriu

cu pârâții Municipiul Arad, prin primar, Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietății și intervenienții în interes propriu B.B.Ș., B.Ș.,

C.M., C.V., G.V., M.A., M.D.T., T.L., P.Ș., P.E., R.I., S.I. și Ș.E.; a admis

în parte cererile de intervenție în interes propriu; a constatat lipsa

calității procesuale active a intervenientei Asociația de proprietari str. U.;

a respins cererea reclamanților privind restituirea în natură a terenului

aferent imobilului; a admis cererea reclamanților privind acordarea de

despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, precum și pentru terenul aferent

acestor apartamente; a obligat Primarul Municipiului Arad să comunice întreaga

documentație pârâtei Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților București

potrivit Cap. VII din Legea nr. 247/2005; a obligat reclamanții să plătească

intervenienților cheltuieli de judecată, în cuantumul menționat în dispozitivul

acestei sentințe.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin Decizia civilă nr. 2152

din 26 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr.

3713/C/2000, cât și prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001,

pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. 4595/C/2001, s-a dispus

restituirea apartamentelor din imobilul revendicat, a terenului aferent acestor

apartamente, cât și a unor părți nefolosite de locatari.

Or, prin prezenta

acțiune reclamanții au solicitat restituirea în natură a părților extratabulare

neînstrăinate și punerea în posesie cu aceste părți, celelalte pretenții fiind

soluționate irevocabil.

În ceea ce privește

cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 1.183 mp, prima

instanță a reținut că, prin deciziile civile mai sus menționate, a fost

stabilit irevocabil că acest capăt de cerere este inadmisibil, întrucât terenul

are un regim juridic special, fiind aferent apartamentelor înstrăinate.

Referitor la cererea

de acordare a despăgubirilor pentru părțile care nu pot fi restituite în natură

prima instanță a constatat că, prin Sentința civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a

Tribunalului Arad, Primăria Municipiului a fost obligată să emită dispoziție în

soluționarea notificării din 16 ianuarie 2001.

Prin Decizia civilă

nr. 1095 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

admis apelul declarat de intervenienta S.I. împotriva sentinței mai sus

menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamanții

să plătească intervenientei suma de 714 RON cheltuieli de judecată aferente

primei instanțe; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a respins, ca

neîntemeiate, apelurile celorlalte părți.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la apelul

intervenientei S.I., a constatat că este întemeiat sub aspectul neacordării

cheltuielilor de judecată ocazionate de această parte și justificate cu

chitanța din 16 mai 2008, eliberată de SCA Ș.I. și A.

Referitor la

celelalte apeluri, în cadrul unor considerente comune, instanța de apel a

constatat că reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea în

natură a terenului în suprafață de 1.183 mp, situat în Arad, str. U., obligarea

părților la restituirea în natură din imobilul în litigiu a tuturor părților

extratabulare care nu au fost înstrăinate de Statul Român și care nici până în

prezent nu au fost predate în deplină proprietate și posesie și la plata

despăgubirilor bănești pentru apartamentele a, b, c, d, e, f, g, h, i și j din

imobilul în litigiu.

În motivarea

prezentului demers judiciar, reclamanții au susținut că, au formulat

notificare, aceasta nefiind încă soluționată, deși în urma unei acțiuni civile

cu obligația de a face formulată de reclamanta I.A., prin Sentința civilă nr.

165 din 2 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Arad, acțiunea a fost admisă cu

consecința obligării Primăriei Municipiului Arad să emită dispoziție de

soluționare a notificării formulată de reclamantă.

Urmare a

tergiversării soluționării procedurii administrative, reclamanta I.A., prin

mandatar I.A.I.A., a formulat la data de 26 iunie 1997, o acțiune civilă în

revendicare, ce a constituit obiectul Dosarului nr. 5940/1997 al Judecătoriei

Arad, respinsă prin Sentința civilă nr. 5813 din 4 noiembrie 1999, menținută

prin respingerea apelului conform Deciziei civile nr. 337 din 29 februarie 2000

a Tribunalului Arad, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2152 din 26 iunie 2000

a Curții de Apel Timișoara.

Această ultimă

decizie a fost atacată cu contestație în anulare în Dosarul nr. 4595/C/2001 al

Curții de Apel Timișoara care, prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie

2001, a admis contestația, a anulat Decizia civilă nr. 2152 din 26 iunie 2000,

a admis recursul reclamantei I.A., a modificat ambele hotărâri anterioare, a

admis în parte acțiunea și a dispus restituirea, către reclamantă, a

următoarelor părți din imobilul situat în Arad, str. U.: spațiu de la mansardă

- turn ornamental de 40 - 50 mp, nefolosit; ap. nr. k, deținut de I.M.; ap. nr.

l deținut de C.O.; ap. nr. m deținut de B.V.; ap. nr. n deținut de L.I.; ap.

nr. o deținut de S.A.; ap. nr. p deținut de C.A.; magazia de 140,83 mp, de la

subsolul imobilului; spațiul de 52,83 mp, nefolosit de Asociația de locatari;

spălătoria de 14,83 mp; terenul aferent acestora, evidențiat de cartea

funciară, înscriind dreptul de proprietate al reclamantei.

În raport de

hotărârea irevocabilă menționată mai sus, instanța de apel a reținut ca

neîntemeiate pretențiile reclamanților de restituire în natură a unei magazii

de la subsol în care funcționează o societate comercială, aceasta fiind

menționată expres în hotărârea irevocabilă sub denumirea "magazia de la

subsol" și invocarea în prezenta acțiune a unui spațiu mult mai mare a

turnului ornamental în condițiile în care, cu putere de lucru judecat, acest

spațiu s-a restituit deja.

Instanța de apel a

mai reținut că, din examinarea Deciziei civile nr. 2210 din 10 septembrie 2001

a Curții de Apel Timișoara rezultă fără dubiu că s-a dispus restituirea, către

reclamanta I.A., a spațiilor libere neînstrăinate de către Statul Român din

imobilul situat în Arad, str. U., inclusiv a terenului aferent acestora.

A constatat

neîntemeiată susținerea reclamanților privind nepronunțarea instanțelor asupra

cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 1.183 mp, în

condițiile în care și în privința acestui aspect, instanța a tranșat în mod

irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara.

Pornind de la aceste

considerente ce țin de fondul litigiului, tranșat irevocabil prin Decizia

civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara și propunerea

de acordare de despăgubiri ce se impune a fi făcută de unitatea deținătoare

prin Sentința civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad, instanța de

apel a reținut că susținerile pârâților și intervenienților privind lipsa

calității procesuale active a reclamantei I.A. în revendicarea întregului

imobil sunt nefondate, deoarece calitatea procesuală și legitimitatea

reclamantei la beneficiul măsurilor reparatorii în privința imobilului în

litigiu, au fost tranșate irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 10

septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs toate părțile.

Recursul

reclamanților împotriva acestei decizii a vizat următoarele critici:

I. Instanța nu s-a

pronunțat asupra cererii de recuzare a judecătorului O.S.S. formulată la data

de 4 decembrie 2009 și în mod greșit a respins cererea de recuzare a doamnei

judecător M.G., care a fost soluționată de judecătorul F.Ș., acesta participând

în completul de judecată ce a pronunțat Decizia civilă nr. 2491 din 19

septembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, sens în care nu putea fi imparțial;

II. Instanța nu s-a

pronunțat asupra cererii de probațiune formulată prin cererea de apel având ca

obiect efectuarea unei expertize în construcții, care să identifice toate

spațiile tabulare și extratabulare din imobilul în litigiu;

III. Instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra cererii de a participa la efectuarea expertizei dispuse

din oficiu de instanță și nici asupra cererii de obligare a pârâtului

Municipiul Arad, prin primar, și a intervenienților să depună la dosarul cauzei

contractele de vânzare-cumpărare a apartamentelor, actele doveditoare ale

dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor, cărțile

funciare, individuale, releveul clădirii, cartea tehnică a imobilului și orice

alte acte;

IV. Referitor la

capătul de cerere privind restituirea în natură a părților extratabulare care

nu au fost înstrăinate de Statul Român din imobilul în litigiu, în mod greșit

instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat întrucât între prezenta

acțiune și cea finalizată prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a

Curții de Apel Timișoara nu există identitate de cauză;

V. Referitor la

terenul în suprafață de 1.183 mp, în mod greșit instanța de apel a reținut

autoritatea de lucru judecat întrucât Statul Român nu și-a intabulat niciodată

dreptul de proprietate asupra acestui teren iar conform procesului-verbal de

naționalizare rezultă că numai apartamentele au fost naționalizate nu și

terenul;

VI. Instanța de apel

nu s-a pronunțat în considerentele deciziei sale asupra consecințelor Deciziei

civile nr. 2403 din 7 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a

statuat înlăturarea din cartea funciară a intabulării dreptului de proprietate

al Statului Român asupra terenului aferent apartamentelor nr. e, nr. b și nr. a

din imobilul în litigiu;

VII. Referitor la

cheltuielile de judecată, în raport de soluția instanței de fond, cererea de

acordare a acestora, în sumă de 4.575 RON, ar fi trebuit admisă.

Prin Decizia civilă

nr. 6989 din 15 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a respins recursurile formulate împotriva Deciziei nr. 1095 din 6

decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara.

Cu privire la

recursul reclamanților s-au reținut următoarele:

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a intervenienților, Înalta Curte a constatat

că, raportat la obiectul acțiunii (restituirea în natură a părților

extratabulare care nu au fost înstrăinate de către Statul Român și a suprafeței

de 1.183 mp teren), aceștia justifică o asemenea calitate, întrucât, urmare a

dobândirii apartamentelor din imobilul în litigiu, se opun, în prezentul demers

judiciar, restituirii terenurilor aferente acestor apartamente.

Referitor la greșita

respingere a cererilor de recuzare ale judecătorilor O.S.S. și M.G., Înalta

Curte a constatat că, prin soluția adoptată reclamanților nu li s-a creat nicio

vătămare, sens în care critica nu poate fi primită.

Referitor la

presupusa nepronunțare asupra cererii de probațiune, inclusiv cea privind

nedepunerea contractelor de vânzare-cumpărare a spațiilor locative, Înalta

Curte a constatat că la termenul din 24 noiembrie 2011 reclamanții au formulat

o cerere prin care au solicitat completarea probațiunii cu o expertiză tehnică

în construcții care să verifice suprafața fiecărui apartament sau spațiu cu

altă destinație din imobilul în litigiu și dacă există corespondență între

apartamentele înscrise în cartea funciară și situația faptică a imobilului.

Raportat la

hotărârile irevocabile depuse la dosarul cauzei și la expertiza întocmită de

expert B.F., instanța de apel a respins cererea de probațiune, situație față de

care critica sub acest aspect este neîntemeiată.

Referitor la critica

privind restituirea în natură a părților extratabulare ce nu au fost

înstrăinate Statului Român, Înalta Curte a constatat că prin Decizia civilă nr.

2210 din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara s-a statuat, cu putere

de lucru judecat, că s-a dispus restituirea imobilului numai în limitele a ceea

ce nu a fost înstrăinat către chiriași.

Referitor la critica

privind nerestituirea în natură a terenului în suprafață de 1.183 mp, Înalta

Curte a constatat că, prin aceeași decizie anterior menționată, s-a statuat cu

putere de lucru judecat și asupra acestei chestiuni.

Referitor la

cheltuielile de judecată, Înalta Curte a constatat că temeiul acordării acestor

îl constituie culpa procesuală, ce subzistă și în cazul admiterii parțiale a

acțiunii, însă în speță acțiunea reclamanților a fost respinsă cu privire la

capătul de cerere privind revendicarea terenului aferent apartamentelor

înstrăinate chiriașilor.

Cu privire la

recursul pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, s-a

reținut că problema lipsei calității procesuale pasive a acestei recurente și a

excepției prematurității acțiunii a fost tranșată irevocabil prin Decizia

civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara.

Cu privire la

recursul formulat de pârâtul Municipiul Arad, prin primar, s-a reținut că

aspectele deduse judecății referitoare la lipsa calității procesuale active a

reclamanților I.A. și B.D.V., respectiv, a lipsei calității de reprezentant a

reclamantului I.A.I. pentru I.A., au fost, de asemenea, tranșate irevocabil

prin decizia mai sus amintită.

Recursul

intervenienților, raportat la criticile privind lipsa calității procesuale

active a reclamanților și la dreptul de a primi despăgubiri în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru nerestituirea în natură a părții din

imobil ce a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respins, ca

nefondat, pentru aceleași considerentele deja expuse.

Împotriva acestei

decizii B.D. și I.A. au formulat, la data de 8 mai 2013, contestație în anulare

întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., arătând că soluția adoptată

prin hotărâre supusă căii extraordinare de atac este rezultatul mai multor

greșeli materiale și că instanța de recurs s-a pronunțat eronat asupra cererii

de obligare a intimatului-pârât Municipiul Arad, prin primar, la plata

cheltuielilor de judecată.

În susținerea

cererii, contestatorii au formulat următoarele critici:

I. Instanța de recurs

a reținut, în mod eronat, succesiunea în timp a demersurilor judiciare ale

reclamantei I.A., în sensul că s-a menționat greșit că acțiunea în revendicare

din 26 iunie 1997 a fost introdusă urmare a tergiversării soluționării

procedurii administrative, procedură care a început la 16 iulie 2001, nicidecum

anterior anului 1997.

Această neconcordanță

în timp conduce la concluzia că acțiunea în revendicare ar fi fost soluționată

într-un moment în care se derula procedura administrativă și, deci, instanța a

reținut autoritatea de lucru judecat în sensul art. 46 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, cu consecința că nu se mai poate solicita restituirea în natură a

părților din imobil vizate prin acțiunea dedusă judecății.

Dacă nu ar fi existat

această eroare materială, instanța ar fi putut aplica dispozițiile art. 2.5 B

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 conform căruia

"în cazul în care persoana îndreptățită, deși a optat pentru procedura

administrativă de restituire prevăzută de lege, invocă și prezintă o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă care vizează imobilul notificat pentru

restituire în natură, prin care s-a stabilit, în temeiul art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, că preluarea

s-a făcut fără titlu sau fără titlu valabil, unitatea notificată este obligată

să respecte calificarea respectivă, sau, după caz, să pună imediat în executare

hotărârea judecătorească".

Pe baza hotărârilor

anterioare de retrocedare, instanța ar fi observat împrejurarea că preluarea

imobilului s-a făcut fără titlu valabil, fiind, astfel, incident art. 9 din

legea specială, potrivit căruia "imobilele preluate în mod abuziv,

indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în starea în care se

află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini", text de

lege ce se raportează la art. 7 alin. (2) din același act normativ, conform

căruia "dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu

poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres

prevăzute de prezenta lege".

II. În mod greșit,

instanța de recurs a reținut, referitor la terenul de 1.183 mp, că în privința

acestui aspect s-a tranșat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din

11 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, întrucât, în realitate, prin

această decizie s-a dispus restituirea terenului aferent edificatelor

neînstrăinate chiriașilor, care nu se confundă cu terenul solicitat prin

acțiunea dedusă judecății în prezenta speță.

Prin urmare, instanța

de recurs, din eroare, a reținut, ca neîntemeiată, critica privind greșita

reținere a puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2210 din 11

septembrie 2001.

III. În mod greșit

instanța de recurs a reținut că prin Sentința civilă nr. 165 din 2 martie 2005

a Tribunalului Arad s-ar fi dispus acordarea de despăgubiri, ce se impune a fi

făcută de unitatea deținătoare, aspect care este în contradicție flagrantă cu

conținutul literal și substanțial al respectivei decizii.

IV. În mod greșit

instanța de recurs reține că instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de

probațiune privind efectuarea unei expertize în construcții, solicitare

formulată prin cererea de apel.

Astfel, instanța

supremă constată că, întrucât instanța de apel a respins cererea de probatorii

formulată la termenul din 24 noiembrie 2011, nu se poate reține critica

potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de probațiune

formulată prin cererea de apel.

Or, obiectivele

solicitate prin cererea de probațiune formulată în cadrul cererii de apel nu

sunt identice cu cele formulate la termenul din 24 noiembrie 2011, astfel încât

nu se poate reține că prin pronunțarea asupra acestei din urmă cereri, instanța

de apel s-ar fi pronunțat și asupra primei cereri.

V. În mod greșit

instanța de recurs a reținut că reclamanții au criticat neobligarea

intervenienților la plata cheltuielilor de judecată, întrucât aceștia au

solicitat obligarea intimatului-pârât Municipiul Arad, prin primar, la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.575 RON.

În acest sens, mai

arată că, deși instanța reține că există culpă procesuală și atunci când

acțiunea este admisă în parte, în mod greșit nu acordă cheltuielile de judecată

solicitate.

Contestația în

anulare este nefondată, pentru următoarele argumente:

Conform dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ. "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale

sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis

din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare".

Contestația în

anulare a fost întemeiată pe textul legal anterior citat, iar din conținutul acesteia

rezultă că petenții s-au raportat la teza I a art. 318 C. proc. civ. privind

"eroarea materială".

În sensul textului

legal anterior citat, noțiunea de "greșeală materială" reprezintă o

greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept

consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor

elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția

respectivă.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul

acesteia, întrucât este vorba de un text de excepție, noțiunea de

"greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe

această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv, de

apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale

sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea

acestui motiv de contestație în anulare se urmărește îndreptarea unor erori

materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv,

respingerea greșită a recursului ca tardiv declarat, anularea greșită ca

netimbrat ori ca declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, etc.,

aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau

reaprecierea probelor.

În oricare dintre

situații, pretinsa greșeală materială trebuie să se fi produs în etapa

recursului soluționat prin decizia a cărei retractare se solicită și în raport

de situația existentă la dosar la data pronunțării acesteia.

Pe de altă parte, nu

orice greșeală materială conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai

acele erori materiale esențiale, care au fost determinante pentru soluția

instanței de recurs.

Se constată că în

cauză, aspectele pe care contestatorii le învederează cu titlu de motive ale

contestației în anulare, fie reprezintă chestiuni de fond deduse judecății în

cadrul procesual în care s-a pronunțat decizia supusă prezentei căi

extraordinare de atac, fie nu se regăsesc, ca atare, în dispozițiile legale

exprese ce reglementează o asemenea procedură extraordinară.

Rezultă, astfel, că

motivele despre care contestatorii susțin ca fiind cele ale unei contestații în

anulare, nu se subsumează niciuneia din ipotezele prevăzute de art. 318 C.

proc. civ., ci reprezintă nemulțumiri legate de soluția pronunțată de instanța

de recurs prin care se reiterează, practic, aspecte ce au făcut obiect de

analiză în calea de atac a recursului și asupra cărora s-a statuat în mod

irevocabil.

Astfel, referitor la

greșita reținere, de către instanța de recurs, a succesiunii în timp a

demersurilor judiciare efectuate în cauză de către reclamanta inițială, se

constată că ceea ce contestatorul supune prezentei căi extraordinare de atac nu

reprezintă un considerent prin care instanța de recurs își justifică soluția

adoptată, ci o expunere de fapt a unor etape procesuale anterioare, ce nu poate

constitui obiect al vreunei căi de atac, întrucât ceea ce se cenzurează prin

intermediul controlului judiciar este soluția și motivarea pe care aceasta se

sprijină, iar nu descrierea și enumerarea unor etape administrative sau

procesuale anterioare.

Referitor la

împrejurarea că instanța de recurs a reținut, în mod greșit, referitor la

terenul de 1.183 mp, că asupra acestui aspect s-a tranșat în mod irevocabil

prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara,

o asemenea critică pune în discuție o chestiune de fond ce nu poate fi

analizată în prezenta cale extraordinară de atac, conform considerațiilor

expuse într-un paragraf anterior.

Referitor la faptul

că în mod greșit instanța de recurs a reținut că prin Sentința civilă nr. 165

din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad s-ar fi dispus acordarea de despăgubiri,

în considerentele deciziei contestate în prezenta cauză nu se regăsește o

asemenea motivare, astfel încât nici această critică nu poate fi primită. Alin.

(4) al paginii 7 din decizie indicat de către contestator ca făcând vorbire

despre aspectul învederat, reprezintă o parte din expunerea etapei procesuale a

apelului, iar nu un considerent al instanței de recurs, care să fie susceptibil

de reformare prin intermediul vreunei căi extraordinare de atac.

Chestiunile privind

pronunțarea sau nepronunțarea asupra unor probatorii, ori modalitatea de

acordare a cheltuielilor de judecată, exced cadrului procesual al prezentei

contestații în anulare, în care nu se poate proceda la o analiză pe fond a

cauzei, criticile formulate impunându-se a se limita strict la motivele expres

și limitativ prevăzute de lege subsumate acestei proceduri judiciare.

În realitate, prin

calea extraordinară de atac promovată, contestatorii supun analizei nu o

"greșeală materială" în accepțiunea art. 318 C. proc. civ. ci, chiar

așa cum contestatorul I.A.I. s-a și exprimat, cu prilejul concluziilor orale,

presupuse "greșeli de judecată", chestiuni ce nu pot fi cenzurate pe

calea contestației în anulare, deoarece această cale nu poate fi utilizată ca

un recurs la recurs.

Pentru aceste

considerente, contestația în anulare va fi respinsă, ca nefondată, și, în

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., contestatorii vor fi

obligați la plata, către intimatul K.P.S., a sumei de 747 RON cheltuieli de

judecată constând în cheltuieli de deplasare și cazare, astfel cum au fost

dovedite cu actele depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de B.D.V. și I.A.I., împotriva

Deciziei nr. 6989 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă.

Obligă contestatorii

la plata, către intimatul K.P.S., a sumei de 747 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - AS