ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5045/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 159 din 4 martie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.A., prin mandatar I.A.I., I.A.I.A. și B.D.V., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Arad, prin primar, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății și intervenienții în interes propriu B.B.Ș., B.Ș., C.M., C.V., G.V., M.A., M.D.T., T.L., P.Ș., P.E., R.I., S.I.

și Ș.E.; a admis în parte cererile de intervenție în interes propriu; a constatat lipsa calității procesuale active a intervenientei Asociația de proprietari str. U.; a respins cererea reclamanților privind restituirea în natură a terenului aferent imobilului; a admis cererea reclamanților privind acordarea de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, precum și pentru terenul aferent acestor apartamente; a obligat Primarul Municipiului Arad să comunice întreaga documentație pârâtei Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților București potrivit Cap. VII din Legea nr. 247/2005; a obligat reclamanții să plătească intervenienților cheltuieli de judecată, în cuantumul menționat în dispozitivul acestei sentințe.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin Decizia civilă nr. 2152 din 26 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 3713/C/2000, cât și prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001, pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. 4595/C/2001, s-a dispus restituirea apartamentelor din imobilul revendicat, a terenului aferent acestor apartamente, cât și a unor părți nefolosite de locatari. Or, prin prezenta acțiune reclamanții au solicitat restituirea în natură a părților extratabulare neînstrăinate și punerea în posesie cu aceste părți, celelalte pretenții fiind soluționate irevocabil. În ceea ce privește cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 1.183 mp, prima instanță a reținut că, prin deciziile civile mai sus menționate, a fost stabilit irevocabil că acest capăt de cerere este inadmisibil, întrucât terenul are un regim juridic special, fiind aferent apartamentelor înstrăinate.

Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor pentru părțile care nu pot fi restituite în natură prima instanță a constatat că, prin Sentința civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad, Primăria Municipiului a fost obligată să emită dispoziție în soluționarea notificării din 16 ianuarie 2001. Prin Decizia civilă nr. 1095 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de intervenienta S.I. împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamanții să plătească intervenientei suma de 714 RON cheltuieli de judecată aferente primei instanțe; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a respins, ca neîntemeiate, apelurile celorlalte părți.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la apelul intervenientei S.I., a constatat că este întemeiat sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată ocazionate de această parte și justificate cu chitanța din 16 mai 2008, eliberată de SCA Ș.I. și A. Referitor la celelalte apeluri, în cadrul unor considerente comune, instanța de apel a constatat că reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.183 mp, situat în Arad, str. U., obligarea părților la restituirea în natură din imobilul în litigiu a tuturor părților extratabulare care nu au fost înstrăinate de Statul Român și care nici până în prezent nu au fost predate în deplină proprietate și posesie și la plata despăgubirilor bănești pentru apartamentele a, b, c, d, e, f, g, h, i și j din imobilul în litigiu.

În motivarea prezentului demers judiciar, reclamanții au susținut că, au formulat notificare, aceasta nefiind încă soluționată, deși în urma unei acțiuni civile cu obligația de a face formulată de reclamanta I.A., prin Sentința civilă nr. 165 din 2 martie 2005 pronunțată de Tribunalul Arad, acțiunea a fost admisă cu consecința obligării Primăriei Municipiului Arad să emită dispoziție de soluționare a notificării formulată de reclamantă. Urmare a tergiversării soluționării procedurii administrative, reclamanta I.A., prin mandatar I.A.I.A., a formulat la data de 26 iunie 1997, o acțiune civilă în revendicare, ce a constituit obiectul Dosarului nr. 5940/1997 al Judecătoriei Arad, respinsă prin Sentința civilă nr. 5813 din 4 noiembrie 1999, menținută prin respingerea apelului conform Deciziei civile nr. 337 din 29 februarie 2000 a Tribunalului Arad, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2152 din 26 iunie 2000 a Curții de Apel Timișoara.

Această ultimă decizie a fost atacată cu contestație în anulare în Dosarul nr. 4595/C/2001 al Curții de Apel Timișoara care, prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001, a admis contestația, a anulat Decizia civilă nr. 2152 din 26 iunie 2000, a admis recursul reclamantei I.A., a modificat ambele hotărâri anterioare, a admis în parte acțiunea și a dispus restituirea, către reclamantă, a următoarelor părți din imobilul situat în Arad, str. U.: spațiu de la mansardă - turn ornamental de 40 - 50 mp, nefolosit; ap. nr. k, deținut de I.M.; ap. nr. l deținut de C.O.; ap. nr. m deținut de B.V.; ap. nr. n deținut de L.I.; ap. nr. o deținut de S.A.; ap. nr. p deținut de C.A.; magazia de 140,83 mp, de la subsolul imobilului; spațiul de 52,83 mp, nefolosit de Asociația de locatari; spălătoria de 14,83 mp; terenul aferent acestora, evidențiat de cartea funciară, înscriind dreptul de proprietate al reclamantei.

În raport de hotărârea irevocabilă menționată mai sus, instanța de apel a reținut ca neîntemeiate pretențiile reclamanților de restituire în natură a unei magazii de la subsol în care funcționează o societate comercială, aceasta fiind menționată expres în hotărârea irevocabilă sub denumirea "magazia de la subsol" și invocarea în prezenta acțiune a unui spațiu mult mai mare a turnului ornamental în condițiile în care, cu putere de lucru judecat, acest spațiu s-a restituit deja. Instanța de apel a mai reținut că, din examinarea Deciziei civile nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara rezultă fără dubiu că s-a dispus restituirea, către reclamanta I.A., a spațiilor libere neînstrăinate de către Statul Român din imobilul situat în Arad, str. U., inclusiv a terenului aferent acestora.

A constatat neîntemeiată susținerea reclamanților privind nepronunțarea instanțelor asupra cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 1.183 mp, în condițiile în care și în privința acestui aspect, instanța a tranșat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Pornind de la aceste considerente ce țin de fondul litigiului, tranșat irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara și propunerea de acordare de despăgubiri ce se impune a fi făcută de unitatea deținătoare prin Sentința civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad, instanța de apel a reținut că susținerile pârâților și intervenienților privind lipsa calității procesuale active a reclamantei I.A.

în revendicarea întregului imobil sunt nefondate, deoarece calitatea procesuală și legitimitatea reclamantei la beneficiul măsurilor reparatorii în privința imobilului în litigiu, au fost tranșate irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara. Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile. Recursul reclamanților împotriva acestei decizii a vizat următoarele critici: I. Instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de recuzare a judecătorului O.S.S. formulată la data de 4 decembrie 2009 și în mod greșit a respins cererea de recuzare a doamnei judecător M.G., care a fost soluționată de judecătorul F.Ș., acesta participând în completul de judecată ce a pronunțat Decizia civilă nr. 2491 din 19 septembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, sens în care nu putea fi imparțial; II.

Instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de probațiune formulată prin cererea de apel având ca obiect efectuarea unei expertize în construcții, care să identifice toate spațiile tabulare și extratabulare din imobilul în litigiu; III. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de a participa la efectuarea expertizei dispuse din oficiu de instanță și nici asupra cererii de obligare a pârâtului Municipiul Arad, prin primar, și a intervenienților să depună la dosarul cauzei contractele de vânzare-cumpărare a apartamentelor, actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor, cărțile funciare, individuale, releveul clădirii, cartea tehnică a imobilului și orice alte acte; IV.

Referitor la capătul de cerere privind restituirea în natură a părților extratabulare care nu au fost înstrăinate de Statul Român din imobilul în litigiu, în mod greșit instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat întrucât între prezenta acțiune și cea finalizată prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara nu există identitate de cauză; V. Referitor la terenul în suprafață de 1.183 mp, în mod greșit instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat întrucât Statul Român nu și-a intabulat niciodată dreptul de proprietate asupra acestui teren iar conform procesului-verbal de naționalizare rezultă că numai apartamentele au fost naționalizate nu și terenul; VI.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în considerentele deciziei sale asupra consecințelor Deciziei civile nr. 2403 din 7 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a statuat înlăturarea din cartea funciară a intabulării dreptului de proprietate al Statului Român asupra terenului aferent apartamentelor nr. e, nr. b și nr. a din imobilul în litigiu; VII. Referitor la cheltuielile de judecată, în raport de soluția instanței de fond, cererea de acordare a acestora, în sumă de 4.575 RON, ar fi trebuit admisă. Prin Decizia civilă nr. 6989 din 15 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursurile formulate împotriva Deciziei nr. 1095 din 6 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara.

Cu privire la recursul reclamanților s-au reținut următoarele: Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenienților, Înalta Curte a constatat că, raportat la obiectul acțiunii (restituirea în natură a părților extratabulare care nu au fost înstrăinate de către Statul Român și a suprafeței de 1.183 mp teren), aceștia justifică o asemenea calitate, întrucât, urmare a dobândirii apartamentelor din imobilul în litigiu, se opun, în prezentul demers judiciar, restituirii terenurilor aferente acestor apartamente. Referitor la greșita respingere a cererilor de recuzare ale judecătorilor O.S.S. și M.G., Înalta Curte a constatat că, prin soluția adoptată reclamanților nu li s-a creat nicio vătămare, sens în care critica nu poate fi primită.

Referitor la presupusa nepronunțare asupra cererii de probațiune, inclusiv cea privind nedepunerea contractelor de vânzare-cumpărare a spațiilor locative, Înalta Curte a constatat că la termenul din 24 noiembrie 2011 reclamanții au formulat o cerere prin care au solicitat completarea probațiunii cu o expertiză tehnică în construcții care să verifice suprafața fiecărui apartament sau spațiu cu altă destinație din imobilul în litigiu și dacă există corespondență între apartamentele înscrise în cartea funciară și situația faptică a imobilului. Raportat la hotărârile irevocabile depuse la dosarul cauzei și la expertiza întocmită de expert B.F., instanța de apel a respins cererea de probațiune, situație față de care critica sub acest aspect este neîntemeiată.

Referitor la critica privind restituirea în natură a părților extratabulare ce nu au fost înstrăinate Statului Român, Înalta Curte a constatat că prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că s-a dispus restituirea imobilului numai în limitele a ceea ce nu a fost înstrăinat către chiriași. Referitor la critica privind nerestituirea în natură a terenului în suprafață de 1.183 mp, Înalta Curte a constatat că, prin aceeași decizie anterior menționată, s-a statuat cu putere de lucru judecat și asupra acestei chestiuni. Referitor la cheltuielile de judecată, Înalta Curte a constatat că temeiul acordării acestor îl constituie culpa procesuală, ce subzistă și în cazul admiterii parțiale a acțiunii, însă în speță acțiunea reclamanților a fost respinsă cu privire la capătul de cerere privind revendicarea terenului aferent apartamentelor înstrăinate chiriașilor.

Cu privire la recursul pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, s-a reținut că problema lipsei calității procesuale pasive a acestei recurente și a excepției prematurității acțiunii a fost tranșată irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 10 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Municipiul Arad, prin primar, s-a reținut că aspectele deduse judecății referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamanților I.A. și B.D.V., respectiv, a lipsei calității de reprezentant a reclamantului I.A.I. pentru I.A., au fost, de asemenea, tranșate irevocabil prin decizia mai sus amintită.

Recursul intervenienților, raportat la criticile privind lipsa calității procesuale active a reclamanților și la dreptul de a primi despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru nerestituirea în natură a părții din imobil ce a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respins, ca nefondat, pentru aceleași considerentele deja expuse. Împotriva acestei decizii B.D. și I.A. au formulat, la data de 8 mai 2013, contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., arătând că soluția adoptată prin hotărâre supusă căii extraordinare de atac este rezultatul mai multor greșeli materiale și că instanța de recurs s-a pronunțat eronat asupra cererii de obligare a intimatului-pârât Municipiul Arad, prin primar, la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii, contestatorii au formulat următoarele critici: I. Instanța de recurs a reținut, în mod eronat, succesiunea în timp a demersurilor judiciare ale reclamantei I.A., în sensul că s-a menționat greșit că acțiunea în revendicare din 26 iunie 1997 a fost introdusă urmare a tergiversării soluționării procedurii administrative, procedură care a început la 16 iulie 2001, nicidecum anterior anului 1997. Această neconcordanță în timp conduce la concluzia că acțiunea în revendicare ar fi fost soluționată într-un moment în care se derula procedura administrativă și, deci, instanța a reținut autoritatea de lucru judecat în sensul art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu consecința că nu se mai poate solicita restituirea în natură a părților din imobil vizate prin acțiunea dedusă judecății.

Dacă nu ar fi existat această eroare materială, instanța ar fi putut aplica dispozițiile art. 2.5 B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 conform căruia "în cazul în care persoana îndreptățită, deși a optat pentru procedura administrativă de restituire prevăzută de lege, invocă și prezintă o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care vizează imobilul notificat pentru restituire în natură, prin care s-a stabilit, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, că preluarea s-a făcut fără titlu sau fără titlu valabil, unitatea notificată este obligată să respecte calificarea respectivă, sau, după caz, să pună imediat în executare hotărârea judecătorească". Pe baza hotărârilor anterioare de retrocedare, instanța ar fi observat împrejurarea că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil, fiind, astfel, incident art. 9 din legea specială, potrivit căruia "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini", text de lege ce se raportează la art. 7 alin. (2) din același act normativ, conform căruia "dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege". II.

În mod greșit, instanța de recurs a reținut, referitor la terenul de 1.183 mp, că în privința acestui aspect s-a tranșat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, întrucât, în realitate, prin această decizie s-a dispus restituirea terenului aferent edificatelor neînstrăinate chiriașilor, care nu se confundă cu terenul solicitat prin acțiunea dedusă judecății în prezenta speță. Prin urmare, instanța de recurs, din eroare, a reținut, ca neîntemeiată, critica privind greșita reținere a puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2210 din 11 septembrie 2001. III. În mod greșit instanța de recurs a reținut că prin Sentința civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad s-ar fi dispus acordarea de despăgubiri, ce se impune a fi făcută de unitatea deținătoare, aspect care este în contradicție flagrantă cu conținutul literal și substanțial al respectivei decizii.

IV. În mod greșit instanța de recurs reține că instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de probațiune privind efectuarea unei expertize în construcții, solicitare formulată prin cererea de apel. Astfel, instanța supremă constată că, întrucât instanța de apel a respins cererea de probatorii formulată la termenul din 24 noiembrie 2011, nu se poate reține critica potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de probațiune formulată prin cererea de apel. Or, obiectivele solicitate prin cererea de probațiune formulată în cadrul cererii de apel nu sunt identice cu cele formulate la termenul din 24 noiembrie 2011, astfel încât nu se poate reține că prin pronunțarea asupra acestei din urmă cereri, instanța de apel s-ar fi pronunțat și asupra primei cereri.

V. În mod greșit instanța de recurs a reținut că reclamanții au criticat neobligarea intervenienților la plata cheltuielilor de judecată, întrucât aceștia au solicitat obligarea intimatului-pârât Municipiul Arad, prin primar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.575 RON. În acest sens, mai arată că, deși instanța reține că există culpă procesuală și atunci când acțiunea este admisă în parte, în mod greșit nu acordă cheltuielile de judecată solicitate. Contestația în anulare este nefondată, pentru următoarele argumente: Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Contestația în anulare a fost întemeiată pe textul legal anterior citat, iar din conținutul acesteia rezultă că petenții s-au raportat la teza I a art. 318 C. proc. civ. privind "eroarea materială". În sensul textului legal anterior citat, noțiunea de "greșeală materială" reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Prin consacrarea acestui motiv de contestație în anulare se urmărește îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv, respingerea greșită a recursului ca tardiv declarat, anularea greșită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, etc., aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În oricare dintre situații, pretinsa greșeală materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluționat prin decizia a cărei retractare se solicită și în raport de situația existentă la dosar la data pronunțării acesteia. Pe de altă parte, nu orice greșeală materială conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele erori materiale esențiale, care au fost determinante pentru soluția instanței de recurs. Se constată că în cauză, aspectele pe care contestatorii le învederează cu titlu de motive ale contestației în anulare, fie reprezintă chestiuni de fond deduse judecății în cadrul procesual în care s-a pronunțat decizia supusă prezentei căi extraordinare de atac, fie nu se regăsesc, ca atare, în dispozițiile legale exprese ce reglementează o asemenea procedură extraordinară.

Rezultă, astfel, că motivele despre care contestatorii susțin ca fiind cele ale unei contestații în anulare, nu se subsumează niciuneia din ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., ci reprezintă nemulțumiri legate de soluția pronunțată de instanța de recurs prin care se reiterează, practic, aspecte ce au făcut obiect de analiză în calea de atac a recursului și asupra cărora s-a statuat în mod irevocabil.

Astfel, referitor la greșita reținere, de către instanța de recurs, a succesiunii în timp a demersurilor judiciare efectuate în cauză de către reclamanta inițială, se constată că ceea ce contestatorul supune prezentei căi extraordinare de atac nu reprezintă un considerent prin care instanța de recurs își justifică soluția adoptată, ci o expunere de fapt a unor etape procesuale anterioare, ce nu poate constitui obiect al vreunei căi de atac, întrucât ceea ce se cenzurează prin intermediul controlului judiciar este soluția și motivarea pe care aceasta se sprijină, iar nu descrierea și enumerarea unor etape administrative sau procesuale anterioare.

Referitor la împrejurarea că instanța de recurs a reținut, în mod greșit, referitor la terenul de 1.183 mp, că asupra acestui aspect s-a tranșat în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 2210 din 11 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, o asemenea critică pune în discuție o chestiune de fond ce nu poate fi analizată în prezenta cale extraordinară de atac, conform considerațiilor expuse într-un paragraf anterior. Referitor la faptul că în mod greșit instanța de recurs a reținut că prin Sentința civilă nr. 165 din 2 martie 2005 a Tribunalului Arad s-ar fi dispus acordarea de despăgubiri, în considerentele deciziei contestate în prezenta cauză nu se regăsește o asemenea motivare, astfel încât nici această critică nu poate fi primită.

Alin. (4) al paginii 7 din decizie indicat de către contestator ca făcând vorbire despre aspectul învederat, reprezintă o parte din expunerea etapei procesuale a apelului, iar nu un considerent al instanței de recurs, care să fie susceptibil de reformare prin intermediul vreunei căi extraordinare de atac. Chestiunile privind pronunțarea sau nepronunțarea asupra unor probatorii, ori modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată, exced cadrului procesual al prezentei contestații în anulare, în care nu se poate proceda la o analiză pe fond a cauzei, criticile formulate impunându-se a se limita strict la motivele expres și limitativ prevăzute de lege subsumate acestei proceduri judiciare. În realitate, prin calea extraordinară de atac promovată, contestatorii supun analizei nu o "greșeală materială" în accepțiunea art. 318 C. proc.

civ. ci, chiar așa cum contestatorul I.A.I. s-a și exprimat, cu prilejul concluziilor orale, presupuse "greșeli de judecată", chestiuni ce nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs. Pentru aceste considerente, contestația în anulare va fi respinsă, ca nefondată, și, în aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., contestatorii vor fi obligați la plata, către intimatul K.P.S., a sumei de 747 RON cheltuieli de judecată constând în cheltuieli de deplasare și cazare, astfel cum au fost dovedite cu actele depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de B.D.V. și I.A.I., împotriva Deciziei nr. 6989 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă contestatorii la plata, către intimatul K.P.S., a sumei de 747 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AS