ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1313/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. , asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Prin acțiunea înregistrată la data de 20 aprilie 2010 pe rolul Tribunalul Arad reclamanții T.G.A., P.I. și P.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin primar, anularea Dispoziției nr. 1633 din 16 martie 2010 emisă de Primarul municipiului Arad în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce a fost situat în Arad, str. Horia, înscris în CF, respectiv diferența între valoarea despăgubirilor primite în baza Legii nr. 112/1995 și valoarea imobilului în prezent.

Prin Sentința civilă nr. 510 din 7 iulie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea reținând, în esență că reclamanții se află în posesia unui titlu executoriu prin care acestora li s-a recunoscut dreptul de a încasa despăgubiri, fiind vorba despre sentința civilă nr. 37 din 27 ianuarie 1999 a Tribunalului Arad rămasă definitivă ca urmare a respingerii apelului prin decizia civilă nr. 76 din 29 iunie 2000 a Curții de Apel Timișoara. Recursul declarat în cauză de Consiliul local al Municipiului Arad a fost constatat ca fiind nul prin decizia civilă nr. 1151 din 4 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție. 2. Instanța de apel Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții solicitând admiterea căii de atac și schimbarea în totalitate a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii.

Apelanții au solicitat și admiterea cererii de repunere în termenul de apel, cu motivarea că sentința nu le-a fost comunicată la domiciliul lor, ci au ridicat-o de la Tribunal abia în data de 02 mai 2012. Prin decizia civilă nr. 145 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins, ca tardiv, apelul reclamanților T.G.A., P.I. și P.E., în contradictoriu cu pârâții intimați Municipiul Arad, prin Primar și Primarul Municipiului Arad. Pentru a decide astfel, Curtea s-a pronunțat cu prioritate asupra cererii de repunere în termenul de apel, așa cum reiese din practicaua deciziei și a apreciat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că potrivit dovezilor de la dosar (filele 44, 45 și 46 dosar fond) sentința atacată le-a fost comunicată reclamanților la domiciliile acestora, indicate prin acțiune.

Din oficiu, a invocat excepția tardivității declarării apelului, pe care a admis-o, cu motivarea că sentința apelată le-a fost comunicată reclamanților la data de 3 august 2010, iar apelul a fost înregistrat cu mult peste termenul legal de 15 zile prev. de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., respectiv la data de 17 mai 2012. 3. Recursul Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat recurs, în termen legal, reclamanții T.G.A., P.I. și P.E., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, reclamanții au arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că apelul este tardiv formulat atâta vreme cât sentința apelată nu le-a fost comunicată la domiciliul acestora.

Recurenții consideră că sentința apelată le-a fost comunicată la data de 02 mai 2012, dată la care au luat cunoștință de conținutul sentinței. Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului formulat împotriva hotărârii primei instanțe. 4. Analiza instanței de recurs Examinând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, potrivit celor ce succed. Instituția repunerii în termen permite înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă. Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilității actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancțiunea decăderii.

În speță, instanța de apel a fost învestită cu o cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac, astfel că, în acest caz, premisa anterior menționată presupunea valabilitatea actului de procedură al comunicării sentinței tribunalului. Așadar, în mod corect s-a constatat de către instanța de apel că potrivit dovezilor de la dosar (filele 44, 45 și 46 dosar fond) sentința atacată le-a fost comunicată reclamanților la domiciliile indicate prin acțiunea introductivă de instanță (fila 2 dosar fond). Reclamanții, prin susținerile reluate și prin motivele de recurs, tind să justifice nevalabilitatea actului de procedură al comunicării, ceea ce este incompatibil cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc.

civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării sentinței tribunalului este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecința fiind că reclamanții ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absența unei comunicări a hotărârii primei instanțe. Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a stabilit că hotărârea primei instanțe a fost comunicată reclamanților, actul de procedură al comunicării soluției fiind valabil, acesta îndeplinind toate cerințele legale. În aceste condiții, susținerea recurenților din cuprinsul motivelor de recurs în sensul că nu le-a fost comunicată sentința instanței de fond decât la data de 02 mai 2012, este nefondată.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții T.G.A., P.I. și P.E. împotriva Deciziei nr. 145 din data de 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013.