ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1313/2013

Deliberând, în

condițiile

art.

256

C. proc.

civ.

,

asupra recursului de față, constată următoarele:

1.

Instanța de fond

Prin acțiunea înregistrată la data de 20

aprilie  2010 pe rolul Tribunalul Arad reclamanții T.G.A., P.I. și P.E. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin

primar, anularea Dispoziției nr. 1633 din 16 martie 2010 emisă de Primarul municipiului

Arad în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtului la acordarea de

despăgubiri pentru imobilul ce a fost situat în Arad, str. Horia, înscris în

CF, respectiv diferența între valoarea despăgubirilor primite în baza Legii nr.

112/1995 și valoarea imobilului în prezent.

Prin Sentința civilă nr.

510 din 7 iulie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea reținând, în esență că

reclamanții se află în posesia unui titlu executoriu prin care acestora li s-a

recunoscut dreptul de a încasa despăgubiri, fiind vorba despre sentința civilă nr.

37 din 27 ianuarie 1999 a Tribunalului Arad rămasă definitivă ca urmare a

respingerii apelului prin decizia civilă nr. 76 din 29 iunie 2000 a Curții de Apel Timișoara. Recursul declarat în cauză de Consiliul local al Municipiului Arad a

fost constatat ca fiind nul prin decizia civilă nr. 1151 din 4 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții solicitând admiterea căii de atac și

schimbarea în totalitate a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii

acțiunii.

Apelanții au

solicitat și admiterea cererii de repunere în termenul de apel, cu motivarea că

sentința nu le-a fost comunicată la domiciliul lor, ci au ridicat-o de la Tribunal abia în data de 02 mai 2012.

Prin decizia civilă nr. 145 din 19

septembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins, ca

tardiv, apelul reclamanților T.G.A., P.I. și P.E., în contradictoriu cu pârâții

intimați Municipiul Arad, prin Primar și Primarul Municipiului Arad.

Pentru a decide astfel, Curtea s-a

pronunțat cu prioritate asupra cererii de repunere în termenul de apel, așa cum

reiese din practicaua deciziei și a apreciat că aceasta este neîntemeiată,

având în vedere că potrivit dovezilor de la dosar (filele 44, 45 și 46 dosar

fond) sentința atacată le-a fost comunicată reclamanților la domiciliile

acestora, indicate prin acțiune.

Din oficiu, a invocat excepția tardivității

declarării apelului, pe care a admis-o, cu motivarea că sentința apelată le-a

fost comunicată reclamanților la data de 3 august 2010, iar apelul a fost

înregistrat cu mult peste termenul legal de 15 zile prev. de art. 284 alin. (1)

C. proc. civ., respectiv la data de 17 mai 2012.

Împotriva deciziei mai

sus menționate au declarat recurs, în termen legal, reclamanții T.G.A., P.I. și

P.E., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor, reclamanții au arătat că în mod greșit instanța de apel a

considerat că apelul este tardiv formulat atâta vreme cât sentința apelată nu

le-a fost comunicată la domiciliul acestora.

Recurenții consideră

că sentința apelată le-a fost comunicată la data de 02 mai 2012, dată la care au

luat cunoștință de conținutul sentinței.

Solicită admiterea

recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului

formulat împotriva hotărârii primei instanțe.

de recurs

Examinând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, potrivit celor ce succed.

Instituția repunerii

în termen permite înlăturarea sancțiunii decăderii din dreptul de a mai efectua

un act de procedură pentru care partea a depășit termenul imperativ prevăzut de

lege pentru efectuarea sa valabilă.

Premisa analizării

unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilității actului de

procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare

intervine sancțiunea decăderii.

În speță, instanța de

apel a fost învestită cu o cerere de repunere în termenul de declarare a căii

de atac, astfel că, în acest caz, premisa anterior menționată presupunea

valabilitatea actului de procedură al comunicării sentinței tribunalului.

Așadar, în mod corect

s-a constatat de către instanța de apel că potrivit dovezilor de la dosar

(filele 44, 45 și 46 dosar fond) sentința atacată le-a fost comunicată

reclamanților la domiciliile indicate prin acțiunea introductivă de instanță (fila

2 dosar fond).

Reclamanții, prin

susținerile reluate și prin motivele de recurs, tind să justifice

nevalabilitatea actului de procedură al comunicării, ceea ce este incompatibil

cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., pentru că, dacă actul de

procedură al comunicării sentinței tribunalului este lovit de nulitate, rezultă

că acesta nu are aptitudinea de a declanșa în mod valabil curgerea termenului

de declarare a apelului, consecința fiind că reclamanții ar fi fost în termen

legal de formulare a apelului, în absența unei comunicări a hotărârii primei

instanțe.

Înalta Curte constată

că în mod legal instanța de apel a stabilit că hotărârea primei instanțe a fost

comunicată reclamanților, actul de procedură al comunicării soluției fiind

valabil, acesta îndeplinind toate cerințele legale.

În aceste condiții,

susținerea recurenților din cuprinsul motivelor de recurs în sensul că nu le-a

fost comunicată sentința instanței de fond decât la data de 02 mai 2012, este

nefondată.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții T.G.A., P.I. și P.E. împotriva Deciziei

nr. 145 din data de 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2013.