ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1356/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1356/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin

cererea depusă la Judecătoria Arad în data de 6 iunie 2008, reclamanții B.G.J.G.

și B.A.M. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Arad reprezentat prin Primar,

solicitând să se constate ca fiind nelegală preluarea de către Stat a

imobilului situat în Arad,

Calea

T., în suprafață de 1798 mp, înscris în cartea funciară și să fie obligat

pârâtul să le predea deplina proprietate și posesie a imobilului, cu îndrumarea

Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad la efectuarea cuvenitelor

mențiuni în cartea funciară, în sensul restabilirii situației anterioare din cartea

funciară.

În

motivare, reclamanții au arătat, în esență, că imobilul

în litigiu a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr.

223/1974, prin decizia din 22 decembrie 1979, urmare a plecării lor definitive

din țară, fiindu-le acordate despăgubiri în valoare de

40

.

000

ROL pentru construcțiile existente, însă terenul în suprafață de 1798 mp,

aferent construcțiilor, a fost trecut în proprietatea statului, susțin ei, cu

încălcarea dispozițiilor art. 480-art. 482 C. civ., nefiind vorba despre

utilitate publică. De asemenea, au precizat că despăgubirea nu este

îndestulătoare pentru că nu vizează valoarea de piață a imobilului și nu

include valoarea terenului, iar reclamantele nu au beneficiat de alte

despăgubiri din partea statului german pentru acest imobil.

În

drept, au invocat dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul a solicitat

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în principal, iar în subsidiar, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 16 din 21

ianuarie 2009 a Tribunalului Arad, acțiunea reclamanților a fost respinsă, cu motivarea

că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1989-22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile

se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.

Împotriva soluției, au declarat apel reclamanții,

iar prin decizia civilă nr. 71 din 6 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara a desființat

sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei Tribunalului Arad, pentru rejudecare

pe fond.

Prin sentința civilă nr. 136 din 25

februarie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea reclamanților, motivând că, în

conformitate cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

în interesul legii, în concursul dintre legea specială și legea generală, prioritate

are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Împotriva soluției au declarat apel, în

termen legal și motivat, reclamanții, criticând sentința pentru nelegalitate și

netemeinicie, iar prin decizia civilă nr. 150 din 17 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara

a admis apelul, a desființat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleași instanțe, Tribunalul Arad.

În

motivare a constatat că principiul specialia generalibus derogant

intervine când se pune problema combinării a două legi (norme) succesive, una

generală

și alta specială, cadru în care legea specială este privilegiată, căci se aplică

înaintea celei generale, iar interpretarea și aplicarea dreptului în acest context

vizează exclusiv normele care conțin excepții, instituite prezumții legale sau conțin

enumerări limitative.

În cazul dispozițiilor legii generale,

care este C. civ. (art. 480 și urm.), prin raportare la legea specială, Legea

nr. 10/2001, se impune, așadar, identificarea rațiunii legii speciale, pentru a

desprinde soluțiile particulare preconizate de această lege, a cărei aplicare are

prioritate în raport cu dreptul comun, dat fiind că asemenea soluții trebuie să

răspundă întru totul rațiunii legii speciale.

Prin urmare, împrejurarea că reclamantele

nu au apelat la Legea nr. 10/2001 nu este, în opinia instanței de control judiciar,

de natura a conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, ci doar la

pierderea dreptului la acțiune în temeiul legii speciale, astfel încât reclamanții

nu mai pot beneficia de avantajele consacrate prin Legea nr. 10/2001, printre care

semnificative sunt cele legate de celeritatea procedurii și gama de măsuri reparatorii

preconizată de legea specială.

Or, o soluție în sens contrar s-a apreciat

că ar pune în discuție inclusiv dreptul la acces în justiție, în sensul art. 21

din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea

că reclamantele în cauză au pierdut posesia și folosința imobilului în litigiu prin

violență, bunul fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, elementul

„violență”, săvârșit de stat, în dauna cetățenilor săi, înlăturând orice ternei

de prescripție sau decădere cu privire la drepturile subiective, legal recunoscute.

În

rejudecare, Tribunalul Arad prin sentința civilă nr. 729 din

20 martie 2012 a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții B.G.J.G. și B.A.

în contradictoriu cu Municipiul Arad reprezentat prin Primar având ca obiect revendicare

imobiliară.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

în că imobilul situat în Arad, Calea T., în suprafață de 1798 mp, înscris în cartea

funciară, a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974,

prin decizia din 22 decembrie 1979, urmare a plecării reclamanților definitiv din

țară.

Reclamanților le-au fost acordate despăgubiri

în valoare de 40.000 ROL pentru construcțiile existente, iar terenul în suprafață

de 1798 mp, aferent construcțiilor, a fost trecut în proprietatea statului fără

plată, întrucât terenurile aferent: imobilelor, în baza Legii nr. 58/1974, erau

scoase din circuitul civil. Conform deciziei de casare nr. 150/A din 17 mai 2010,

în rejudecare, tribunalul are obligația să analizeze natura preluării bunului de

către Statul Român. Față de această preluare, tribunalul apreciază că acestui imobil

îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială,

care, prin dispozițiile art. 1 alin. (1), prevede că „imobilele preluate în mod

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice

în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, precum și

cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940, asupra rechizițiilor și nerestituite,

se restituie în natură, în condițiile prezentei legi” și, prin dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. h), stabilește totodată că, „în sensul prezentei legi, prin

imobile preluate în mod abuziv se înțelege (...) orice alte imobile preluate de

stat cu titlu valabil, altfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 203/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.”

Astfel, prin imobile preluate de către

stat în perioada cuprinsă între 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se înțeleg și imobilele

preluate în baza Decretului nr. 223/1974 și din acest motiv în prezenta cauză sunt

aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, care reglementează modalitatea și termenul

în care pot fi reparate prejudiciile suferite prin preluarea imobilelor de către

stat în perioada menționată.

Pe de altă parte, din conținutul adresei

din 21 iulie 2008, a serviciului Fond locativ, Direcția tehnică din cadrul Primăriei

Municipiului Arad, tribunalul reține că pentru imobilul obiect al prezentului litigiu,

foștii proprietari B.G.J.G. și B.A.M., în baza procesului-verbal de evaluare

din 12 decembrie 1979, au încasat despăgubiri pentru casă și construcțiile gospodărești

anexă, iar având în vedere că aceste despăgubiri au fost stabilite în baza unui

raport de evaluare, evaluare care nu a fost contestată de părți, despăgubirile fiind

încasate de către acestea, tribunalul apreciază că imobilul a trecut în proprietatea

statului cu titlu valabil.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul

Arad au declarat apel reclamanții, apel care a fost respins, ca nefondat, prin decizia

nr. 174 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

Reclamanți au declarat recurs împotriva

deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, iar prin decizia civilă nr.

2223 din 16 aprilie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 7560/1/2012, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul municipiul Arad, prin Primar

împotriva deciziei civile nr. 174 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara în dosarul cu același număr, casând decizia recurată și decizând

trimiterea cauzei spre rejudecare, în apel.

Instanța supremă și-a motivat decizia cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentând că instanța de

apel a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesuale active a

reclamanților, prin nedovedirea identității dintre persoana reclamantului B.G.J.G.

și persoana înscrisă în cartea funciară și nici asupra excepției lipsei capacități

de folosință a aceluiași reclamant, decedat la data de 29 martie 2011, raportat

la prevederile art. 41 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. nr. 134 din 10

octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă,

s-a admis apelul declarat de reclamantele

G.G.A. și B.A.M., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai defunctului B.G.J.G.

împotriva sentinței civile nr. 729 din 20 martie 2012 pronunțata de

Tribunalul Arad în Dosarul nr. 5617.1/55/2008,

în contradictoriu cu pârâtul intimat Municipiul Arad, prin Primar.

A anulat sentința apelată și în rejudecare,

a admis acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Municipiul Arad, prin Primar.

A constatat ca nelegală preluarea de către

Stat a imobilului situat în Arad, Calea T. înscris în cartea funciară.

A obligat pârâtul să predea reclamanților

în deplină proprietate și posesie imobilul indicat, condiționat de restituirea către

pârât a sumei de 40.000 ROL, în valoare reactualizată, plătită reclamanților la

data de 22 decembrie 1979, cu titlu de despăgubiri, pentru casa preluată de Stat.

A autorizat reclamanții să solicite efectuarea

cuvenitelor mențiuni în cartea funciară.

Curtea a constatat apelul întemeiat pentru

următoarele considerente:

Astfel, Curtea a constatat că problema

admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun formulată de reclamanți a

fost irevocabil tranșată deja în două cicluri procesuale, anterior pronunțării sentinței

apelate în cauza de față, respectiv prin decizia civilă nr. 71/A din 6 aprilie 2009

a Curții de Apel Timișoara, care a statuat pentru prima dată asupra admisibilității

acestei acțiuni și care a intrat sub puterea lucrului judecat prin neatacarea ei

cu recurs de către instituția pârâtă și apoi prin decizia civilă nr. 150/A din

17 mai 2010, confirmată ca atare prin decizia civilă nr. 2237 din 11 martie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă.

Mai apoi, trecând la efectuarea controlului

judiciar al acestei din urmă sentințe. Curtea a constatat că aceasta este netemeinică

și nelegală pentru aceleași considerente reținute în decizia de casare anterioară

care a constatat ignorarea repetată de către tribunal a dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ. care impuneau instanței de retrimitere respectul necondiționat

al dezlegării date de către Curte problemei juridice a acțiunii în revendicare de

drept comun formulată de reclamanți, care, în mod irevocabil și în două rânduri,

a fost considerată ca admisibilă.

În condițiile date, era inutilă analizarea

acelorași argumente de drept, pe baza cărora și Curtea de Apel Timișoara pronunțase

deciziile de casare pentru a ajunge la o soluție contrarie, tribunalul trebuind

doar să verifice alte aspecte și, în primul rând, situația juridică actuală a imobilului

litigios pentru a constata dacă el a fost legal înstrăinat de către stat unei terțe

persoane sau dacă se mai află în proprietatea statului și să procedeze pe cale de

consecință la examinarea apelului instituțiilor pârâte.

Neprocedând în acest fel, tribunalul a

prilejuit incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 312 alin.

(5) C. proc. civ.

Având în vedere, pe de o parte, faptul

că excepția inadmisibilității acțiunii este o excepție de fond, deci din categoria

celor care sunt invocate atunci când se contestă lipsuri referitoare la exercițiul

aptului la acțiune, în cauza de față impedimentul constatat de tribunal fiind existența

în vigoare a legii speciale de reparație și nu o excepție de procedură și constatând

la fel ca și în cele două hotărâri de casare anterioare că această excepție a fost

considerată greșit ca incidență în cauză, Curtea va constata că reformarea sentinței

nu se poate face decât prin desființarea ei.

Conform art. 297 C. proc. civ. pentru că

prima instanță greșit a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului

pretențiilor, Curtea a admis apelul reclamanților, a anulat sentința Tribunalului

Arad și a procedat la analiza cauzei pe fond

Astfel, privitor la excepția lipsei calității

procesuale a reclamanților, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât,

potrivit carții funciare, privind imobilul din Arad, Calea T. a fost proprietatea

tabulară a reclamantei B.A.M. și defunctului soț al acesteia, B.G.J.G.

După emigrarea în Germania, numele reclamanților

au fost schimbate/adaptate limbii germane, iar din declarațiile notariale atașate,

aparte de chestiunea de cultură generală legată de transcrierea unui nume într-o

altă limbă, există și o certificare în acest sens prin declarații notariale autentificate.

Curtea a constatat ca în raport cu dispozițiile

art. 41 C. proc. civ. este neîntemeiată și excepția lipsei capacității de folosință

a reclamantului B.G.J.G., câtă vreme acest reclamat a decedat în cursul procesului,

fiind atașat certificatul de deces la dosar, iar moștenitoarele acestuia sunt reclamanta

B.A.M., în calitate de soție supraviețuitoare, dar și coproprietar tabular, alături

de G.G.A. în calitate de fiică, la dosar existând certificatele de moștenitor relevante.

Prin urmare, Curtea a constatat că procesul

a fost început de reclamanții B.A.M. și B.G.J.G., iar după decesul acestuia din

urmă, litigiul a fost continuat de moștenitorii legali B.A.M., în calitate de soție

supraviețuitoare, dar și coproprietar tabular, alături de G.G.A.

În sfârșit, Curtea a constatat că la fel

de neîntemeiată este și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată

de pârât, care a indicat eronat textele art. 37 din Decretul-lege nr. 115/1938,

respectiv art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată, câtă vreme aceste norme vizează

acțiunea în rectificare îndreptată de fostul proprietar tabular împotriva unor terți

sub-dobânditori, ceea ce nu este încă cazul în speță, câtă vreme Statul care a operat

naționalizarea nu a înstrăinat imobilul către terți, în sensul că imobilul nu a

fost vândut în baza Legii nr. 111/1995, către chiriași.

De aceea, sub acest aspect Curtea a constatat

că acțiunea reclamanților este imprescriptibilă, fiind aplicabile în speță dispozițiile

art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938, convertit în art. 35 din Legea nr. 7/1996,

republicată.

În consecință, Curtea având în vedere faptul

că acțiunea a fost irevocabil declarată ca admisibilă precum și faptul că, potrivit

extrasului de carte funciară actualizat, imobilul solicitat de reclamanți spre retrocedare

se află încă în proprietatea statului, nefiind astfel afectate drepturile terților

sau securitatea raporturilor juridice, Curtea a admis în integralitate acțiunea.

S-a constatat că preluarea imobilului în

litigiu în baza Decretului nr. 223/1974 (prin plata despăgubirilor pentru construcții/casă

și în mod gratuit pentru teren) are un caracter abuziv [pe care însăși Legea

nr. 10/2001 și Normele ei de aplicare H.G. nr. 250/2007, art 1.4 lit. b) îl recuncoște

ca atare].

În al doilea rând, prin prisma argumentelor

deja expuse, în considerarea puterii de lucru judecat a hotărârilor de casare anterioare

și ca efect al constatării nevalabilității preluării și, deci, al repunerii părților

în situația anterioară, a fost admis și petitul în revendicare, pârâtul urmând a

fi obligat să le predea reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul litigios, iar aceștia să restituie pârâtului, despăgubirile actualizate

în raport cu suma de 40.000 ROL primită de ei în 22 decembrie 1979, în schimbul

preluării casei lor de către stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul Municipiul Arad prin Primar,

criticând

soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și

pct. 7 coroborat art. 312 C. proc. civ. din 1864.

S-a arătat de către recurent că decizia

civilă nr. 134 din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul

civil nr. 7560/1/2012 a fost dată cu încălcarea prevederilor legale și fără cercetarea

fondului, neținănd cont de cele arătate în apărările formulate, sub un prim aspect,

în ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamanților B.A.M. și

B.G.J.G.

În esență, s-a arătat că după emigrare,

aceștia și-au schimbat prenumele adaptate limbii germane, iar numele lor nu mai

corespunde cu înregistrările din cartea funciară unde se află înscris imobilul.

Din cuprinsul considerentelor deciziei

atacate nu rezultă motivele de fapt și de drept pentru care instanța de apel a înlăturat

apărările pârâtului cu privire la fondul cauzei, neargumentarea motivelor pentru

care au fost respinse apărările de fond ale pârâtului reprezentând o încălcare a

dreptului la un proces echitabil, astfel cum este acesta garantat de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește primul petit al acțiunii

instanța de apel în mod greșit constată nevalabilitatea titlului statului analizând

acest petit doar pe faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului

nr. 223/1974 tăcând trimitere la caracterul abuziv pe care Legea nr. 10/2001 îl

enunță în cuprinsul normelor de aplicare.

S~a mai invocat de recurent ca instanța

de apel în mod nelegal a reținut că instanța de fond a ignorat caracterul obligatoriu

prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., raportat la decizia civilă nr. 71/A

din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara care a statuat pentru prima dată asupra

admisibilității acestei acțiuni și care a intrat în putere de lucru judecat și apoi

decizia civilă nr. 150/A din 17 mai 2010 confirmată prin decizia civilă nr.

2237 din 11 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ceea ce trebuia analizat se referea la

petitul din acțiunea reclamanților ce are în vedere constatarea nevalabilității

titlului de preluare a statului.

În concluzie, prin deciziile menționate

nu s-a statuat asupra admisibilității acțiunii în revendicare, cum în mod greșit

și cu încălcarea prevederilor legale s-a reținut în considerentele deciziei civile

nr. 134 din 10 octombrie 2013, situație în care nu se poate reține că în rejudecare

Tribunalul Arad prin sentința civilă nr. 729 din 20 martie 2012 a ignorat dezlegarea

obligatorie dată de instanță a problemei juridice a admisibilității acțiunii.

Curtea de Apel Timișoara nu a arătat motivele

pentru care a înlăturat considerentele în baza cărora Tribunalul Arad, în rejudecare,

a dispus respingerea acțiunii, cu atât mai mult cât instanța de fond nu a respins

acțiunea ca fiind inadmisibilă, soluția primei instanțe fiind structurată, așa după

cum rezultă din motivare, pe aspecte ce ține de analizarea situației juridice a

imobilului și a actelor care au stat la baza constituirii titlului statului pentru

stabilirea naturii preluării.

Astfel, în considerentele sentinței, Tribunalul

Arad a reținut că imobilul situat în Arad, Calea T., înscris în cartea funciară,

a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia

din 22 decembrie 1979. Instanța mai reține că reclamanților le-au fost acordate

despăgubiri în valoare de 40.000 ROL pentru construcțiile existente, iar terenul

în suprafață 1798 mp, aferent construcțiilor, a fost trecut în proprietatea statului

fără plată, întrucât terenurile aferente imobilelor, în baza Legii nr. 58/1974,

erau scoase din circuitul civil.

În analizarea apelului Curtea de Apel Timișoara

nu a înlăturat apărările formulate de pârâtul Municipiul Arad în dosarul cauzei,

situație în care, cu încălcarea prevederilor legale s-a dispus admiterea acțiunii

reclamanților, în condițiile în care reclamanții nu dețin un bun sau o speranță

legitimă cu privire la imobilul din litigiu, așa după cum este definit de C.E.D.O.

în practica sa.

Recurentul a arătat că acțiunea reclamanților

este nefondată având în vedere că imobilul este evidențiat în sistemul de publicitate

imobiliară a cărților funciare, raportat la data înscrierii dreptului de proprietate

a Statului Român, respectiv anul 1980, acțiunea în revendicare imobiliară este guvernată

de prevederile stricte ale Decretului-lege nr. 115/1938.

Curtea de Apel Timișoara nu a analizat

acțiunea reclamanților prin prisma celor statuate de Înalta Curte de Casație și

Justiție în decizia nr. 33/2008 pronunțată în cadrul recursului în interesul legii,

în considerentele căreia instanța supremă reținând că „Totodată, se apreciază că

numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele

care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură

în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului

litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași”.

Or, în speță reclamanții nu întrunesc condițiile

imprimate prin statuările deciziei menționate și în mod greșit instanța de apel

a admis acțiunea reclamanților în condițiile în care aceștia nu au invocat și nu

au produs dovezi din care să rezulte motivele independente de voința acestora care

au împiedicat parcurgerea procedurii stabilite de legiuitor prin dispozițiile Legii

nr. 10/2001, nefăcând dovada că ar fi exceptați de la această procedură.

Recurentul a arătat că reclamanții nu au

întreprins nimic pentru a redobândi proprietatea bunului, motiv pentru care nu se

poate considera că ar avea o „speranță legitimă” de a li se recunoaște un eventual

drept de proprietate (Cauza Canciovici și alții împotriva României),

În consecință reclamanții nu dețineau un

bun în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 și nici o speranță legitimă

având în vedere că statul român a adoptat o soluție cu privire la bunurile preluate

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea

nr. 10/2001, de care reclamanții nu au uzat, adresându-se instanței de judecată

cu mult după expirarea termenului de decădere prevăzut de această lege, ori în aceste

condiții acțiunea formulată de reclamanți este neîntemeiată, dar și inadmisibilă

cât timp aceștia la preluarea imobilului de către stat, au încasat despăgubiri.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie

de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Recursul este întemeiat

Examinând susținerile recurentei, Înalta

Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă.

Sunt fondate criticile

pârâtului Municipiul Arad, în ceea ce privește

aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, în sensul în care au fost ignorate

dispozițiile deciziei nr. 33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii, precum și în ceea ce privește interpretarea noțiunii

de „bun”, în raport de jurisprudența C.E.D.O.

Analizând actele și lucrările dosarului

se constată că prin acțiunea formulată la data de 6 iunie 2008, reclamanții au solicitat

instanței să se constate ca nerlind legală preluarea de către Statul Român a imobilului

situat în Arad, Calea T., în suprafață de 1798 mp, înscris în cartea funciară, în

sensul restabilirii situației anterioare de carte funciară și să fie obligat pârâtul

Municipiul Arad să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, în

temeiul art. 480-art. 481 C. civ. din 1864.

Imobilul a fost preluat în baza Decretului

nr. 223/1974, reclamanții B.A.M. și B.G.J.G. primind o despăgubire de 40.000 ROL,

pentru construcțiile demolate, în baza deciziei din 22 decembrie 1979, iar terenul

a trecut în proprietatea statului fără plată, conform legislației în vigoare la

acel moment.

Instanța de apel a apreciat în mod eronat

că, de vreme ce Curtea de Apel Timișoara, printr-o decizie anterioară a statuat

că acțiunea în revendicare este admisibilă, aceasta este întemeiată pe fond. Prin

hotărârea nr. 150 A din 17 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5617.1/55/2008, Curtea

de Apel Timișoara a admis apelul reclamanților și a desființat sentința pronunțată,

trimițând cauza spre rejudecare Tribunalului Arad. În considerentele hotărârii au

fost reținute aspecte legate de accesul la justiție și de aplicarea dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul analizării pe fond

a argumentelor deduse judecății, chiar dacă reclamanții nu au înțeles să apeleze

la dispozițiile legii speciale.

Acțiunea este admisibilă atunci când sunt

îndeplinite condițiile pentru exercitarea dreptului material la acțiune, ceea ce

înseamnă că instanța poate analiza pe fond elementele raportului juridic dedus judecății.

Cu alte cuvinte, acțiunea poate să fie admisibiiă, dar nefondată, pentru că cererea

reclamanților nu este întemeiată pe un drept actual, deci nu justifică existența

unui drept de proprietate în patrimoniul lor, în raport de dispozițiile legale incidente

și de jurisprudența C.E.D.O.

Este neîndoielnic că în temeiul dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. dezlegările date de instanța de apel sunt obligatorii

pentru instanțe în rejudecare, însă acestea trebuie să fie interpretate corect în

substanța lor.

Astfel, deși în ceea ce privește obținerea

de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu erau incidente dispozițiile Legii

nr. 10/2001, reclamanții nu au formulat notificare în baza legii speciale, ci au

ales formularea unei acțiuni în revendicare de drept comun, în temeiul dispozițiilor

art. 480-art. 481 C. civ. din 1864.

Reclamanții nu se puteau prevala de dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 care prevede posibilitatea formulării de

către foștii proprietari sau de succesorii acestora a acțiunilor în revendicare

doar a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație, ori imobilul mai sus menționat este preluat cu titlu

fiind aplicabile și prevederile legii speciale ce reglementează procedura de reparare

a pagubelor suferite de foști proprietari în termenele specifice Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia nr. 33/2008 a reținut că acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Astfel, lămurind problema dacă acțiunea

în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate constitui un remediu efectiv, care

să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor

dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că la

această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de

a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, întrucât ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus

derogant.

Pe de altă parte, a arătat că nici nu se

poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare

nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice.

În concluzie, nu se poate respinge de plano

acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, însă pe fondul cauzei trebuie să se stabilească

pe baza probelor administrate dacă obiectul material al acțiunii în revendicare

constituie obiectul vreunei legi speciale de reparație, situație în care trebuie

să se acorde prioritate legii speciale; totodată, trebuie să se stabilească dacă

reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție,

situație în care temeinicia pretențiilor reclamanților se analizează numai cu respectarea

principiului securității raporturilor juridice, acesta fiind unul dintre elementele

fundamentale ale preeminenței dreptului.

Cererea de revendicare formulată de reclamanți

care nu au efectuat niciun demers pentru restituirea imobilului naționalizat este

neîntemeiată.

Reclamanții au susținut că, de fapt, emiterea

legilor cu caracter reparatoriu nu are nicio relevanță juridică și că aplicarea

acestora este facultativă pentru cei îndreptățiți, întrucât proprietarii cărora

le-au fost preluate bunurile au la dispoziție acțiunea în revendicare, pe care o

pot folosi oricând pentru a redobândi imobilul în natură. Această concluzie este

contrazisă de jurisprudența constantă a C.E.D.O., relevantă fiind în acest sens

hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Prin preluarea în patrimoniul statului

a imobilului situat în Arad, Calea T., în suprafață de 1798 mp, acest bun a ieșit

din patrimoniul reclamanților, aceștia primind despăgubiri pentru clădirile preluate.

În aceste condiții, titlul invocat de reclamanți nu face dovada dreptului de proprietate,

întrucât acest drept s-a transmis către stat.

Pentru a exista o astfel de protecție,

care să impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamanți este necesar,

potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru

statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie

vorba de un bun actual al acestora, aflat în patrimoniul lor, calitatea de titular

al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea

unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența

unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.

În plus, este de reținut că dispozițiile

art 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat

în orice mod de autoritățile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenției

cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o

asemenea obligație concretizată cel puțin într-o „speranță legitimă” de redobândire

a bunului,

Or, în prezenta cauză, reclamanții nu pot

invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepțiunea jurisprudenței

europene în această materie. Reclamanții și-au întemeiat pretenția dedusă judecății

pe simpla speranță de a li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de

proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv,

împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție.

Susținerea intimaților-reclamanți că statul

a preluat nelegal imobilul nu este suficientă, în măsura în care trebuiau să apeleze

la legea specială pentru recunoașterea și valorificarea dreptului lor de proprietate,

care în prezent se află în administrarea Municipiului Arad.

În acest context, reclamanții nu pot dovedi

existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii

în revendicare, pe calea dreptului comun și, în consecință, aceștia nu pot pretinde

un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480

C. civ., pentru lipsa titlului.

Este nefondată susținerea recurentului-pârât

Municipiul Arad,

în ceea ce

privește calitatea procesuală activă a reclamanților, deoarece în ciclurile procesuale

anterioare s-a statuat asupra acestui aspect, căile de atac exercitate în cauză

vizând alte argumente și, în consecință, această situație nu mai poate fi criticată

în recurs. De altfel, chiar prin decizia nr. 150 A din 17 mai 2010, pronunțată în

Dosarul nr. 5617.1/55/2008, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamanților

și a desființat sentința pronunțată, trimițând cauza spre rejudecare Tribunalului

Arad. În considerentele hotărârii au fost reținute aspecte legate de admisibilitatea

acțiunii, în sensul analizării pe fond a argumentelor deduse judecății, chiar dacă

reclamanții nu au înțeles să apeleze la dispozițiile legii speciale, recunoscând

astfel implicit calitatea procesuală activă a reclamanților.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2), raportate la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., urmează să admită recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad prin

Primar și să modifice decizia recurată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul

declarat de reclamantele B.A.M. și G.G.A. împotriva sentinței nr. 729 din 20 martie

2012 a Tribunalului Arad, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

Arad prin Primar împotriva deciziei nr. 134 din 10 octombrie 2013 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Modifică decizia recurată, în sensul că

respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantele B.A.M. și G.G.A. împotriva

sentinței nr. 729 din 20 martie 2012 a Tribunalului Arad, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

mai 2014.