ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4041/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 733 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Arad a respins contestația reclamanților B.L. și B.E., formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad, prin Primar, privind modificarea dispoziției Primarului din 26 iunie 2009. Pentru a pronunța-această hotărâre, prima instanță a reținut că, în baza notificării din 07 august 2001 trimisă prin B.E.J. P.V., reclamanții au solicitat, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, în calitate de foști proprietari tabulari, despăgubiri pentru imobilul din Arad în suprafață de 1.053 m.p. Acest imobil a fost expropriat prin Decretul nr. 404/1978 al Consiliului de Stat al R.S.R. și s-a dezmembrat în trei parcele, din care 569 m.p.

au rămas în proprietatea statului pentru construirea unui bloc de locuințe, iar 488 m.p. a rămas foștilor proprietari. Prin dispoziția din 26 iunie 2009, Primarul Municipiului Arad a dispus restituirea în natură a parcelei de 46 m.p., iar pentru suprafața de 523 m.p., teren ce nu poate fi restituită în natură, s-au acordat despăgubiri. În cauză s-a efectuat un raport de expertiză, probă în temeiul căreia prima instanță a apreciat că plângerea este neîntemeiată, întrucât intrarea la blocul construit pe terenul în cauză se face prin partea din spate, unde se află și terenul pretins a fi liber. Atât accesul, cât și orice eventuală intervenție a pompierilor, salvării, se face numai prin această zonă, care este extrem de îngustă.

Or, îngrădirea acesteia nu ar da satisfacție nici petenților care revendică o suprafață mult mai mare de teren și nici unui bloc de locuințe cu patru etaje și cu magazine la parter, ai cărui locatari ar fi în situația de a nu și-ar putea transporta obiecte mai voluminoase pe această ușă de acces. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții B.L. și B.E., arătând că prima instanță în mod eronat a respins acțiunea, fără să ia în considerare raportul de expertiză tehnică care statuează că accesul la blocul de locuințe se poate face pe ambele intrări laterale și că suprafața solicitată nu este afectată de utilități subterane. Reclamanții au mai arătat că instanța de fond nu a procedat la o cercetare la fața locului pentru a-și formula o părere obiectivă, susținând și că hotărârea nu este motivată în drept.

Prin decizia civilă nr. 666 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că din cuprinsul art. 10, 11 și 18 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în situația în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii urmând să se stabilească prin echivalent.

Or, în speță, terenul în suprafață de 118 m.p., solicitat de reclamanții B.L. și B.E. de a le fi restituit în natură nu este susceptibil de o fi retrocedat față de textele invocate, acesta fiind ocupat de spații verzi și alei, parcare auto, drum public. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, arătând că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a interpretat și aplicat greșit legea, respectiv dispozițiile art. 10 alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestor texte de lege, ori de câte ori o persoană îndreptățită la restituire în natură, solicită un teren liber, neafectat de servituți legale sau alte amenajări de utilitate publică, autoritățile competente sunt obligate să atribuie terenul respectiv în natură către acea persoană.

Nelegalitatea deciziei recurate constă în contrarietatea generată de existența unui teren solicitat în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, care îndeplinește în totalitate condițiile impuse de legiuitor pentru a fi putea fi restituit în natură, de existența unei cereri de restituire formulată în termenul și în condițiile Legii nr. 10/2001 și aplicarea greșită a dispozițiilor legale mai sus invocate, de natură să dea naștere unui alt regim juridic aplicabil decât cel prevăzut de actul normativ de reparație. Reclamanții au mai arătat că instanțele anterioare au interpretat în mod eronat faptul că terenul de 118 m.p. este afectat de servituti legale ori alte amenajări de utilitate publică, în realitate, acesta fiind liber și îndeplinind toate condițiile impuse de legiuitor pentru a fi restituit în natură.

Astfel, deși se reține că terenul în discuție „este ocupat de spații verzi și alei, parcare auto, drum public”, din raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert R.V., rezultă că terenul este amplasat în spatele blocului și că pe această suprafață nu există rețele edilitare subterane sau supraterane, nefiind ocupată decât de un garaj metalic (construcție demontabilă), ba mai mult drumul public la care face trimitere instanța de apel, și spațiile verzi sunt situate în partea din „față” a blocului, nicidecum în partea din „spate” a blocului, în vecinătatea căruia se găsește terenul solicitat. Raportat la accesul auto în caz de intervenție, în ipoteza restituirii celor 118 m.p., suprafața rămasă ar avea un front de aproape 10 m în lățime, calculat de la marginea terenului solicitat și până la intrarea în bloc, din care 7,50 m sunt și pot fi destinați/folosiți în totalitate de autoutilitarele de intervenție.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs care a fost comunicată recurenților; niciuna dintre părțile cauzei nu a administrat alte probe în această etapă pocesuală. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed: Imobilul situat în municipiul Arad, compus din teren în suprafață 569 m.p. și construcția edificată pe acesta (61,25 m.p.), ulterior demolată, a fost preluat de stat din proprietatea recurenților-reclamanți prin Decretul nr. 404/1978 în vederea construirii unui ansamblu de locuințe; la momentul respectiv recurenții-reclamanți au fost despăgubiți cu suma de 8.140,25 RON; ulterior preluării, parcela a fost dezmembrată în parcela în suprafață de 407 m.p. și parcela în suprafață de 162 m.p., transcrisă după preluare în cartea funciară în proprietatea statului.

Prin notificarea formulată, recurenții-reclamanți au solicitat restituirea în natură a unei părți din acest teren, anume o suprafață de 200 m.p., aceasta fiind o suprafață liberă în sensul Legii nr. 10/2001, în aprecierea lor și, deci, susceptibilă de restituire în natură; ulterior, au precizat această suprafață pretins liberă ca fiind de 118 m.p., iar nu 200 m.p. Prin dispoziția contestată emisă de Primarul Muncipiului Arad s-a dispus restituirea în natură a unei suprafețe de 46 m.p.; pentru restul suprafeței de teren de 523 m.p. ce nu poate fi restituită în natură, ca și pentru construcția demolată în suprafață de 61,25 m.p., recurenților-reclamanți li s-a propus acordarea de despăgubiri în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de recurs nu poate reaprecia asupra situației de fapt, astfel că cele dezvoltate de recurenți în cuprinsul memoriului de recurs și prin care tind la modificarea acesteia, nu pot fi analizate de această instanță de control judiciar; promovarea recursului urmărește să supună decizia recurată exclusiv unui control de legalitate, iar nu de netemeinicie, nefiind permisă decât verificarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Ca atare, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția respingerii contestației formulate, față de cele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001. Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, această suprafață de teren a cărei restituire în natură se solicită, este ocupată de spații verzi, alei, parcare auto și drum public.

Art. 11 alin. (3) și (4) din lege prevede: „În cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane sau rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6), se vor aplica în mod corespunzător.

În cazul în care construcțiile pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile raparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.” Față de normele anterior citate, rezultă că în concepția legiuitorului, realizarea scopului exproprierii nu are un înțeles restrictiv, (neînsemnând numai amprenta la sol a blocurilor construite, în acest caz), de vreme ce legea nu permite restituirea în natură nici în situația în care lucrările ocupă funcțional întregul teren expropriat sau când acesta ar fi afectat unor amenajări de utilitate publică. Or, faptul că terenul solicitat spre restituire de reclamant se află în imediata vecinătate a unui bloc și a spațiului verde aferent acestuia, fiind ocupat de alei, parcare auto și drum public, conduce la concluzia incidenței art. 11 alin. (3) din lege, aceasta fiind o amenajare de utilitate publică, astfel noțiunea de referință este definită prin dispozițiile art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității: căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Drept urmare, existența unor spații verzi, a unor alei și a parcării aferente blocului pentru a cărei construire s-a dispus măsura exproprierii, reprezintă un impediment legal la restituirea în natură, cum corect au constatat instanțele anterioare, cele enumerate fiind susceptibile de încadrare în noțiunea de amenajare de utilitate publică.

Totodată, existența acestor impedimente la restituirea în natură se înscriu în dispozițiile art. 11 alin. (4) din lege (ocuparea funcțională a terenului de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea), întrucât aceste amenajări se circumscriu unui efort de sistematizare echilibrată a zonei, care a fost concepută și realizată după expropriere, într-o anumită logică urbanistică, ce trebuie prezervată. Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.L. și B.E., împotriva deciziei nr. 666 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 iunie 2012.