ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4041/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 733 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Arad

a respins contestația reclamanților B.L. și B.E.,

formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad, prin Primar, privind

modificarea dispoziției Primarului din 26 iunie 2009.

Pentru a pronunța-această hotărâre, prima instanță a

reținut că, în baza notificării din 07 august 2001 trimisă prin B.E.J. P.V.,

reclamanții au solicitat, în baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, în calitate de

foști proprietari tabulari, despăgubiri pentru imobilul din Arad în suprafață

de 1.053 m.p. Acest imobil a fost expropriat prin Decretul nr. 404/1978 al

Consiliului de Stat al R.S.R. și s-a dezmembrat în trei parcele, din care 569 m.p.

au rămas în proprietatea statului pentru construirea unui bloc de locuințe, iar

488 m.p. a rămas foștilor proprietari. Prin dispoziția din 26 iunie 2009,

Primarul Municipiului Arad a dispus restituirea în natură a parcelei de 46 m.p.,

iar pentru suprafața de 523 m.p., teren ce nu poate fi restituită în natură, s-au

acordat despăgubiri.

În

cauză s-a efectuat

un raport de expertiză, probă în temeiul căreia prima instanță a apreciat că plângerea

este neîntemeiată, întrucât intrarea la blocul construit pe terenul în cauză se

face prin partea din spate, unde se află și terenul pretins a fi liber. Atât accesul,

cât și orice eventuală intervenție a pompierilor, salvării, se face numai prin această

zonă, care este extrem de îngustă. Or, îngrădirea acesteia nu ar da satisfacție

nici petenților care revendică o suprafață mult mai mare de teren și nici unui bloc

de locuințe cu patru etaje și cu magazine la parter, ai cărui locatari ar fi în

situația de a nu și-ar putea transporta obiecte mai voluminoase pe această ușă de

acces.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții

B.L. și B.E.,

arătând că prima instanță în

mod eronat a respins acțiunea, fără să ia în considerare raportul de expertiză tehnică

care statuează că accesul la blocul de locuințe se poate face pe ambele intrări

laterale și că suprafața solicitată nu este afectată de utilități subterane.

Reclamanții au mai arătat că instanța de fond nu a procedat

la o cercetare la fața locului pentru a-și formula o părere obiectivă, susținând

și că hotărârea nu este motivată în drept.

Prin decizia civilă nr. 666 din 24 martie 2011, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins,

ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

că din cuprinsul art. 10, 11 și 18 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în situația

în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru

care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate

obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată

de construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii urmând

să se stabilească prin echivalent.

Or, în speță, terenul în suprafață de 118 m.p., solicitat

de reclamanții B.L. și B.E. de a le fi restituit în natură nu este susceptibil de

o fi retrocedat față de textele invocate, acesta fiind ocupat de spații verzi și

alei, parcare auto, drum public.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții,

arătând că instanța de apel, prin hotărârea

pronunțată, a interpretat și aplicat greșit legea, respectiv dispozițiile art. 10

alin. (1), (2) și (3) raportat la art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestor texte de lege, ori de câte ori o persoană

îndreptățită la restituire în natură, solicită un teren liber, neafectat de servituți

legale sau alte amenajări de utilitate publică, autoritățile competente sunt obligate

să atribuie terenul respectiv în natură către acea persoană.

Nelegalitatea deciziei recurate constă în contrarietatea

generată de existența unui teren solicitat în baza prevederilor Legii nr. 10/2001,

care îndeplinește în totalitate condițiile impuse de legiuitor pentru a fi putea

fi restituit în natură, de existența unei cereri de restituire formulată în termenul

și în condițiile Legii nr. 10/2001 și aplicarea greșită a dispozițiilor legale mai

sus invocate, de natură să dea naștere unui alt regim juridic aplicabil decât cel

prevăzut de actul normativ de reparație.

Reclamanții au mai arătat că instanțele anterioare au

interpretat în mod eronat faptul că terenul de 118 m.p. este afectat de servituti

legale ori alte amenajări de utilitate publică, în realitate, acesta fiind liber

și îndeplinind toate condițiile impuse de legiuitor pentru a fi restituit în natură.

Astfel, deși se reține că terenul în discuție „este ocupat

de spații verzi și alei, parcare auto, drum public”, din raportul de expertiză tehnică

topografică întocmit de expert R.V., rezultă că terenul este amplasat în spatele

blocului și că pe această suprafață nu există rețele edilitare subterane sau supraterane,

nefiind ocupată decât de un garaj metalic (construcție demontabilă), ba mai mult

drumul public la care face trimitere instanța de apel, și spațiile verzi sunt situate

în partea din „față” a blocului, nicidecum în partea din „spate” a blocului, în

vecinătatea căruia se găsește terenul solicitat.

Raportat la accesul auto în caz de intervenție, în ipoteza

restituirii celor 118 m.p., suprafața rămasă ar avea un front de aproape 10 m în

lățime, calculat de la marginea terenului solicitat și până la intrarea în bloc,

din care 7,50 m sunt și pot fi destinați/folosiți în totalitate de autoutilitarele

de intervenție.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare la motivele de

recurs care a fost comunicată recurenților; niciuna dintre părțile cauzei nu a administrat

alte probe în această etapă pocesuală.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed:

Imobilul situat în municipiul Arad, compus din teren în

suprafață 569 m.p. și construcția edificată pe acesta (61,25 m.p.), ulterior demolată,

a fost preluat de stat din proprietatea recurenților-reclamanți prin Decretul

nr. 404/1978 în vederea construirii unui ansamblu de locuințe; la momentul respectiv

recurenții-reclamanți au fost despăgubiți cu suma de 8.140,25 RON; ulterior preluării,

parcela a fost dezmembrată în parcela în suprafață de 407 m.p. și parcela în suprafață

de 162 m.p., transcrisă după preluare în cartea funciară în proprietatea statului.

Prin notificarea formulată, recurenții-reclamanți au solicitat

restituirea în natură a unei părți din acest teren, anume o suprafață de 200 m.p.,

aceasta fiind o suprafață liberă în sensul Legii nr. 10/2001, în aprecierea lor

și, deci, susceptibilă de restituire în natură; ulterior, au precizat această suprafață

pretins liberă ca fiind de 118 m.p., iar nu 200 m.p.

Prin dispoziția contestată emisă de Primarul Muncipiului

Arad s-a dispus restituirea în natură a unei suprafețe de 46 m.p.; pentru restul

suprafeței de teren de 523 m.p. ce nu poate fi restituită în natură, ca și pentru

construcția demolată în suprafață de 61,25 m.p., recurenților-reclamanți li s-a

propus acordarea de despăgubiri în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de recurs nu poate reaprecia asupra situației

de fapt, astfel că cele dezvoltate de recurenți în cuprinsul memoriului de recurs

și prin care tind la modificarea acesteia, nu pot fi analizate de această instanță

de control judiciar; promovarea recursului urmărește să supună decizia recurată

exclusiv unui control de legalitate, iar nu de netemeinicie, nefiind permisă decât

verificarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Ca atare, Înalta Curte constată că în mod legal instanța

de apel a confirmat soluția respingerii contestației formulate, față de cele prevăzute

de art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond,

această suprafață de teren a cărei restituire în natură se solicită, este ocupată

de spații verzi, alei, parcare auto și drum public.

Art. 11 alin. (3) și (4) din lege prevede: „În cazul în

care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține

restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții

noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane sau rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se

în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3)-(6), se vor aplica în mod corespunzător.

În

cazul în care

construcțiile pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren

afectat, măsurile raparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.”

Față de normele anterior citate, rezultă că în concepția

legiuitorului, realizarea scopului exproprierii nu are un înțeles restrictiv, (neînsemnând

numai amprenta la sol a blocurilor construite, în acest caz), de vreme ce legea

nu permite restituirea în natură nici în situația în care lucrările ocupă funcțional

întregul teren expropriat sau când acesta ar fi afectat unor amenajări de utilitate

publică.

Or, faptul că terenul solicitat spre restituire de reclamant

se află în imediata vecinătate a unui bloc și a spațiului verde aferent acestuia,

fiind ocupat de alei, parcare auto și drum public, conduce la concluzia incidenței

art. 11 alin. (3) din lege, aceasta fiind o amenajare de utilitate publică, astfel

noțiunea de referință este definită prin dispozițiile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007

de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități

publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității: căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale și altele.

Drept urmare, existența unor spații verzi, a unor alei

și a parcării aferente blocului pentru a cărei construire s-a dispus măsura exproprierii,

reprezintă un impediment legal la restituirea în natură, cum corect au constatat

instanțele anterioare, cele enumerate fiind susceptibile de încadrare în noțiunea

de amenajare de utilitate publică.

Totodată, existența acestor impedimente la restituirea

în natură se înscriu în dispozițiile art. 11 alin. (4) din lege (ocuparea funcțională

a terenului de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea), întrucât aceste amenajări

se circumscriu unui efort de sistematizare echilibrată a zonei, care a fost concepută

și realizată după expropriere, într-o anumită logică urbanistică, ce trebuie prezervată.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

B.L. și B.E., împotriva deciziei nr. 666 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 iunie 2012.