ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4639/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4639/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

617 din 21 septembrie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamanta D.L., în contradictoriu cu pârâtul P.M. Arad, pentru

acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta D.L. l-a chemat în

judecată pe pârâtul P.M. Arad, solicitând modificarea prevederilor art. 1 din

dispoziția nr. 1229 din 22 februarie 2010, emisă de P.M. Arad, în sensul

acordării, de către entitatea învestită în acest sens, de măsuri compensatorii

în echivalent, constând într-o suprafață de teren situat în intravilanul

municipiului Arad, corespunzător cotei ideale deținute, cu privire la imobilul

teren și construcții, situat în municipiul Arad, str. P-ța Veche, înscris în C.F.

nr. 61363 Arad, top. 1290/2, astfel cum este descris în procesul - verbal de

evaluare și fișa de calcul anexate contractului de vânzare - cumpărare nr. 4609/2000

și terenul aferent în suprafață de 304 mp și obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Reclamanta D.L. împreună

cu numitele P.R.C. și P.M. au primit despăgubiri bănești, în temeiul Legii nr. 112/1995,

pentru imobilul situat în Arad, str. Tribunul Axente, iar, potrivit art. 20 din

Legea nr. 10/2001 modificată și completată, persoanele care au primit

despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, au dreptul la diferența dintre

valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație și valoarea

corespunzătoare de piață a imobilului, acordată fie prin compensare cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită,

potrivit legii, cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

fie ca despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin dispoziția nr. 1229

din 22 februarie 2010, pârâtul a stabilit că reclamanta are dreptul la

acordarea de măsuri compensatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, măsură contestată de reclamantă ce dorește acordarea unui

alt bun (teren) în compensație.

Pârâtul a făcut

dovada că, în perioada 10 martie 2006 – 25 februarie 2009, și-a îndeplinit

obligația stabilită de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de a afișa

inventarul bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare, ceea ce

reprezintă, în fapt, oferta publică adresată persoanelor îndreptățite, dar de

care reclamanta nu a înțeles să beneficieze, iar, ulterior acestei perioade,

oferta a fost retrasă, deoarece nu putea satisface un număr de 173 de opțiuni

ale persoanelor îndreptățite.

În plus, prin

prezenta acțiune, reclamanta nu a înțeles să combată conținutul respectivei

liste, prin indicarea unor bunuri aflate la dispoziția pârâtului.

În fine, împrejurarea

că reclamanta nu a fost invitată să-și exprime opțiunea, cu ocazia întrunirii

comisiei de Legea nr. 10/2001, nu afectează în nici un fel legalitatea

dispoziției contestate, potrivit art. 25 din aceeași lege, persoana

îndreptățită fiind invitată în scris la lucrările comisiei doar în cazul în

care solicită restituirea în natură.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea hotărârii, în

sensul admiterii acțiunii sale.

Apelul său a fost

motivat prin aceea că, din moment ce nu se putea restitui în natură imobilul

solicitat, persoana juridică deținătoare trebuie să-i propună în compensare

alte bunuri sau servicii, înainte de a propune acordarea de despăgubiri, ceea

ce presupunea obligația afișării lunare a unui tabel care să conțină bunurile

disponibile ce pot fi oferite în compensare.

Reclamanta s-a plâns

și pentru că cererea sa a fost tergiversată timp de opt ani și că nu a fost

anunțată și invitată de comisie pentru a-și exprima opțiunea referitoare la

natura măsurilor compensatorii, motiv pentru care a solicitat instanței să

identifice și să-i acorde un teren în compensare, care să corespundă solicitării,

având în vedere că, la data emiterii dispoziției atacate, lista bunurilor

disponibile nu mai era afișată.

S-a solicitat, de

asemenea, încuviințarea unei expertize prin care să se evalueze valoarea cotei ce-i

revine pentru diferența dintre despăgubirile acordate și actualizate și valoarea

imobilului stabilită potrivit standardelor internaționale, având în vedere că

celelalte două coproprietare n-au solicitat un astfel de lucru.

La termenul de

judecată din 5 aprilie 2011, prin note scrise, reclamanta apelantă a formulat

răspunsul solicitat de instanță și precizări la acțiune, dezvoltând motivele de

apel și arătând că, după momentul dezafișării listelor cu bunuri disponibile, Primăria

Arad a oferit terților spre închiriere terenuri din proprietatea sa.

Prin decizia civilă nr.

927/ A din 7 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamanta D.L. împotriva sentinței civile nr. 617 din 21

septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea de apel a expus următoarele argumente:

Prin dispoziția nr. 1229

din 22 februarie 2010, P.M. Arad a propus acordarea de despăgubiri pentru

imobilul teren și construcții din municipiul Arad, str. P-ța Veche, înscris în

C.F. 61363 Arad, nr. top.1290/2, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

ceea ce, potrivit referatului ce a precedat această dispoziție, reprezintă

diferența de bani între valoarea deja primită, în baza Legii nr. 112/1995, și

valoarea actuală de piață a imobilului.

Acest act a fost emis

ca urmare a notificării formulate, la data de 6 august 2001, de D.L., P.R.C. și

P.M. (inițial, greșit îndreptate la Prefectura Arad, iar, apoi, transmisă P.M. Arad), prin care s-a solicitat, în mod expres, acordarea

de despăgubiri prevăzute în Legea nr. 10/2001.

La data de 16 mai 2005,

reclamanta D.M. a adresat Primăriei Arad o precizare scrisă, prin care a

solicitat restituirea în natură a apartamentelor nevândute din imobil.

Prin urmare, tocmai

în raport de solicitarea expresă a reclamantei și a celorlalte două

coproprietate, P.M. Arad a emis dispoziția prin care a propus acordarea de

despăgubiri, în condițiile legii speciale.

Este adevărat că,

potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 [(art. 1 alin. (2)], atunci când nu

este posibilă restituirea în natură, ca și în cazul de față, se instituie

o ierarhie a măsurilor reparatorii prin echivalent, dându-se prioritate celei

de acordare a unor bunuri sau servicii prin compensare, în raport cu cea de

acordare a unor despăgubiri, însă, în prezentul dosar, recunoașterea în

beneficiul reclamantei a primei categorii de măsuri nu a fost posibilă nici din

punct de vedere subiectiv, nici din punct de vedere obiectiv.

În concret, din punct

de vedere subiectiv, o astfel de măsură nu se putea institui în favoarea

reclamantei, pentru că voința ei expresă a fost aceea de a-i fi acordate

despăgubiri, iar, din punct de vedere obiectiv, era, de asemenea, imposibilă,

pentru că, încă anterior emiterii dispoziției atacate (mai precis, după data de

25 februarie 2009, când P.M. Arad a dispus dezafișarea listei cu bunurile imobile

disponibile), nu mai existau, la dispoziția instituției pârâte, imobile ce ar fi

putut fi acordate în compensare persoanelor îndreptățite.

Pe întreg parcursul

perioadei de afișare a listei cu aceste bunuri (10 martie 2006 – 25 februarie 2009),

perioadă care se suprapune cu cea în care notificarea reclamantei era în

examinare în procedurile administrative, aceasta nu a adus la cunoștința

instituției pârâte dorința de a-și schimba solicitarea inițială și de a cere

atribuirea vreunui imobil în compensare.

Nu se poate reproșa

instituției pârâte faptul că reclamanta nu a fost invitată să participe la

discuție în acest sens, pentru că Legea nr. 10/2001 nu prevede nicio obligație

pozitivă în sarcina sa, ca persoană deținătoare, singura obligație concretă

fiind cea prevăzută de art. 1 alin. (5) al legii, respectiv cea de afișare a

listei cu bunurile disponibile, pe care ea a respectat-o și care putea fi

urmată de o reacție pe măsură a reclamantei, care însă nu s-a manifestat.

În condițiile în

care, începând cu data de 25 februarie 2009, M. Arad nu mai dispune de terenuri

intravilane ce pot fi acordate în compensare pentru imobilul (construcție și

teren) ce nu mai poate fi restituit, acțiunea reclamantei, având un astfel de

obiect, nu putea fi admisă.

Actele depuse de

reclamantă în apel, odată cu notele scrise din 5 aprilie 2011, nu contrazic o

astfel de constatare, pentru că terenurile de care dispune, și în prezent, instituția

pârâtă, în favoarea unor terți, nu fac parte din categoria bunurilor la care se

referă art. 1 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, în primul rând, pentru că, prin

contractele încheiate cu terții, M. Arad nu își înstrăinează dreptul de

proprietate în favoarea acestora (fiind vorba doar de închirierea terenurilor,

pe termen de câte un an) iar, în al doilea rând, aceste terenuri sunt terenuri

cu destinație agricolă (iar nu construibile), fiind menite să servească

realizării de culturi agricole pentru nevoi familiale (procedură pe care M. Arad

a utilizat-o continuu, încă din anul 1994, astfel cum rezultă din raportul din

4 ianuarie 2010, de asemenea, depus la dosarul de apel de către reclamantă).

Nu a fost găsită

justificată nici critica reclamantei la adresa primei instanțe, conform căreia

aceasta nu s-ar fi pronunțat asupra precizării sale de acțiune, formulată la

termenul de judecată când s-au și pus concluzii în fond, întrucât ea conținea

doar solicitări de probațiune în legătură cu obiectul inițial al acțiunii

(acordarea unui imobil în compensare) și nu cereri noi, care, alături de alte

date din dosar, au fost avute în vedere în argumentele prin care Tribunalul

Arad a respins acțiunea.

In plus, prin nota nr.

7818 din 2 februarie 2011, emisă de P.M. Arad, rezultă că, nici în prezent,

instituția pârâtă nu dispune de bunuri imobile ce pot fi acordate în compensare

și, câtă vreme reclamanta nu a identificat ea însăși un atare bun, nu poate fi

contrazisă situația prezentată de pârâtă și nici nu se poate admite cererea

reclamantei pentru efectuarea unei expertize evaluatorii a imobilului ce nu mai

poate fi restituit în natură, comparativ cu un alt teren pe care reclamanta și

l-ar dori în compensare.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.L., solicitând

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecința

admiterii cererii.

În dezvoltarea

criticilor formulate, după reiterarea situației de fapt, recurenta a

susținut următoarele argumente:

Principiile de

soluționare a notificărilor, consacrate de H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a prevederilor Legii nr. 10/2001,

conținute în Capitolul 1, stabilesc ordinea de prevalență a modalităților

de soluționare a cererilor de restituire.

Astfel, potrivit

tezei a doua a art. 11 lit. a), în cazul în care măsura restituirii nu este

posibilă, se procedează la acordarea celorlalte

măsuri reparatorii, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii, cu

acordul persoanei îndreptățite, sau se propune acordarea de despăgubiri

potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Or, faptul că

entitatea învestită cu soluționarea notificării a înțeles să o disjungă, nu îi

este imputabil, astfel încât notificarea ar fi trebuit soluționată unitar.

În acest sens, ar fi trebuit să fie invitată la lucrările comisiei, dându-se

astfel eficiență prevederilor art. 25 al Legii nr. 10/2001.

Cu privire la

obligativitatea entității învestite cu soluționarea notificării de a acorda, în

compensare, alte bunuri si nesocotirea cererii introductive de instanță,

recurenta a invocat dispozițiile art. 11 alin. (4) și (8) din Legea nr. 10/2001,

precum și pe cele ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată

și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susținând că aceste

dispoziții legale stabilesc o ordine de preferință, astfel încât, în ipoteza în

care restituirea în natură nu este posibilă, ceea ce prevalează este acordarea

de bunuri în compensare persoanei îndreptățite și, doar în cazul în care măsura

compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită, se

pot acorda despăgubiri.

Mai mult decât atât,

prin Normele Metodologice de aplicare unitară a legii (pct. 1.7 din H.G. nr. 250/2007),

s-a prevăzut chiar posibilitatea ca bunurile acordate în compensare să fie

trecute din domeniul public în cel privat.

Recurenta a

susținut că principiul priorității restituirii în natură se desprinde din

întreaga reglementare a situației juridice a imobilelor preluate abuziv, iar

instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a încălcat acest principiu și

pe cel al contradictorialității, de vreme ce a solicitat expres acordarea unor

imobile în compensare și doar pentru diferența de valoare dintre imobilele

solicitate și imobilul preluat abuziv a solicitat acordarea de despăgubiri.

Contrar normelor și

principiilor pronunțate, instanța a apreciat a nu fi fost posibilă, nici din

punct de vedere subiectiv, nici din punct de vedere obiectiv, acordarea unor

bunuri în compensare. Din punct de vedere subiectiv, s-a considerat că măsura

nu se putea institui în favoarea sa, deoarece voința expresă a fost aceea de

acordare de despăgubiri, instanța ignorând faptul că, la data depunerii notificării,

aceasta era alternativa pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură.

Cât privește faptul

dezafișării listei cu bunuri disponibile, premisa obiectivă, din perspectiva

instanței, recurenta a susținut că acest fapt nu ar fi fost relevant, câtă

vreme a făcut dovada existenței unor astfel de bunuri.

Recurenta a invocat

și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție ce conține referiri privind încălcarea art. 1 al Primului

Protocol adițional la C.E.D.O.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru

următoarele considerente:

Sub un prim aspect, contrar

susținerii recurentei, principiul priorității restituirii în natură a

imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul

că orice suprafață de teren liberă de construcții trebuie restituită în natură.

Chiar Legea nr. 10/2001

instituie anumite excepții prin care limitează aplicarea principiului

restituirii în natură, în acest sens fiind și dispozițiile art. 11, invocate de

recurentă, precum și cele art. 10 și art. 26 din aceeași lege, care

prevăd situațiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în

echivalent.

În al doilea rând,

recurenta solicită acordarea unui teren în compensare, ceea ce aduce în discuție

modul de aplicare, la speța dedusă judecății, a dispozițiilor legale

referitoare la condițiile acordării de bunuri în compensare.

Astfel, în speță, s-a

reținut că nu există teren care să poată fi dat în compensare, pentru că, din

nota nr. 7818 din 2 februarie 2011, emisă de P. Arad, rezultă că M. Arad nu

dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare.

Or, prin raportare la

această situație de fapt, hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că reclamantei

nu îi poate fi acordat teren în compensare, ca măsură reparatorie prin

echivalent, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

incidente, art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 1

prevede, la alin. (2), că: „Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită, potrivit prezentei legi, cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite (..).”, iar, la alin. (5), că „Primarii sau, după caz,

conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația

să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la

sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile

disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.”

Din interpretarea

sistematică a textelor enunțate, rezultă că pot fi date în compensare numai

bunurile disponibile pe care le deține entitatea învestită cu soluționarea

notificării, însă potrivit probatoriului administrat, M. Arad nu dispune de

rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare, obligația de

afișare a listelor cu terenurile disponibile fiind îndeplinită în cauză.

Astfel, chiar dacă,

contrar aprecierii instanței de apel, condiția subiectivă,

notificarea expresă a reclamantei, în sensul acordării de despăgubiri, iar nu

de bunuri imobile în compensare, nu putea reprezenta un impediment pentru

ierarhizarea măsurilor reparatorii în ordinea legală, acest fapt nu este

posibil din punct de vedere obiectiv, respectiv din cauza inexistenței

unor bunuri disponibile în deținerea entității învestite cu

soluționarea notificării acesteia, fapt ce a fost verificat de instanțe,

într-o procedură judiciară contradictorie, în care reclamanta recurentă ar fi

putut face dovada contrarie, dovadă ce nu a fost realizată.

Or, în opoziție

cu cele susținute de recurentă, condiția impusă de lege pentru acordarea de

teren în compensare nu este ca terenul să fie liber, ci disponibil, și cum, în

cauză, este cert stabilit că, pe raza municipiului Arad, nu există terenuri

disponibile care să poată fi acordate în compensare, în procedura Legii nr. 10/2001,

în mod legal, instanța de fond au apreciat că reclamantei nu îi poate fi

acordată această formă de măsuri reparatorii prin echivalent.

În același sens,

împrejurarea că reclamanta nu a fost invitată să-și exprime opțiunea, cu ocazia

întrunirii comisiei de Legea nr. 10/2001, susținută și ca motiv de

recurs, nu afectează legalitatea dispoziției contestate, întrucât, potrivit art.

25 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită este invitată, în scris, la

lucrările comisiei, doar în cazul în care solicită restituirea în natură a

imobilelor ce fac obiectul acestei legi și acest lucru este posibil, dar

este subordonat îndeplinirii unor condiții probatorii.

În ceea ce

privește critica privind disjungerea notificării, aceasta reprezintă o

critică nouă, ce nu a fost invocată în apel, ci direct în recurs, deci omisso

medio, ceea ce este inadmisibil, având în vedere caracterul subsecvent al căii

de atac a recursului în raport cu calea de atac a apelului.

În consecință,

în mod corect, instanțele au menținut

dispoziția nr. 1229 din 22 februarie 2010,

emisă de P.M. Arad, confirmând măsura legală dispusă de organul administrativ

cu atribuții jurisdicționale, propunerea acordării de despăgubiri, în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În acest context, nu

se poate constata nici încălcarea art. 1 al Primului Protocol adițional la

C.E.D.O., indirect pretinsă de recurentă, întrucât notificarea formulată în

temeiul legii speciale de reparație nu a rămas fără efect util, aceasta

obținând, în procedura administrativă, o dispoziție cu propunerea

acordării de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a

cărei legalitate a fost confirmată și de către instanțe independente

și imparțiale instituite de lege, în sensul art. 6 din C.E.D.O.,

astfel încât dispunerea acestei măsuri nu a fost discreționară.

Pentru considerentele

expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii

pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.L. împotriva deciziei nr. 927 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.L. împotriva deciziei nr. 927 din 7

iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 iunie 2012.