ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3324/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Dispoziția nr. 1228 din 22 februarie

2010 Primarul Municipiului Arad, a restituit în natură, către notificatoarele

D.L., P.R.C. și P.M., imobilul - construcție și teren în suprafață de 373 mp -

situat în Arad, str. T.A., condiționat de rambursarea sumei de 44.110,04 RON,

reprezentând despăgubirile încasate de acestea în baza Legii nr. 112/1995,

actualizate.

La 25 martie 2010,

D.L. a contestat această dispoziție, solicitând instanței - în contradictoriu

cu Primarul Municipiului Arad - să modifice prevederile art. 2 al actului

atacat, în sensul diminuării sumei de restituit, în cuantum de 44.110,04 RON,

cu suma reprezentând „pierderea de valoare actuală” a imobilului, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În motivarea cererii,

întemeiată pe dispozițiile art. 1, 9 și 26 din Legea nr. 10/2001, republicată,

reclamanta a învederat instanței că imobilul supus restituirii în natură este

într-o avansată stare de degradare, întrucât soluționarea cererii a fost

amânată, iar de la 10 ianuarie 2002, data formulării notificării, și până în

momentul emiterii dispoziției de restituire - 22 februarie 2010 - nu au mai

fost realizate reparații sau alte lucrări de întreținere de către proprietar.

Învestit în primă

instanță, Tribunalul Arad, secția civilă, prin Sentința nr. 619 din 21

septembrie 2010, a respins acțiunea reținând că din perspectiva art. 11 și 12

ale Legii nr. 10/2001, dispoziția atacată întrunește toate condițiile de

legalitate, solicitarea reclamantei de modificare a acesteia fiind

nejustificată.

Astfel, se arată, în

acord cu prevederile art. 41 din același act normativ, reclamanta, în calitate

de persoană îndreptățită, ar fi trebuit să solicite încheierea unui

proces-verbal pentru constatarea stării de fapt a imobilului, în termen de 15

zile de la data solicitării de restituire în natură a acestuia, numai în acest

mod putându-se compara starea din acel moment cu starea actuală a imobilului,

precum și eventualele degradări și deteriorări ale acestuia.

Or, cum reclamanta nu

s-a conformat prevederilor art. 41 alin. (3) din lege, consecința constă în faptul

imposibilității de a se mai putea stabili starea imobilului de la momentul

formulării cererii de restituire.

Tot astfel, deși s-a

dovedit că unitatea deținătoare nu a respectat dispozițiile art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în sensul de a soluționa cererea de restituire în termen

de 60 de zile de la formularea notificării, nu se poate reține culpa acesteia

legată de soluționarea cu întârziere a cererii, în condițiile în care s-a

probat că persoana îndreptățită nu a depus la dosarul administrativ, actele

doveditoare solicitate.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, în esență cu

aceeași motivare, prin Decizia nr. 525 din 9 martie 2011, a respins apelul

declarat de reclamantă, împotriva sentinței.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal reclamanta D.L. care, invocând temeiurile prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel pe

considerentul greșitei aprecieri a probelor din conținutul cărora, se arată,

rezultă fără putință de tăgadă, starea în care se afla imobilul, contravaloarea

de restituit fiind într-o vădită dispoziție cu valoarea intrinsecă, reală, a

nemișcătorului.

Astfel, susține

recurenta, greșit instanțele i-au respins cererea vizând efectuarea unei

expertize privind starea tehnică a imobilului care, se afla la data emiterii

dispoziției, în mare parte în stare de autodemolare.

Tot astfel, se mai

arată, a fost ignorată evaluarea făcută imobilului de către Comisia de aplicare

a Legii nr. 112/1995, ce a fundamentat Hotărârea nr. 136/1996 a acelei comisii.

Or, acea stare de

fapt a imobilului făcea inutilă o altă constatare, câtă vreme aceasta putea fi

realizată de deținătorul bunului sau de executorul judecătoresc, printr-un

simplu proces-verbal.

Pe de altă parte,

conchide recurenta, termenul de 15 zile stabilit de lege pentru constatarea

stării de fapt a imobilului, nu poate fi raportat la data notificării ci la

data predării efective a acestuia.

Deasemenea, se invocă

încălcarea prevederilor art. 82 și respectiv 86 C. proc. civ., în condițiile în

care apelul a fost soluționat la primul termen de judecată, fără comunicarea

tuturor actelor de procedură, respectiv a întâmpinării formulată de intimat.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.

Imobilul în litigiu a

făcut obiectul Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea nr. 136/1996, Comisia

Județeană pentru aplicarea acestui act normativ, dispunând acordarea unor

despăgubiri, către persoanele îndreptățite (care ulterior, au formulat și notificare

în baza Legii nr. 10/2001) în sumă totală de 1.691.942,42 RON.

Ulterior, Comisia de

evaluare internă pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, a stabilit că

pentru restituirea în natură a imobilului, către persoanele îndreptățite,

acestea trebuie să înapoieze despăgubirile încasate în temeiul Legii nr.

112/1995, actualizate, respectiv suma totală de 44.110,04 RON, calculată

potrivit art. 11.4 din H.G. nr. 250/2007, prin raportare la coeficientul de

actualizare prevăzut de art. I alin. (1) al O.U.G. nr. 184/2002.

Dispoziția este în

deplin acord cu prevederile art. 11 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, conform

cărora, imobilele expropriate ale căror construcții edificate pe acestea nu au

fost demolate, se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au

fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale. Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de

rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată

cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

Tot astfel, potrivit

art. 9 al aceleiași legi, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în

posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se

află la data cererii de restituire.

Cât privește

distrugerile și degradările cauzate imobilelor ce intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001 și care, potrivit dispozițiilor art. 41 alin.

(1) „cad în sarcina deținătorului imobilului”, este fără echivoc că acestea

privesc acțiuni prejudiciabile produse după intrarea în vigoare a legii și până

la momentul predării efective a bunului, către persoana îndreptățită.

În baza acestui text,

deținătorul imobilului - în sarcina căruia se instituie o formă de răspundere

civilă delictuală obiectivă - răspunde indiferent dacă distrugerea sau

degradarea este urmarea unei acțiuni proprii, a unei inacțiuni ori urmare unor

fapte ale prepușilor săi.

Referitor la

operațiunea prealabilă de constatare a stării imobilului, legea instituie în

alin. (2) și (3) ale art. 41 o procedură distinctă ce presupune implicarea fie

a deținătorului (care în prezența persoanei îndreptățite va încheia un

proces-verbal privind starea de fapt a nemișcătorului) fie a persoanei

îndreptățite care, în cazul inacțiunii deținătorului, se poate adresa

executorului judecătoresc, ce va întocmi procesul-verbal privind situația reală

a imobilului.

Cât privește termenul

de 15 zile la care alin. (2) al textului face trimitere care este unul de

recomandare, acesta curge „de la data solicitării”, sintagma făcând trimitere

fără echivoc la momentul formulării cererii de restituire.

Or, în speță, așa cum

corect au reținut instanțele nici reclamanta D.L. și nici celelalte două

notificatoare nu au uzat de dreptul conferit prin lege de a solicita - prin

intermediul executorului judecătoresc - constatarea printr-un proces-verbal al

stării de fapt a nemișcătorului.

În ceea ce privește

întâmpinarea formulată în apel de pârâtul Primarul Municipiului Arad, se

constată că aceasta este identică cu cea depusă în primă instanță și în raport

de care reclamanta și-a construit apărarea iar la termenul din 20 septembrie

2010, și-a precizat chiar cererea de chemare în judecată, neputându-se susține

că s-ar fi încălcat dreptul la apărare al celei în cauză ori principiul

contradictorialității.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.L. împotriva Deciziei nr. 525 din 09 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2012.

Procesat de GGC - AS