ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3324/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Dispoziția nr. 1228 din 22 februarie 2010 Primarul Municipiului Arad, a restituit în natură, către notificatoarele D.L., P.R.C. și P.M., imobilul - construcție și teren în suprafață de 373 mp - situat în Arad, str. T.A., condiționat de rambursarea sumei de 44.110,04 RON, reprezentând despăgubirile încasate de acestea în baza Legii nr. 112/1995, actualizate. La 25 martie 2010, D.L. a contestat această dispoziție, solicitând instanței - în contradictoriu cu Primarul Municipiului Arad - să modifice prevederile art. 2 al actului atacat, în sensul diminuării sumei de restituit, în cuantum de 44.110,04 RON, cu suma reprezentând „pierderea de valoare actuală” a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 1, 9 și 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamanta a învederat instanței că imobilul supus restituirii în natură este într-o avansată stare de degradare, întrucât soluționarea cererii a fost amânată, iar de la 10 ianuarie 2002, data formulării notificării, și până în momentul emiterii dispoziției de restituire - 22 februarie 2010 - nu au mai fost realizate reparații sau alte lucrări de întreținere de către proprietar. Învestit în primă instanță, Tribunalul Arad, secția civilă, prin Sentința nr. 619 din 21 septembrie 2010, a respins acțiunea reținând că din perspectiva art. 11 și 12 ale Legii nr. 10/2001, dispoziția atacată întrunește toate condițiile de legalitate, solicitarea reclamantei de modificare a acesteia fiind nejustificată.

Astfel, se arată, în acord cu prevederile art. 41 din același act normativ, reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită, ar fi trebuit să solicite încheierea unui proces-verbal pentru constatarea stării de fapt a imobilului, în termen de 15 zile de la data solicitării de restituire în natură a acestuia, numai în acest mod putându-se compara starea din acel moment cu starea actuală a imobilului, precum și eventualele degradări și deteriorări ale acestuia. Or, cum reclamanta nu s-a conformat prevederilor art. 41 alin. (3) din lege, consecința constă în faptul imposibilității de a se mai putea stabili starea imobilului de la momentul formulării cererii de restituire.

Tot astfel, deși s-a dovedit că unitatea deținătoare nu a respectat dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul de a soluționa cererea de restituire în termen de 60 de zile de la formularea notificării, nu se poate reține culpa acesteia legată de soluționarea cu întârziere a cererii, în condițiile în care s-a probat că persoana îndreptățită nu a depus la dosarul administrativ, actele doveditoare solicitate. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, în esență cu aceeași motivare, prin Decizia nr. 525 din 9 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinței. În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta D.L. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în apel pe considerentul greșitei aprecieri a probelor din conținutul cărora, se arată, rezultă fără putință de tăgadă, starea în care se afla imobilul, contravaloarea de restituit fiind într-o vădită dispoziție cu valoarea intrinsecă, reală, a nemișcătorului. Astfel, susține recurenta, greșit instanțele i-au respins cererea vizând efectuarea unei expertize privind starea tehnică a imobilului care, se afla la data emiterii dispoziției, în mare parte în stare de autodemolare. Tot astfel, se mai arată, a fost ignorată evaluarea făcută imobilului de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, ce a fundamentat Hotărârea nr. 136/1996 a acelei comisii. Or, acea stare de fapt a imobilului făcea inutilă o altă constatare, câtă vreme aceasta putea fi realizată de deținătorul bunului sau de executorul judecătoresc, printr-un simplu proces-verbal.

Pe de altă parte, conchide recurenta, termenul de 15 zile stabilit de lege pentru constatarea stării de fapt a imobilului, nu poate fi raportat la data notificării ci la data predării efective a acestuia. Deasemenea, se invocă încălcarea prevederilor art. 82 și respectiv 86 C. proc. civ., în condițiile în care apelul a fost soluționat la primul termen de judecată, fără comunicarea tuturor actelor de procedură, respectiv a întâmpinării formulată de intimat. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed. Imobilul în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea nr. 136/1996, Comisia Județeană pentru aplicarea acestui act normativ, dispunând acordarea unor despăgubiri, către persoanele îndreptățite (care ulterior, au formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001) în sumă totală de 1.691.942,42 RON.

Ulterior, Comisia de evaluare internă pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, a stabilit că pentru restituirea în natură a imobilului, către persoanele îndreptățite, acestea trebuie să înapoieze despăgubirile încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, actualizate, respectiv suma totală de 44.110,04 RON, calculată potrivit art. 11.4 din H.G. nr. 250/2007, prin raportare la coeficientul de actualizare prevăzut de art. I alin. (1) al O.U.G. nr. 184/2002. Dispoziția este în deplin acord cu prevederile art. 11 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, conform cărora, imobilele expropriate ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate, se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. Tot astfel, potrivit art. 9 al aceleiași legi, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire. Cât privește distrugerile și degradările cauzate imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și care, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) „cad în sarcina deținătorului imobilului”, este fără echivoc că acestea privesc acțiuni prejudiciabile produse după intrarea în vigoare a legii și până la momentul predării efective a bunului, către persoana îndreptățită.

În baza acestui text, deținătorul imobilului - în sarcina căruia se instituie o formă de răspundere civilă delictuală obiectivă - răspunde indiferent dacă distrugerea sau degradarea este urmarea unei acțiuni proprii, a unei inacțiuni ori urmare unor fapte ale prepușilor săi. Referitor la operațiunea prealabilă de constatare a stării imobilului, legea instituie în alin. (2) și (3) ale art. 41 o procedură distinctă ce presupune implicarea fie a deținătorului (care în prezența persoanei îndreptățite va încheia un proces-verbal privind starea de fapt a nemișcătorului) fie a persoanei îndreptățite care, în cazul inacțiunii deținătorului, se poate adresa executorului judecătoresc, ce va întocmi procesul-verbal privind situația reală a imobilului.

Cât privește termenul de 15 zile la care alin. (2) al textului face trimitere care este unul de recomandare, acesta curge „de la data solicitării”, sintagma făcând trimitere fără echivoc la momentul formulării cererii de restituire. Or, în speță, așa cum corect au reținut instanțele nici reclamanta D.L. și nici celelalte două notificatoare nu au uzat de dreptul conferit prin lege de a solicita - prin intermediul executorului judecătoresc - constatarea printr-un proces-verbal al stării de fapt a nemișcătorului. În ceea ce privește întâmpinarea formulată în apel de pârâtul Primarul Municipiului Arad, se constată că aceasta este identică cu cea depusă în primă instanță și în raport de care reclamanta și-a construit apărarea iar la termenul din 20 septembrie 2010, și-a precizat chiar cererea de chemare în judecată, neputându-se susține că s-ar fi încălcat dreptul la apărare al celei în cauză ori principiul contradictorialității.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.L. împotriva Deciziei nr. 525 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2012. Procesat de GGC - AS