ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2526/2024

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

Prin contestația la executare înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 București sub nr. x/2018 la data de 08.11.2018, contestatoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu intimații A. și B. a solicitat anularea somației și a executării silite în dosarul de executare nr. 388/2018, precum si anularea Încheierii emise de către Judecătoria Sectorului 1 București în dosar nr. x/2018. De asemenea, a solicitat suspendarea executării silite.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 711 și urm. din C. proc. civ., Legea nr. 247/2008-Titlul VII, Legea nr. 165/2003.

Prin sentința civilă nr. 749/07.02.2019, Judecătoria Sectorului 1 București a respins contestația la executare, ca neîntemeiată și a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 804 din 04 iunie 2020, în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins apelul civil formulat de apelanta - contestatoare Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 749/07.02.2019 în contradictoriu cu intimații A. și B., ca nefondat.

De asemenea, se mai constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. dosar x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Arad și Municipiul Arad, prin primar, solicitând anularea Dispoziției nr. 3750/21.10.2015 privind aplicarea prevederilor Legii 10/2001 cu privire la imobilul situat în Arad, str. x, dispoziție emisă de Primarul Municipiului Arad, precum și anularea Referatului nr. x/13.10.2015 privind motivarea acestei dispoziții.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 711 și urm. din C. proc. civ., Legea nr. 247/2008-Titlul VII, Legea nr. 165/2003.

Prin sentința civilă nr. 36/21.01.2016 pronunțată în dosar nr. x/2015, Tribunalul Arad a admis acțiunea civilă exercitată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Arad și Municipiului Arad, a dispus anularea Dispoziției nr. 3750/21.10.2015 emise de Primarul Municipiului Arad, precum și a referatului nr. x/13.10.2015 privind motivarea dispoziției.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 159/04.03.2010 pronunțată de Tribunalul Arad, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1095/06.12.2011 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia civilă nr. 6989/15.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost soluționată irevocabil cererea de acordare de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate de Primăria municipiului Arad, precum și pentru terenul aferent acestor apartamente, în sensul că a fost obligat Primarul municipiului Arad să comunice întreaga documentație pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, potrivit Legii nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâții Municipiul Arad, prin Primar, și Primarul Municipiului Arad, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamanților A. și B., ca inadmisibilă și nefondată.

Prin decizia civilă nr. 263A din 29 septembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâții Municipiul Arad, prin Primar și Primarul Municipiului Arad împotriva sentinței civile nr. 36/21.01.2016, pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații A. și B..

A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.164,79 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2021, revizuenții A. și B. au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 804A/04.06.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, solicitând: admiterea căii de atac declarate; să se înlocuiască considerentele deciziei revizuite, care sunt greșite și conțin dezlegări ale unei probleme de drept care exced obiectului judecății, aducând atingere titlului executoriu și prejudiciindu-i grav în calitate de creditori în dosarul de executare silită nr. x/2018 al BEJ C.; să se mențină soluția de respingere a apelului promovat de contestatoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 749/07.02.2019, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2018, invocând așadar, cazurile de revizuire reglementate de art. 509 pct. 1 și pct. 8 C. proc. civ.

În esență, revizuenții au arătat că debitoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat contestație la executare, solicitând: anularea executării silite în dosarul nr. x/2018 al Biroului Executorului Judecătoresc C.; anularea somației emise la data de 10.10.2018 în același dosar; anularea Încheierii Judecătoriei Sectorului 1, secția Civilă, din dosarul nr. x/2018; suspendarea executării silite până la soluționarea definitivă a cauzei.

Aceștia au arătat că atât în contestația la executare cât și în apelul său, în raportul de drept execuțional, debitoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat dispozițiile Legii nr. 165/2013 exclusiv pentru a susține excepția lipsei calității sale de debitoare, motivat de împrejurarea că titlul executoriu care stă la baza executării silite (sentința civilă nr. 159/2010 a Tribunalului Arad) nu prevede niciun fel de obligație în sarcina sa.

Totodată, au precizat că prezenta cerere de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ.: s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat.

Instanța de judecată trebuia, în virtutea principiului disponibilității, să se pronunțe exclusiv asupra celor solicitate de către părți, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum. Încălcarea acestei obligații le prejudiciază drepturile în calitate de creditori, cu atât mai mult cu cât asupra calității de persoane îndreptățite, asupra existenței dreptului, precum și asupra întinderii acestui drept (respectiv despăgubirile corespunzătoare apartamentelor înstrăinate și terenurilor aferente acestora, din cadrul imobilului revendicat) s-a pronunțat Tribunalul Arad prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu.

În continuare, au arătat că Tribunalul București, în calea de atac a apelului, a încălcat principiul disponibilității, instituit prin norme imperative de ordine publică, respectiv art. 9 alin. (1) și (2) noul C. proc. civ. și normele imperative de ordine publică ale art. 478 alin. (3) și ale art. 713 alin. (1) noul C. proc. civ.

Cu privire la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, revizuenții au susținut că tribunalul a motivat fără a fi învestit în acest sens - aplicarea noii legi, Legea nr. 165/2013, cu privire la modalitatea de stabilire, evaluare și de acordare, inclusiv eșalonare, a despăgubirilor și a justificat, în concret și în detaliu, determinarea întinderii dreptului conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, prin raportare la art. 4 prima teză raportat la art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

De asemenea, au invocat faptul că titlul lor executoriu este reprezentat de sentința civilă nr. 159/04.03.2010 a Tribunalului Arad, definitivă și irevocabilă, cu referire și la Decizia nr. 715/9.12.2014 a Curții Constituționale, având la bază o speță ale cărei circumstanțe nu au fost arătate ca fiind concordante cu cele din prezenta cauză.

Totodată, au precizat faptul că prin Decizia Curții Constituționale nr. 715/2014 a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza întâi raportat la cele ale art. 21 alin. (6) și art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Or, instanța de control judiciar a apelului a preluat în mod greșit considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională a României în dezlegarea excepției de neconstituționalitate invocate în acea cauză.

Au susținut că atribuțiile Curții Constituționale sunt limitate la criterii de constituționalitate a actelor legislative și nu pot interpreta și asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, aceste atribuții fiind atribuite în mod clar Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în lumina art. 126 alin. (3) din Constituție, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Mai mult decât atât, C. proc. civ. prevede în mod expres modalitatea în care se pot interpreta probleme de drept, astfel art. 514 și următoarele din C. proc. civ. referitor la recursul în interesul legii sau art. 519 și următoarele din C. proc. civ. privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, a admite o ingerință a Curții Constituționale în materia interpretării și aplicării unitare a legii, în locul sau dublând atribuțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezintă un factor destabilizant al ordinii de drept și al principiului separației puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și principiul independenței puterii judecătorești.

Revizuenții au arătat că Tribunalul București, prin decizia atacată, a motivat aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013 fără a fi învestit în acest sens, ceea ce contravine explicit art. 713 alin. (1) noul C. proc. civ., care interzice invocarea pe calea contestației la executare a unor motive de fapt sau de drept ce puteau fi invocate anterior.

Astfel, potrivit revizuenților, tribunalul a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind stabilirea și evaluarea despăgubirilor și eșalonarea plății acestora. În mod specific, Tribunalul București și-a întemeiat raționamentul pe prevederile art. 21 alin. (6), art. 4 (prima teză) și art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, deși aceste aspecte nu făceau obiectul judecății.

Revizuenții au susținut că această aplicare nejustificată a Legii nr. 165/2013 afectează drepturile lor stabilite deja cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 159/2010 a Tribunalului Arad. Potrivit revizuenților, hotărârea judecătorească menționată are autoritate de lucru judecat cu privire la calitatea persoanelor îndreptățite, existența dreptului și întinderea acestuia, inclusiv dreptul la despăgubiri în ceea ce privește apartamentul.

Revizuenții invocă dispozițiile explicite ale art. 4 din Legea nr. 165/2013, care stipulează că:

"Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi", în acest sens fiind și Decizia nr. 210/2014 a Curții Constituționale.

Revizuenții au amintit și Decizia nr. XX din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, care clarifică faptul că instanțele judecătorești au competența să soluționeze pe fond acțiunea persoanelor îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde notificării persoanelor interesate.

Astfel, soluționându-se pe fond cererea formulată și depusă în termen legal (16.07.2001) la entitatea învestită de lege, dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu se pot aplica retroactiv, în conformitate cu art. 4 al acesteia, contrar motivărilor din decizia atacată, prin care, de altfel, s-a respins cu titlu definitiv contestația la executare formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca fiind nefondată.

În continuare, au arătat că prin justificarea nesolicitată de contestatoare a necesității aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 pentru determinarea cuantumului și modalității de plată a despăgubirilor, se aduce atingere titlului executoriu și se încalcă flagrant autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 159/2010 a Tribunalului Arad, care a statuat definitiv și irevocabil că determinarea cuantumului despăgubirilor se va realiza în conformitate cu Legea nr. 247/2005, deci conform standardelor internaționale și la o valoare de circulație actuală a imobilelor care nu pot fi restituite în natură.

Revizuenții au invocat și dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Decizia CCR nr. 127/27.03.2023, Decizia CCR nr. 972/21.11.2012 și Decizia CCR nr. 686/26.11.2014. Astfel, în concluzie, solicită să se observe faptul că la nivelul contenciosului constituțional s-a statuat în mod constant și consecvent că legea nouă nu este aplicabilă în ceea ce privește efectele obligatorii ale hotărârilor judecătorești rămase definitive și irevocabile. În mod repetat și constant, cu autoritate de lucru judecat, instanțele naționale au statuat că procedura de despăgubiri este cea reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 159/04.03.2010 pronunțată în dosarul nr. x/2009, instanța a arătat că "tribunalul reține că pentru obținerea despăgubirilor solicitate se aplică procedura specială, respectiv prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și pentru acest motiv va obliga Primarul Municipiului Arad să comunice întreaga documentație pârâtei Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților București în vederea acordării de despăgubiri" și a dispus:

"Obligă Primarul Municipiului Arad să comunice întreaga documentație pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, potrivit Cap. VII din Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor".

Totodată, prin decizia civilă nr. 1095 din 06.12.2011, în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Timișoara a subliniat că măsurile de reparații prin echivalent sunt aplicabile atunci când restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv nu este posibilă, iar în astfel de situații legea prevede explicit procedura de despăgubire prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Potrivit acestei decizii, unitatea deținătoare este obligată să propună acordarea despăgubirilor conform acestei legi, iar competența exclusivă privind cuantumul final al despăgubirilor aparține Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Revizuenții subliniază că aceste hotărâri judecătorești au fost confirmate definitiv și irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin respingerea recursurilor.

În același sens, revizuenții au precizat că aplicabilitatea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 a fost reiterată constant de către alte instanțe care s-au pronunțat asupra cazului lor particular. Mai mult, aceștia argumentează că Legea nr. 165/2013, invocată în decizia atacată, le produce prejudicii, deoarece, spre deosebire de Legea nr. 247/2005 care stabilește principiul neplafonării despăgubirilor și asigurării unor despăgubiri juste și echitabile, Legea nr. 165/2013 impune un plafon maxim pentru despăgubiri, stabilit prin grilă notarială, ignorând astfel prejudiciul real.

Or, încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, precum și încălcarea principiului securității raporturilor juridice constituie în mod vădit motive de nelegalitate ale actelor contestate, care atrag sancțiunea nulității absolute a acestor acte, deoarece în discuție este nerespectarea unor principii de interes public.

În continuare, revizuenții au evidențiat că decizia civilă nr. 804A din 04.06.2020 a Tribunalului București contravine explicit sentinței civile nr. 159/2010, adică însuși titlului executoriu, încălcând flagrant autoritatea de lucru judecat, dat fiind că lucrul judecat nu se limitează doar la dispozitivul hotărârii, cuprinzând și considerentele acesteia.

Aceștia apreciază că repunerea în discuție a unui drept deja soluționat definitiv prin hotărâri anterioare încalcă grav art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care garantează principiul securității raporturilor juridice, principiu care nu poate permite contestarea constatărilor hotărârilor definitive și irevocabile anterioare și, mai mult decât atât, impune obligativitatea respectării acestora. Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanțele de judecată sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, conform principiului securității raporturilor juridice și al certitudinii jurisprudențiale.

În acest context, revizuenții solicită instanței să anuleze decizia civilă nr. 804A din 04.06.2020 și să dispună rejudecarea apelului conform dispozițiilor art. 513 alin. (4) C. proc. civ.. În subsidiar, raportat la dispozițiile art. 461 alin. (2) teza finală C. proc. civ., revizuenții solicită înlăturarea considerentelor din decizia atacată care exced obiectului judecății și îi prejudiciază grav prin efectul lor - adică anihilarea titlului lor executoriu.

În al doilea motiv de revizuire, întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenții susțin că decizia Tribunalului București nr. 804A/04.06.2020 contravine și altor hotărâri judecătorești anterioare definitive, cum este sentința civilă nr. 36/21.01.2016 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 263/29.09.2016 a Curții de Apel Timișoara.

Revizuenții au citat explicit din considerentele sentinței civile nr. 36/2016, care stabilește că pârâtul în mod greșit nu a ținut cont de dispozițiile hotărârii judecătorești și a emis o dispoziție netemeinică și nelegală, întrucât prin această dispoziție a creat reclamanților o situație nefavorabilă față de titlul deja obținut prin hotărârea judecătorească. Dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu sunt aplicabile în prezenta cauză întrucât, potrivit art. 4 al Legii nr. 165/2013, noua lege nu poate interveni asupra proceselor în curs de judecată pe rolul instanțelor și nici asupra hotărârilor judecătorești pronunțate sub imperiul legii vechi; în acest sens este și Decizia nr. 210/2014 a Curții Constituționale.

În continuare, au redat și din considerentele deciziei civile nr. 263/29.09.2016 a Curții de Apel Timișoara:

"Curtea constată că a fost corect valorificată sentința civilă nr. 159/04.03.2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2009, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1095/06.12.2011 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia civilă nr. 6989/15.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În cuprinsul acestor hotărâri judecătorești s-a tranșat irevocabil, printre altele, cu privire la cadrul procesual, respectiv calitatea procesuală activă și pasivă, precum și modalitatea de restituire prin echivalent a imobilului preluat de la antecesorii numitei D.".

Or, C. proc. civ. reglementează la art. 431 puterea de lucru judecat, ceea ce înseamnă că, din momentul în care o hotărâre judecătorească nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac, ea trebuie considerată că reflectă adevărul - res judicata pro veritate habetur. Aceasta înseamnă că o cerere poate fi judecată irevocabil o singură dată și nu poate fi combătută printr-o altă hotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces; altfel spus, din motive de politică judiciară, de siguranță și stabilitate juridică, situațiile litigioase nu pot fi întreținute la infinit.

Curtea constată că în jurisprudența CEDO, se reține în mod constant că autorităților judiciare nu le este permis ca, prin acțiunile sau inacțiunile lor, să împiedice realizarea scopului unei hotărâri judecătorești irevocabile, scop care poate rezulta nu doar din dispozitiv, ci și din motivare, decât în cazurile în care există o imposibilitate obiectivă de executare, temeinic justificată de către autoritatea care invocă imposibilitatea de executare (de exemplu cauza Nițescu contra României), ipoteză ce nu se regăsește în cauză.

Astfel, revizuenții concluzionează că Tribunalul București, în decizia atacată, pag. 18-19, a precizat în mod eronat că nu poate fi opusă Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților sentința civilă nr. 36/2016 a Tribunalului Arad, întrucât aceasta nu a fost parte în acel proces și are posibilitatea de a face "dovada contrară în condițiile legii". Dovada contrară, în mod evident, se referă la posibilitatea administrării unei probe potrivit căreia situația de fapt reținută în hotărârea anterioară este alta decât cea acolo stabilită.

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a primit acum 5 ani adresa nr. x/16.01.2015 de la Primarul Municipiului Arad, care a atașat și cele două hotărâri judecătorești care atestă anularea dispoziției nr. 3750/21.10.2015, respectiv sentința civilă nr. 36/21.01.2016 a Tribunalului Arad și decizia civilă nr. 363/29.09.2016 a Curții de Apel Timișoara. În aceeași adresă, Primarul Municipiului Arad a solicitat ca dosarul de despăgubiri al petenților A. și Botez să fie soluționat potrivit sentinței civile nr. 159/04.03.2010 a Tribunalului Arad și nu potrivit actului recent anulat. În cauza de față, nu numai că ANRP nu a produs și nici măcar invocat vreo "dovadă contrară", dar nici nu a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care să conteste întinderea titlului executoriu, iar o decizie a Curții Constituționale, care datează din anul 2014 și deci exista la data promovării contestației la executare în anul 2018, nu constituie în sensul legii "o dovadă".

Totodată, revizuenții au evidențiat că decizia atacată (804A/04.06.2020 a Tribunalului București) contravine altor hotărâri anterioare definitive și irevocabile, cum ar fi încheierea civilă nr. 1095/22.02.2016 a Judecătoriei Arad în dosarul nr. x/2015, definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 582/14.06.2016 a Tribunalului Arad, precum și sentința civilă nr. 3989/30.06.2016 a Judecătoriei Arad, rămasă definitivă prin neapelare, hotărâri care au fost pronunțate urmare a contestațiilor debitorului Primarul Municipiului Arad împotriva executării silite. În fapt, debitorul a contestat în temeiul Legii nr. 165/2013 actele de executare în dosarul de executare nr. 317/2015, BEJ E., care a încuviințat executarea silită, constatând că s-a solicitat executarea unei obligații de a face prevăzute într-un titlu executoriu valabil și care este susceptibilă de executare silită. Îndeplinirea obligației de a face constând în "comunicarea către dumneavoastră a întregii documentații pârâtei ANRP, potrivit Cap. VII din Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor pentru apartamentele înstrăinate, precum și pentru terenul aferent acestor apartamente".

În aceste hotărâri s-a statuat că titlul executoriu nu poate fi înlăturat prin acte administrative ulterioare, deoarece astfel s-ar crea o situație nefavorabilă părților ce beneficiază deja de titlul definitiv și irevocabil.

Totodată, instanțele au reținut că Legea nr. 165/2013 nu poate interveni asupra unor situații juridice soluționate definitiv anterior, sub imperiul unei legi anterioare (Legea nr. 247/2005); astfel, aplicarea retroactivă a Legii nr. 165/2013 nu poate fi admisă, fiind inadmisibilă și contrară principiului puterii lucrului judecat prevăzut de art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ.

În acest context, revizuenții au invocat Decizia nr. 126 din 31.01.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a subliniat că principiul puterii lucrului judecat împiedică infirmarea constatărilor definitive prin hotărâri ulterioare pronunțate în alte procese. Totodată, aceștia au invocat jurisprudența CEDO (cauza Amurăriței c. României, 23.09.2008), subliniind că hotărârile definitive și constatările instanțelor trebuie respectate și de terți. Iar instanța de apel nu putea să se pronunțe sau să stabilească existența și întinderea dreptului din titlul executoriu.

Revizuenții au arătat că, prin sentința civilă nr. 3989/30.06.2016 a Judecătoriei Arad, fusese respinsă încă o contestație în temeiul Legii nr. 165/2013 a debitorului Primarul Municipiului Arad - primul debitor indicat de titlul executoriu.

Totodată, revizuenții au subliniat că Înalta Curte de Casație și Justiție stabilise că principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată într-un alt proces (Decizia nr. 126 din data de 31.01.2017 pronunțată de secția a II-a civilă).

Mai mult, revizuenții au precizat că, prin justificarea "necesității" aplicării dispozițiilor Legii nr. 165/2013 pentru determinarea cuantumului și modalității de plată a despăgubirilor, fusese încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile al cărei dispozitiv fusese dedus executării silite. Aceasta statua definitiv și irevocabil că determinarea cuantumului despăgubirilor se va realiza în conformitate cu Legea nr. 247/2005, deci conform standardelor internaționale și la o valoare de circulație actuală a imobilelor care nu puteau fi restituite în natură.

Revizuenții au invocat dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

De asemenea, revizuenții au mai învederat că petitul nr. 3 al contestației la executare, adică petitul prin care ANRP solicitase cu vădită rea-credință anularea Încheierii emise de către Judecătoria Sector 1, secția civilă, în dosarul nr. x/2018 din 06.09.2018, fusese respins și în apel. Astfel, titlul executoriu nu trebuia să sufere modificări, fiind respins și petitul nr. 4, adică suspendarea executării silite dispuse prin dosarul nr. x/2018 al BEJ C., până la soluționarea prezentei cauze.

Revizuenții au precizat că, în conformitate cu argumentele expuse anterior, decizia civilă nr. 804A/4.06.2020 a Tribunalului București contravenea sub acest aspect sentinței civile nr. 159/2010, solicitând, în considerarea art. 461 alin. (2) teza finală C. proc. civ., anularea deciziei civile nr. 804A/4.06.2020 și rejudecarea apelului conform art. 513 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, așa cum subliniaseră, fusese încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

De asemenea, revizuenții au precizat că, în soluționarea acestei cauze, erau incidente art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituție, conform principiului forței supralegislative a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, prevăzut și de dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) noul C. proc. civ. și ale art. 4 noul C. proc. civ.:

"În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților", precum și ale art. 17 alin. (1) - Dreptul de proprietate din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Totodată, au subliniat că și CEDO, în cauza Amurăriței c. României din data de 23.09.2008, arătase că pot fi opuse chiar și terților constatări din hotărârile judecătorești.

Mai mult, instanța de apel nu putea să se pronunțe sau să stabilească existența și întinderea dreptului din titlul executoriu al intimaților-creditori, întrucât nu fusese învestită în acest sens.

În final, revizuenții au arătat că executarea silită declanșată în dosarul de executare nr. 388/2018 avea ca obiect o obligație instituită în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 159/4.03.2010, respectiv obligația de a acorda despăgubirile cuvenite intimaților-creditori în conformitate cu criteriile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În sprijinul cererii lor de revizuire, au mai indicat următoarele aspecte relevante privitoare la considerentele din câteva hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, aceștia au precizat că în Hotărârea CEDO din cauza D. și alții împotriva României, pronunțată la 26.02.2019 (D. fiind autoarea, iar hotărârea vizând același imobil pentru care fuseseră acordate despăgubirile conform titlului executoriu din cauza de față), la punctele 37 și 38, se constatase ineficiența deja consacrată în jurisprudența CEDO a Legii nr. 165/2013, ca mecanism de acordare a despăgubirilor și fusese stabilită în sarcina Statului Român obligația de a plăti reclamanților despăgubiri.

Au subliniat că în această hotărâre, CEDO reiterase principiul reparării prejudiciului material produs prin lipsirea de proprietatea unui bun imobil care nu mai poate fi restituit în natură, adică respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, care impune repunerea în situația anterioară privării de proprietate.

Astfel, au precizat că în Hotărârea D. și alții împotriva României, Curtea stabilise:

"37. Astfel cum Curtea s-a pronunțat în mai multe rânduri, o hotărâre prin care Curtea constată o încălcare impune statului pârât obligația legală de a pune capăt respectivei încălcări și de a-i repara consecințele, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situația existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay împotriva Italiei (reparație echitabilă) (MC), nr. 58858/00, pct. 90, 22 decembrie 2009].

Totodată, au indicat Hotărârea CEDO din cauza KOMAROMI și alții c. ROMÂNIEI, pronunțată la 29.09.2020, în care s-a arătat:

"22. Reclamanții au susținut că imposibilitatea de a recupera posesia proprietăților lor sau de a primi despăgubiri în cazul în care recuperarea posesiunii nu ar fi fost posibilă a încălcat dreptul lor de a se bucura în mod pașnic de bunurile lor.

De asemenea, revizuenții au precizat, de asemenea, că în Hotărârea pronunțată în cauza KOMAROMI și alții c. ROMÂNIEI, Curtea a constatat că Guvernul nu prezentase niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în acea cauză. Astfel, la punctul 34, Curtea considerase, în circumstanțele cauzei, că restituirea proprietăților în cauză i-ar fi pus pe reclamanți, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

La punctul 35 al aceleiași hotărâri, Curtea a subliniat că, în lipsa unei astfel de restituiri din partea statului pârât, acesta trebuia să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor, așa cum a fost solicitată (a se vedea Preda și alții, citată mai sus, § 163).

Totodată, au indicat și Hotărârea NISTOR și alții c. ROMÂNIEI, pronunțată la 20 octombrie 2020, precizând că, la punctul 12 al hotărârii, Curtea reiterase că examinase deja pe larg și respinsese aceleași obiecții privind pretinsa inaplicabilitate a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție în situații identice cu cele din cauza respectivă.

Mai mult, la punctul 13 al hotărârii menționate, Curtea examinase și respinsese în mod repetat argumentele Guvernului cu privire la pretinsa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv a Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013, în cazurile în care existau titluri de proprietate valabile concomitent.

La punctul 14 al aceleiași hotărâri, Curtea constatase că, în cazul de față, Guvernul nu prezentase niciun fapt sau argument nou care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită cu privire la admisibilitatea acestor plângeri și, prin urmare, obiecția Guvernului în această privință trebuia respinsă.

Revizuenții au mai precizat că, la punctul 17 al hotărârii Nistor și alții c. României, Guvernul își reiterase obiecția privind admisibilitatea și susținuse că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile de restituire, inclusiv în Legea nr. 165/2013.

La punctul 19 al acestei hotărâri, Curtea reiterase că, în cauza Preda și alții, constatase că incapacitatea de a reintra în posesia proprietăților lor, în pofida hotărârilor judecătorești definitive care le recunoscuseră retroactiv dreptul de proprietate, constituise o privare de posesie în sensul articolului 1, primul paragraf, a doua teză din Protocolul nr. 1, și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, impusese o sarcină disproporționată și excesivă, încălcând dreptul la exercitarea pașnică a posesiilor, astfel cum era garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea reiterase constatările sale de mai sus în cauza similară Dickmann și Gion și în cauza mai recentă D. și alții.

Revizuenții au subliniat că, și în această situație, Curtea constatase că Guvernul nu prezentase niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în cauza respectivă.

Revizuenții au subliniat că articolul 41 din Convenție prevedea:

"În cazul în care Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor la aceasta și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză nu permite decât o reparație parțială, Curtea va acorda, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă părții vătămate".

Revizuenții au precizat că, la punctul 26, în sprijinul pretențiilor și observațiilor lor cu privire la prejudiciul material, reclamanții și Guvernul prezentaseră următoarele:

(a) rapoarte de expertiză întocmite de experți înregistrați fie la Ministerul Justiției, fie membri ai Asociației Naționale a Evaluatorilor (ANEVAR), care era o asociație recunoscută de către Guvernul României ca fiind o asociație de interes public. Rapoartele de expertiză estimaseră valoarea de piață a proprietăților revendicate după ce experții solicitanților le vizitaseră, folosind criteriile definite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2008, care stabilește chiria pentru proprietățile de stat, standardele și recomandările stabilite de Asociația Națională a Evaluatorilor (ANEVAR), precum și Standardele Internaționale de Evaluare (IVS). Experții Guvernului nu vizitaseră proprietățile;

(b) decizii administrative în temeiul Legii nr. 165/2013, prin care se acordaseră despăgubiri calculate în conformitate cu criteriile stabilite prin legea menționată sau valori estimate calculate de organele administrative competente;

(c) copii ale contractelor de vânzare care indicau prețul pe metru pătrat pentru proprietățile învecinate.

La punctul 28, au precizat că în circumstanțele cauzei, Curtea considerase că restituirea proprietăților în cauză i-ar fi pus pe reclamanți, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

La punctul 29, au subliniat că, în lipsa unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea considerase că statul pârât trebuia să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu patrimonial, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor, așa cum fusese solicitată.

De asemenea, revizuenții au făcut referire la Hotărârea MOLOȚIU și ALȚII c. ROMÂNIEI, pronunțată la 29.09.2020, arătând că, la punctul 4, circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei erau similare cu cele expuse de reclamanți în cauzele Străin și alții c. României, de reclamanții domnul și doamna Rodan în cauza Preda și alții c. României și de reclamanții în cauza D. și alții c. României.

În final, au precizat că la punctul 17 din hotărârea MOLOȚIU și ALȚII c. ROMÂNIEI, reclamanții susținuseră că faptul că nu putuseră încă să reintre în posesia bunurilor lor sau, în caz contrar, să obțină despăgubiri pentru pierderea acestora, le încălca dreptul la respectarea proprietății lor.

Revizuenții au subliniat că, la punctul 18, Guvernul susținuse, la rândul său, că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile de restituire, modificate prin Legea nr. 165/2013.

Totodată, au arătat că, la punctul 28, Curtea declarase în mai multe rânduri că o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage obligația legală a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a înlătura consecințele acesteia, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situația anterioară (a se vedea Iatridis c. Greciei (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italiei (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009).

La punctul 29, au precizat că, în circumstanțele prezentei cauze, Curtea considerase că restituirea bunurilor în cauză i-ar fi plasat pe reclamanți, în măsura în care era posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În continuare, la punctul 30, au menționat că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât ar fi trebuit să plătească reclamanților o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunurilor lor, pentru prejudiciul material.

În final, revizuenții au subliniat că decizia civilă nr. 804A/4.06.2020 a Tribunalului București mai contravine autorității de lucru judecat, principiului securității raporturilor juridice și încalcă art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, având în vedere argumentele expuse în fapt și în drept în cele ce preced, precum și probatoriile administrate în cauză, au solicitat admiterea revizuirii deciziei atacate și să fie înlăture normele art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în versiunea a cărei aplicare o susținuse în cauză instanța de apel, coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) și cu cele ale art. 41 alin. (5) din aceeași lege.

Totodată, au precizat că solicitaseră aceasta în virtutea art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituție - conform principiului forței supralegislative a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern - prevăzut și de dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) noul C. proc. civ., art. 4 noul C. proc. civ., art. 17 - Dreptul de proprietate din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și de art. 4, 5 și 6 noul C. civ., art. 59 din Legea nr. 71/2011, întrucât acestea contraveneau și articolului 1 alin. (1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum fusese interpretat și aplicat prin jurisprudența CEDO cea mai recentă, citată în cauză (în același sens fiind considerentele și dispozitivul hotărârii CEDO din 20.10.2020, pronunțate în cauza Nasta și alții împotriva României), deci contraveneau conceptului autonom de protecție a proprietății.

În drept, revizuenții au menționat că își întemeiază cererea de revizuire pe normele legale invocate în cuprinsul ei.

Prin decizia nr. 819 din 29.03.2022 pronuntată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021 s-a decis:

"Disjunge cererile de revizuire întemeiate pe disp. art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Formează 3 dosare având ca obiect aceste cereri, în vederea declinării. Admite excepția inadmisibilității. Respinge cererea de revizuire întemeiată pe disp. art. 508 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată de revizuenții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 804/04.06.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosar nr x/2018 în contradictoriu cu intimata Autoritatea Națională Pentru Restituirea Imobilelor, ca inadmisibilă".

Urmare disjungerii dispuse în dosarul nr. x/2021 s-a format dosarul nr. x/2022.

Prin decizia nr. 820A din 29 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de revizuenții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 804/04.06.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosar nr. x/2018 în contradictoriu cu intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Imobilelor, întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la decizia civilă 263/2016 a Curții de Apel Timișoara, în favoarea Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a solicitat, prin întâmpinare, respingerea cererii de revizuire formulate de revizuenți împotriva deciziei civile nr. 804A/04.06.2020, ca inadmisibilă și nefondată și a invocat faptul că revizuirea este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 509 din C. proc. civ.

Astfel, a precizat că în cauză nu se poate reține existența niciunui motiv dintre cele prevăzute de articolul menționat.

Pe fondul cauzei, a subliniat că dreptul de a cere executarea silită era prescris, potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958 și art. 405 C. proc. civ., prin împlinirea termenului de 3 ani. Aceasta a mai arătat că solicitase constatarea nulității Încheierii emise de către Judecătoria Sectorului 1, motivat de lipsa unui titlu executoriu care să instituie obligații în sarcina sa, invocând și excepția lipsei calității sale de debitor al obligației de a face.

Intimata a susținut că prin sentința civilă nr. 159/04.03.2010, Tribunalul Arad reținuse doar procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru obținerea despăgubirilor, fără să instituie vreo obligație directă în sarcina sa de soluționare a dosarului de despăgubire, analiza drepturilor revenind CCSD, iar în prezent CNCI.

Mai mult, intimata a subliniat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 stabilesc competența Tribunalului București, secția civilă de a se pronunța asupra modalității de soluționare a dosarului de despăgubire, iar creditorii ar încerca pe calea executării silite să obțină o soluționare nelegală.

În concluzie, intimata a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată, invocând atât inadmisibilitatea acesteia, cât și lipsa temeiniciei, motivând că nu exista niciun titlu executoriu valabil care să instituie obligații în sarcina sa.

Prin rezoluția completului de judecată, s-a stabilit termen de soluționare a căii extraordinare de atac la 15 noiembrie 2023, termen la care instanța a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin rezoluție s-a stabilit termen la data de 15 iunie 2024 în vederea discutării cererii de repunere pe rol (formulate de revizuentul A.) și soluționării cererii de revizuire.

Prin încheierea de ședință din data de 15 iunie 2024, Înalta Curte a amânat pronunțarea la data de 27 iunie 2024. La termenul de judecată din 27 iunie 2024, Înalta Curte a admis cererea de repunere pe rol a cauzei. A dispus repunerea cauzei pe rol, introducând în cauză pe A., soțul supraviețuitor al defunctei B. și pe F., mama defunctei B. și a dispus citarea acestora. Totodată, a acordat termen la data de 15 octombrie 2024.

La termenul de judecată din data de 15 octombrie 2024, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției tardivității cererii de revizuire, invocată din oficiu de către instanță în raport de prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a rămas în pronunțare cu prioritate asupra acestei excepții.

Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care se fundamentează cererea, dezbaterile fiind limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Cererea de revizuire prezentă este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deliberând asupra excepției tardivității cererii de revizuire, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuit este de o lună și se va socoti, în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ și absolut, a cărui încălcare atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a exercita calea de atac.

În speță, revizuenții susțin că decizia Tribunalului București nr. 804A/04.06.2020 contravine deciziei civile nr. 263/2016 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a respins apelul împotriva sentinței civile nr. 36/21.01.2016 a Tribunalului Arad, pronunțate în dosarul nr. x/2015.

Revizuenții au susținut că instanța de recurs a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive anterioare pronunțate de Curtea de Apel Timișoara. Așadar, ultima hotărâre, în sensul dispozițiilor legale anterior redate, este decizia civilă nr. 804 din 04 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Această decizie civilă nr. 804 este una definitivă, astfel cum s-a menționat și în cadrul dispozitivului său și astfel cum reiese inclusiv din cuprinsul deciziei civile definitive nr. 511/2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care recursul împotriva deciziei nr. 804/2020 a fost respins ca inadmisibil. În cuprinsul deciziei civile de respingere ca inadmisibil a recursului s-a arătat și că obiectul cauzei respective a fost cu certitudine o contestație la executare și nu o contestație la titlu.

În acest context expus, rezultă că decizia civilă nr. 804 din 04 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a devenit definitivă la data pronunțării sale, 04.06.2020, date fiind prevederile art. 634 alin. (1) și (2) C. proc. civ., întrucât ea era o decizie pronunțată în apel și care nu mai era supusă recursului de către legiuitor.

Aplicând dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ. privind calculul termenelor procedurale, reiese că termenul de o lună prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care se putea solicita revizuirea acestei decizii civile nr. 804 din 04 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a împlinit la 6 iulie 2020, zi lucrătoare.

Or, cererea de revizuire prezentă a fost transmisă prin e-mail la data de 25 aprilie 2021, astfel încât, față de data la care a rămas definitivă ultima hotărâre, se constată că revizuirea a fost introdusă peste termenul de o lună prevăzut de dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate de revizuentul A., prin apărător, referitoare la momentul de început al curgerii termenului de revizuire, în sensul că termenul ar curge de la data comunicării hotărârii definitive, nu pot fi primite, atât timp cât art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în referire la art. 634 C. proc. civ. menționat, stabilește în mod inechivoc în cazul de față ca dată de început al curgerii termenului de revizuire, data pronunțării deciziei nr. 804, respectiv 04.06.2020.

De altfel, jurisprudența constantă a Înaltei Curți și a Curții Constituționale a stabilit că termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac a revizuirii este unul imperativ, iar dreptul de acces la instanță și dreptul la apărare nu sunt afectate de stabilitatea unor termene clare, ci condiționate tocmai de respectarea acestora, ele servind securității și stabilității raporturilor juridice.

Faptul că revizuenții invocă dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reținut ca argument pertinent pentru schimbarea momentului de început al curgerii termenului de revizuire, deoarece acest text legal nu reglementează curgerea termenului procedural.

Inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului subliniază importanța respectării termenelor legale imperative procesuale, termene care au rolul de a garanta securitatea raporturilor juridice.

Căile de atac, termenele și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, legiuitorul având în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc judecata unui proces sau care ar putea afecta principiul securității raporturilor juridice.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat, într-o jurisprudență constantă, că dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial reglementat de lege nu este unul absolut, ci este supus, prin natura sa, unor limitări legale care însă trebuie să urmărească un scop legitim și să fie necesare și proporționale, reținând că, în cazul căi