ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4038/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4038/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

penale de față,

În baza actelor

și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 6 din 16 ianuarie

2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul

nr. 6862/1/2011, a fost respinsă, ca nefondat, plângerea formulată de petiționarul

B.I. împotriva ordonanței nr. 317/P/2011 din 26 mai 2011 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

A fost menținută

ordonanța atacată.

A fost obligat

petiționarul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin ordonanța

din 22 martie 2011 dispusă în Dosarul nr. 856/P/2010, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că acestei

unități de parchet îi revine competența de soluționare a cauzei în raport de calitatea

magistraților E.E., Ș.B. și I.M. de judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Urmare declinării,

cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică sub nr. 317/P/2011.

În urma verificărilor

efectuate în cauză, exclusiv cu privire la acuzațiile adusa magistraților judecători

de la instanța supremă, procurorul de caz a constatat că în sarcina magistraților

E.E., Ș.B. și I.M. nu se poate reține săvârșirea vreunei infracțiuni, lipsind orice

elemente de fapt care să confirme pretinsul abuz în exercitarea funcției, soluția

pronunțată de judecători și în raport de care petiționarul a formulat acuzațiile,

întemeindu-se pe actele dosarelor și dispozițiile legale aplicabile.

S-a mai reținut

că motivele invocate de petiționar în argumentarea plângerii sunt lipsite de consistență

juridică și demonstrează, mai degrabă, reaua-credință a acestuia în aprecierea activității

magistraților.

De asemenea, s-a

constatat că în cuprinsul plângerii penale formulate petiționarul nu a indicat mijloacele

de probă pe care înțelege să se folosească în dovedirea acuzațiilor.

Pentru argumentele

anterior prezentate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în temeiul art. 228

alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale

față de magistrații E.E., Ș.B. și I.M., judecători la Înalta Curte de Casație și

Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., disjungerea

cauzei cu privire la ceilalți făptuitori și declinarea de competență în favoarea

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru efectuarea de cercetări

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prev. și ped. de art. 246 C. pen.

Totodată, s-a

mai reținut că plângerea formulată de petiționar împotriva soluției de neurmărire

penală a fost respinsă de procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin

rezoluții nr. 1551/11/2/2011 din 4 iulie 2011.

Nemulțumit de

soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționarul B.I. s-a adresat

cu plângere, conform art. 278

1

C. proc. pen. Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Plângerea a fost

înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub

nr. 6862/1/2011 din 26 august 2011.

În motivarea plângerii,

petiționarul a arătat, în esență, că cei trei magistrați judecători de la instanța

supremă se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută

de art. 246 C. pen. Întrucât nu au verificat competența materială a instanțelor

inferioare de a soluționa cauza, în raport de natura civilă a litigiului dedus judecății,

deși aceasta a fost principala critică formulată de recurenți. În aceste condiții,

magistrații au soluționat cauza pe fond după regulile aplicabile litigiilor comerciale,

pronunțând o soluție nelegală și netemeinică în raport de probatoriile administrate,

soluție care i-a cauzat petiționarului un prejudiciu de 700.000 RON. Petiționarul

a solicitat admiterea plângerii, desființarea ordonanței atacate și trimiterea cauzei

la parchet în vederea începerii urmăririi penale față de cei trei judecători.

Totodată, în incidența

plângerii formulate, petiționarul a solicitat explicații cu privire la argumentele

soluției dispuse de cei trei judecători, efectuarea unei noi expertize evaluatoare,

oprirea execuției silite efectuate de executorul judecătoresc B.M. și restituirea

tuturor bunurilor asupra cărora a fost executat silit.

Petiționarul a

atașat cererii sale un amplu set de înscrisuri reprezentând hotărârile pronunțate

de instanțele comerciale, raportul de expertiză tehnică evaluatoare, obiecțiunile

formulate de părți cu privire la acesta, diverse înscrisuri administrate la judecata

litigiului comercial.

De asemenea, s-a

mai reținut că în completarea plângerii, petiționarul a depus la dosarul cauzei

mai multe memorii în care a reiterat situația de fapt care a făcut obiectul litigiului

comercial, precum și nemulțumirile sale cu privire la modalitatea de soluționare

a acestuia.

La solicitarea

Înaltei Curți, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică a înaintat Dosarul nr. 317/P/2011 și lucrarea

nr. 1551/II/2/2011.

Analizând plângerea

formulată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat că

acestea este nefondată.

În acest sens

s-a reținut că în vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta

a fost definit prin art. 200 C. proc. pen., legea procesual penală a determinat

precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul

din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează

acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații,

actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire a fost sesizat organul de urmărire penală,

pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport de această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea

penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

S-a mai reținut

că în cauză, organul de urmărire penală a constatat, în urma verificărilor efectuate

în cauză, că intimații E.E., Ș.B. și I.M., judecători la Înalta Curte de Casație

și Justiție, nu au săvârșit nici o faptă penală și, în consecință, corespunzător

dispozițiilor legii procesual penale, a dispus neînceperea urmăririi penale.

Înalta Curte a

constatat că într-adevăr, din actele existente la dosar și care constituie acte

premergătoare începerii urmăririi penale, nu rezultă existența unor acte sau fapte

săvârșite de către intimații cărora să le fie conferită semnificația juridică a

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de

art. 246 C. pen., întrucât intimații, în calitatea lor de magistrați, și-au îndeplinit

în mod corect atribuțiile de serviciu, fără a cauza o vătămare intereselor legale

ale unei persoane.

În acest sens

s-a mai constatat că activitatea desfășurată de intimații E.E., B.Ș. și M.I. care,

în calitate de judecători la Înalttei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

fiind învestiți cu soluționarea Dosarului nr. 1145871/2005 au soluționat cauza prin

respingerea recursului declarat de reclamanții B.I. și B.M.L. împotriva deciziei

nr. 89/A din 25 aprilie 2005 a Curții de Apel Timișoara, nu constituie indicii în

sensul săvârșiri infracțiunii reclamate de petiționar.

S-a mai reținut

că pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra interesele persoanelor,

este necesar ca funcționarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră

în atribuțiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos. De asemenea,

este necesar ca inacțiunea sau acțiunea care constituie elementul material al faptei

și care a produs o vătămare intereselor unor persoane să fie săvârșite cu vinovăție,

ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voință a efectua acțiunea ori a rămas în pasivitate,

și-a dat seama că acțiunea sau inacțiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care

l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.

S-a apreciat că

în speță, nu s-a constatat o atare conduită în sarcina intimaților, soluția dispusă

de magistrații E.E., B.Ș. și M.I. fiind în concordanță cu probatoriile administrate

în dosarul comercial supus analizei și ci dispozițiile legale aplicabile.

S-a mai constatat

în acest sens că sunt lipsite de fundament susținerii petiționarului în sensul că

cei trei judecători, membrii ai completului de judecați învestit cu soluționarea

recursului declarat împotriva deciziei nr. 89/A din 25 aprilie 2005 a Curții de

Apel Timișoara, nu au analizat excepția necompetenței materiale invocată în cuprinsul

motivelor de recurs, pentru că, pe de o parte, calificarea acțiunii deduse judecății

ca fiind de natură comercială se realizase irevocabil prin decizia nr. 1714 din

27 octombrie 1999 a Tribunalului Arad, iar, pe de altă parte problema competenței

materiale a instanței nu a fost ridicată în fața instanței, ci recurs, în practicaua

și considerentele deciziei nr. 259 din 18 ianuarie 2007 instanței supreme nefăcându-se

nicio mențiune cu privire la respectiva excepție.

În acest sens,

s-a mai menționat că în ceea ce privește activitate magistraților, atribuțiilor

lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor care sunt învestiți, respectiv

interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului

substanțial și ale celui procedural. Eventualele erori apărute în acest proces de

interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor

de serviciu în sensul legii penal, ele putând fi îndreptate în urma exercitării

căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel,

și justificarea existenței lor.

A mai reținut

că în acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul

concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limite

recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție

prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care

au soluționat cauza.

S-a mai reținut

că răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la

infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția

cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind

sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Împotriva acestei

hotărâri petiționarul B.I. la data de 17 august 2012 a formulat contestație în anulare,

cauza fiind înregistrată sub nr. 5464/1/2012.

În motivarea contestației

în anulare contestatorul a arătat că este nemulțumit de soluția dispusă de instanța

de judecată în Dosarul nr. 6862/1/2011, întrucât nu a analizat toate înscrisurile

aflate la dosar și anume expertizele efectuate în cauză care „sunt mincinoase".

Asupra contestației

în anulare mai sus arătată și în baza actelor aflate la dosar, Înalta Curte constată

că această cale de atac este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și

nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict

și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia

o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor

judecătorești definitive.

Tocmai caracterul

de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare

a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit art.

392 C. proc. pen., instanța este obligată, în procedura de soluționare a contestației

în anulare, să examineze admisibilitatea în principiu a cererii de contestație,

fără citarea părților.

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în

anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea

termenului de exercitare prevăzut de legea procesual-penală, arătarea de motive

prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul

căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Una dintre aceste

condiții este ca motivul pe care se sprijină contestația în anulare să fie dintre

cele prevăzute expres și limitativ în art. 386 C. proc. pen.

Raportând aspectele

teoretice prezentate speței de față, se constată că formularea de critici privind

modul de soluționare a cauzei de către instanța de judecată nu pot reprezenta temeiuri

pentru constatarea admisibilității contestației în anulare, neregăsindu-se printre

cele 5 motive prevăzute de lege, care se referă exclusiv la:

a) neîndeplinirea

în condițiile legii a procedurii de citare a părții la termenul când s-a judecat

recursul;

b) imposibilitatea

părții de a se prezenta la termenul de judecare a recursului și de a încunoștința

instanța despre această împiedicare;

c) situația în

care instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului

penal dintre cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i

1

), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) situația în

care împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași

faptă și

e) situația în

care la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit

art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1)

C. proc. pen.

Criticile de fond

ale soluției dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în primă

instanță, nu pot fi încadrate în unul din cazurile de contestație în anulare expres

și limitativ prevăzute de lege de a căror îndeplinire cumulativă este condiționată

admiterea în principiu a contestației în anulare, potrivit art. 391 alin. (2) C.

proc. pen.

În consecință,

în temeiul art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatorul B.l. împotriva sentinței penale nr. 6 din

16 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată

în Dosarul nr. 6862/1/2011.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 100 RON,

reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul B.l. împotriva sentinței penale

nr. 6 din 16 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 6862/1/2011.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

06 decembrie 2012.