ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 822/2011

Asupra contestației în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia penală nr. 1186 din 26 martie 2010,

pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 998/59/2009, s-a decis respingerea, ca nefondat, a recursului

declarat de petiționarul F.I. împotriva sentinței

penale nr. 229

PI din 5 octombrie

2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

A obligat

recurentul petiționar la plata sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut

următoarele:

Prin sentința penală nr. 229 PI din 5 octombrie

2009 Curtea de

Apel Timișoara, secția

penală, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.

a

respins plângerea formulată de F.I. împotriva rezoluțiilor din 11 iunie 2009

dată în dosar nr. 285/P/2009 și

din 11

august 2009 dată în dosar nr. 819/11/2/2009 ale Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara, pe care Ie-a

menținut ca temeinice

și legale.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul la 50 lei cheltuieli judiciare

față de stat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța fondului a reținut că prin

rezoluția

nr. 285/P/2009 din 11 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă

Curtea de

Apel Timișoara s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de judecătorii, din

cadrul Tribunalului Timiș și de K.G.,

grefier la aceeași

instanță pentru infracțiunile

prev. de art. 246 și art. 289 C. pen.

S-a mai reținut că împotriva intimaților s-a

formulat o plângere

penală de către petentul F.I. care pretinde că prin

soluția

adoptată în dosarul nr.

10542/325/2008 cei 3 judecători împreună cu

grefiera i-au cauzat o

vătămare a intereselor legale întrucât

magistrații

n-au semnat minuta, semnăturile acestora fiind executate

de către

grefieră.

Instanța a apreciat că plângerea petentului F.I.

împotriva

rezoluției nr. 285/P/2009

este inadmisibilă în condițiile în care aceasta

a fost comunicată

petentului la data de 16 iunie 2009, iar petentul a depus plângere la

procurorul ierarhic superior împotriva acestei rezoluții abia la 15 iulie 2009.

S-a constatat,

prin urmare, că în cauză nu a fost respectat termenul de 20 de zile prevăzut de

art. 278 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva

sentinței a declarat recurs petentul F.I., care nu și-a motivat recursul.

Examinând din oficiu sentința atacată, Curtea a

constatat că

aceasta este legală și temeinică.

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., după

respingerea plângerii

făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror persoana vătămată

poate

face plângere în termen de 20 de zile de la comunicarea de către procuror a

modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278, la judecătorul de la

instanța căreia i-ar reveni potrivit legii competența să judece cauza în primă

instanță.

Din examinarea textului mai sus menționat a

rezultat că pentru

exercitarea

dreptului procesual reglementat la art. 278

1

legea prevede

termene

și condiții.

Prima condiție

înscrisă în text este că o astfel de plângere împotriva rezoluției de

neurmărire poate fi făcută doar „după

respingerea

plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției

de neîncepere

a urmăririi penale"...

Or, potrivit

art. 278 alin. (3) C. proc. pen. în cazul rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe

rezoluție persoanelor interesate.

Pe de altă parte, potrivit art. 185 C. proc. pen.,

când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit

termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din

exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.

S-a apreciat că în cauză, în mod corect instanța

fondului a

constatat că rezoluția de neurmărire penală a fost comunicată

petentului la 16 iunie 2009, iar acesta a sesizat procurorul ierarhic

superior abia la 15 iulie 2009, cu depășirea

termenului de 20 de zile,

care

potrivit textului mai sus menționat este un termen de decădere a

petentului

din exercițiul dreptului de a cere instanței controlul

rezoluției procurorului în procedura prevăzută de art. 278

1

C.

proc. pen.

Împotriva

acestei decizii, la data de 23 decembrie 2010, recurentul petiționar a formulat

contestație în anulare, fiind

nemulțumit de

faptul că decizia pronunțată nu a fost semnată de toți

membrii

completului care a soluționat cauza.

Examinând

contestația în anulare în raport cu lucrările și

materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este

inadmisibilă,

urmând a fi respinsă ca atare.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen.

,

instanța constatând că cererea de contestație este

făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe

care se sprijină

contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și

că în sprijinul c

ontestației se depun ori

se invocă dovezi care sunt la dosar, admite

în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen.,

împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

a)

când procedura de citare a părții pentru termenul

la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită

conform

legii,

b) când partea dovedește că la termenul la care

s-a judecat

cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate

de a se

prezenta și de a încunoștiința

instanța despre această împiedicare;

c)

când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra

unei cauze

de încetare a procesului

penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1)

lit. f)- i)

1

,cu

privire la care existau probe la dosar;

d)

când împotriva unei persoane s-au pronunțat două

hotărâri

definitive pentru aceeași faptă;

e)

când, la judecarea recursului sau la rejudecarea

cauzei de

către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost

ascultat, iar

ascultarea acestuia este

obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1)

1

ori art.

385

16

alin. (1)

1

.

Examinând cauza în raport de dispozițiile art. 391

alin. (2) C. proc. pen.

, instanța constată că, cererea de contestație nu

este făcută în termenul prevăzut de dispozițiile art.

388 C. proc. pen., respectiv 30 de zile de la data

pronunțării

hotărârii a cărei anulare se cere.

In speța de

față, decizia nr. 1186 a fost pronunțată la data de 26 martie 2010, iar

contestația a fost înregistrată pe rolul Secției

Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 decembrie

2010,

deci cu depășirea termenului de 30 de zile.

Ca atare, văzând dispozițiile art. 391 C. proc.

pen.

, Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge ca inadmisibilă,

contestația

în anulare formulată de contestatorul F.I. și îl va

obliga pe

contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat, în

conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare

formulată de

petiționarul F.I. împotriva deciziei penale nr. 1186 din 26

martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 998/59/2009.

Obligă

contestatorul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 02 martie 2011.