ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 39/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 39/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului
de față;
În baza
lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința
penală nr. 208/PI din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel
Timișoara, secția
penală, a fost respinsă ca nefondată, potrivit art. 278
1
alin. (8)
lit.
a)
C. proc. pen., plângerea formulată de petentul A.I. împotriva
rezoluției din
10 iunie 2010 adoptată de procuror în dosarul nr. 118/P/2010,
respectiv a
rezoluției din 5 iulie 2010 dată în dosarul nr. 699/11/2/2010 ale
Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Timișoara, soluții pe care Ie-a menținut ca
fiind legale și temeinice.
Prin aceeași sentință penală a fost
obligat la cheltuieli judiciare în
conformitate
cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru a hotărî
în acest sens, instanța a reținut următoarele:
Prin rezoluția
din 10 iunie 2010 dată în dosarul nr. 118/P/2010 al Parchetului
de pe lângă
Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus neînceperea urmăririi penale
față de
magistrații C.V.L. - judecător în cadrul Judecătoriei
Arad și F.C. -
procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria
Arad, arătând că
petentul A.I. i-a reclamat pe aceștia sub aspectul
săvârșirii
infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen., art.
291 C. pen. și art. 289 C. pen.
S-a reținut că
la data de 8 februarie 2010, Judecătoria Arad prin sentința
penală nr. 282
pronunțată în dosarul nr. 938/55/2010, a respins plângerea
formulată de
petentul A.I. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi
penale nr.
643/P/2007 din 6 mai 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria
Arad, confirmată
prin ordonanța nr. 145/11/2/2009 a prim procurorului adjunct al
Parchetului de
pe lângă Judecătoria Arad, completul de judecată fiind prezidat de
magistratul C.V.L.,
judecător în cadrul Judecătoriei Arad, iar
Ministerul Public a fost reprezentat
de F.C., procuror în cadrul Parchetului
de
pe lângă Judecătoria Arad.
Procurorul de caz
a apreciat că sesizarea petentului nu are nici un suport
probator,
acuzațiile aduse de către acesta nefiind confirmate de actele dosarului,
cu atât mai mult
cu cât persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție nu pot fi
subiecți ai infracțiunilor de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu cu
soluțiile pe care le pronunță.
Procurorul de caz
a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 10 lit.
a) C. proc. pen.,
în contextul în care hotărârile judecătorești nu pot fi
criticate decât
prin căile legale de atac, astfel încât o hotărâre judecătorească nu
poate fi considerată prin ea însăși o
infracțiune.
Împotriva
acestei rezoluții a formulat plângere petentul A.I., care a
fost respinsă
prin rezoluția din 5 iulie 2010 dată în dosarul nr. 699/11/2/2010 al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Timișoara.
Împotriva acestor rezoluții a formulat
plângere petentul A.I.,
plângere pe care
instanța a apreciat-o ca fiind neîntemeiată în raport cu probele
existente
la dosar.
Faptul că
intimatul C.V.L., în calitate de judecător, a
pronunțat sentința penală nr. 282
din 8 februarie 2010 a Judecătoriei Arad,
respingând plângerea formulată de petentul A.I.
împotriva rezoluției de
neîncepere
a urmăririi penale nr. 643/P/2007 a Parchetului de pe lângă
Judecătoria Arad, confirmată prin ordonanța nr.
145/11/2/2009 a prim procurorului
adjunct
al parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, iar intimatul F.C.,
procuror în cadrul Parchetului de pe lângă
Judecătoria Arad, a participat la
ședința
de judecată, petentul fiind nemulțumit de soluția adoptată, nu constituie
un motiv ca acest element să fie considerat ca
fiind o infracțiune, petentul având
la dispoziție căile legale de atac
prevăzute de legea procesual penală,
pronunțarea
unei hotărâri judecătorești în sine neputând constitui o infracțiune.
Mai mult decât
atât, persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție nu
pot fi subiecți
ai infracțiunii de abuz în serviciu, fapt statuat atât de doctrină cât și
de practica judiciară.
În acest
context, instanța a apreciat că în speța de față nu poate opera
niciun indiciu,
presupunere rezonabilă, că cei doi intimați ar fi săvârșit vreo faptă
de natură penală în modalitatea
reclamată de către petent, astfel că sunt
incidente
dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., faptele reclamate
neexistând
în materialitatea lor.
Împotriva
acestei sentințe a formulat, în termen legal, recurs petiționarul
A.I. solicitând Înaltei
Curți casarea ei aducând o serie de critici prin
motivele de recurs și înscrisurile depuse la dosarul
cauzei.
Astfel,
recurentul petent susține că pronunțarea sentinței penale atacate s-a
făcut cu
încălcarea dispozițiilor legale, în contextul în care petentul solicitase
recuzarea
judecătorului investit cu soluționarea plângerii fundamentate pe
dispozițiile art.
278 C. proc. pen., iar cererea de recuzare a fost respinsă
de Curtea de Apel
Timișoara fără a fi motivată, deși în cauză erau incidente prevederile art. 47
alin. (2) C. proc. pen. și art. 48 lit. g) C. proc. pen.
Recurentul petent
mai critică sentința atacată și prin prisma nerespectării de
către instanța de
judecată a unor hotărâri judecătorești definitive și executorii și
cere să se
constate încălcarea dispozițiilor art. 62 C. proc. pen.,
în sensul în
care organele judiciare nu au lămurit cauza sub toate aspectele.
În consecință,
recurentul solicitase să caseze sentința nr. 208/PI din 23 septembrie 2010 a
Curții de Apel Timișoara, secția penală, și să rejudece cauza cu valorificarea
actelor probatorii, respectarea hotărârii judecătorești definitive și
executorii și
cercetarea autorilor infracțiunii reclamate și a complicilor acestora.
Examinând sentința penală recurată,
prin prisma motivelor de recurs
invocate a
criticilor aduse, dar și în conformitate cu prevederile art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele, în afara temeiurilor invocate și
a
cererilor formulate, Înalta Curte
apreciază ca nefondat recursul, în virtutea
considerentelor ce urmează:
În mod legal și
temeinic a concluzionat instanța fondului că plângerea
formulată de
petent, în conformitate cu art. 278
1
C. proc. pen. împotriva
soluției de netrimitere în judecată adoptată de procuror, în cauza nr.
118/P/2010 a
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara - și menținută de
procurorul
ierarhic
superior în urma controlului exercitat potrivit art. 278 alin. (3) C. proc.
pen.
, prin rezoluția din 5 iulie 2010 - este
nefondată.
Astfel, s-a
constatat, urmare a demersului judiciar al petentului că acesta își
manifestă
nemulțumirea față de magistrații C.V.L. - judecător în cadrul Judecătoriei Arad
și F.C. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, în
legătură cu soluțiile dispuse, reclamând săvârșirea infracțiunilor prevăzute de
art. 246 C. pen., art. 264 C. pen., art. 291 C. pen.
, art. 289 C.
pen., în condițiile în care pretinșii făptuitori îndeplinind
activitatea de
jurisdicție și pronunțând soluții în cauză ar fi încălcat dispozițiile
legale. În mod
corect s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 lit.
a) C. proc. pen.,
în împrejurarea în care hotărârile judecătorești nu pot fi
criticate decât
prin utilizarea și exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, astfel
încât în cauză nu
a fost săvârșită vreo infracțiune, susținerile petentului nefiind
sustenabile în raport cu actele aflate
la dosarul cauzei.
În situația în
care în speță nu s-a conturat vreun indiciu, presupunere
rezonabilă care
să determine concluzia că cei doi intimați ar fi săvârșit vreo faptă
de natură
penală, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror
este legală și temeinică.
Din această
perspectivă criticile aduse de recurentul petent soluției primei
instanțe sunt
nefondate, cu referire la incompatibilitatea judecătorului ce a
soluționat
plângerea formulată conform art. 278 indice 1 C. proc. pen. și
cu privire la
încălcarea dispozițiilor prin obligarea organelor judiciare - organ de urmărire
penală și instanța de judecată - de a administra probatoriu menit să
lămurească sub
toate aspectele cauza, în împrejurarea în care soluția adoptată de procuror a
fost aceea de neîncepere a urmăririi penale împotriva celor doi
intimați, sub
aspectul faptelor sesizate de petiționar, motivat de aceea că actele
premergătoare
efectuate nu au oferit vreun indiciu care să îndreptățească
organele de urmărire penală a declanșa
urmărirea penală.
Concluzia
potrivit căreia persoanele ce îndeplinesc activități cu atribuții de
jurisdicție nu
pot fi subiecți activi ai infracțiunii de abuz în serviciu și de neglijență
în serviciu în
legătură cu soluțiile pronunțate pare întemeiată, atâta timp cât cei
nemulțumiți de soluțiile pronunțate de
organele de jurisdicție pot supune
controlului,
legalitatea și temeinicia acestora, prin intermediul mecanismului pe
care
exercitarea căilor de atac îl declanșează.
În virtutea
considerentelor ce preced și văzând prevederile art. 385
15
pct. 1
lit. b) C. proc.
pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul
formulat de
recurentul petent A.I. împotriva sentinței penale nr. 208/PI
din 23
septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.
Recurentul
petent va fi obligat la cheltuieli judiciare în favoarea statului
conform art. 192 alin. (2) C. proc.
pen.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de petiționarul A.I. împotriva sentinței penale nr.
208/PI din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel
Timișoara, secția penală.
Obligă
recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în
ședință publică, azi 10 ianuarie 2011.