ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 39/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 208/PI din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a fost respinsă ca nefondată, potrivit art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției din 10 iunie 2010 adoptată de procuror în dosarul nr. 118/P/2010, respectiv a rezoluției din 5 iulie 2010 dată în dosarul nr. 699/11/2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, soluții pe care Ie-a menținut ca fiind legale și temeinice. Prin aceeași sentință penală a fost obligat la cheltuieli judiciare în conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru a hotărî în acest sens, instanța a reținut următoarele: Prin rezoluția din 10 iunie 2010 dată în dosarul nr. 118/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.V.L. - judecător în cadrul Judecătoriei Arad și F.C. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, arătând că petentul A.I. i-a reclamat pe aceștia sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 289 C. pen. S-a reținut că la data de 8 februarie 2010, Judecătoria Arad prin sentința penală nr. 282 pronunțată în dosarul nr. 938/55/2010, a respins plângerea formulată de petentul A.I.

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 643/P/2007 din 6 mai 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, confirmată prin ordonanța nr. 145/11/2/2009 a prim procurorului adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, completul de judecată fiind prezidat de magistratul C.V.L., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, iar Ministerul Public a fost reprezentat de F.C., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad. Procurorul de caz a apreciat că sesizarea petentului nu are nici un suport probator, acuzațiile aduse de către acesta nefiind confirmate de actele dosarului, cu atât mai mult cu cât persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție nu pot fi subiecți ai infracțiunilor de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu cu soluțiile pe care le pronunță.

Procurorul de caz a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în contextul în care hotărârile judecătorești nu pot fi criticate decât prin căile legale de atac, astfel încât o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăși o infracțiune. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petentul A.I., care a fost respinsă prin rezoluția din 5 iulie 2010 dată în dosarul nr. 699/11/2/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Împotriva acestor rezoluții a formulat plângere petentul A.I., plângere pe care instanța a apreciat-o ca fiind neîntemeiată în raport cu probele existente la dosar. Faptul că intimatul C.V.L., în calitate de judecător, a pronunțat sentința penală nr. 282 din 8 februarie 2010 a Judecătoriei Arad, respingând plângerea formulată de petentul A.I.

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 643/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, confirmată prin ordonanța nr. 145/11/2/2009 a prim procurorului adjunct al parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, iar intimatul F.C., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, a participat la ședința de judecată, petentul fiind nemulțumit de soluția adoptată, nu constituie un motiv ca acest element să fie considerat ca fiind o infracțiune, petentul având la dispoziție căile legale de atac prevăzute de legea procesual penală, pronunțarea unei hotărâri judecătorești în sine neputând constitui o infracțiune. Mai mult decât atât, persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție nu pot fi subiecți ai infracțiunii de abuz în serviciu, fapt statuat atât de doctrină cât și de practica judiciară.

În acest context, instanța a apreciat că în speța de față nu poate opera niciun indiciu, presupunere rezonabilă, că cei doi intimați ar fi săvârșit vreo faptă de natură penală în modalitatea reclamată de către petent, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., faptele reclamate neexistând în materialitatea lor. Împotriva acestei sentințe a formulat, în termen legal, recurs petiționarul A.I. solicitând Înaltei Curți casarea ei aducând o serie de critici prin motivele de recurs și înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Astfel, recurentul petent susține că pronunțarea sentinței penale atacate s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale, în contextul în care petentul solicitase recuzarea judecătorului investit cu soluționarea plângerii fundamentate pe dispozițiile art. 278 C. proc.

pen., iar cererea de recuzare a fost respinsă de Curtea de Apel Timișoara fără a fi motivată, deși în cauză erau incidente prevederile art. 47 alin. (2) C. proc. pen. și art. 48 lit. g) C. proc. pen. Recurentul petent mai critică sentința atacată și prin prisma nerespectării de către instanța de judecată a unor hotărâri judecătorești definitive și executorii și cere să se constate încălcarea dispozițiilor art. 62 C. proc. pen., în sensul în care organele judiciare nu au lămurit cauza sub toate aspectele. În consecință, recurentul solicitase să caseze sentința nr. 208/PI din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, și să rejudece cauza cu valorificarea actelor probatorii, respectarea hotărârii judecătorești definitive și executorii și cercetarea autorilor infracțiunii reclamate și a complicilor acestora.

Examinând sentința penală recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate a criticilor aduse, dar și în conformitate cu prevederile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele, în afara temeiurilor invocate și a cererilor formulate, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul, în virtutea considerentelor ce urmează: În mod legal și temeinic a concluzionat instanța fondului că plângerea formulată de petent, în conformitate cu art. 278 1 C. proc. pen. împotriva soluției de netrimitere în judecată adoptată de procuror, în cauza nr. 118/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara - și menținută de procurorul ierarhic superior în urma controlului exercitat potrivit art. 278 alin. (3) C. proc.

pen. , prin rezoluția din 5 iulie 2010 - este nefondată. Astfel, s-a constatat, urmare a demersului judiciar al petentului că acesta își manifestă nemulțumirea față de magistrații C.V.L. - judecător în cadrul Judecătoriei Arad și F.C. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, în legătură cu soluțiile dispuse, reclamând săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen., art. 291 C. pen. , art. 289 C. pen., în condițiile în care pretinșii făptuitori îndeplinind activitatea de jurisdicție și pronunțând soluții în cauză ar fi încălcat dispozițiile legale. În mod corect s-a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc.

pen., în împrejurarea în care hotărârile judecătorești nu pot fi criticate decât prin utilizarea și exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, astfel încât în cauză nu a fost săvârșită vreo infracțiune, susținerile petentului nefiind sustenabile în raport cu actele aflate la dosarul cauzei. În situația în care în speță nu s-a conturat vreun indiciu, presupunere rezonabilă care să determine concluzia că cei doi intimați ar fi săvârșit vreo faptă de natură penală, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror este legală și temeinică. Din această perspectivă criticile aduse de recurentul petent soluției primei instanțe sunt nefondate, cu referire la incompatibilitatea judecătorului ce a soluționat plângerea formulată conform art. 278 indice 1 C. proc.

pen. și cu privire la încălcarea dispozițiilor prin obligarea organelor judiciare - organ de urmărire penală și instanța de judecată - de a administra probatoriu menit să lămurească sub toate aspectele cauza, în împrejurarea în care soluția adoptată de procuror a fost aceea de neîncepere a urmăririi penale împotriva celor doi intimați, sub aspectul faptelor sesizate de petiționar, motivat de aceea că actele premergătoare efectuate nu au oferit vreun indiciu care să îndreptățească organele de urmărire penală a declanșa urmărirea penală.

Concluzia potrivit căreia persoanele ce îndeplinesc activități cu atribuții de jurisdicție nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii de abuz în serviciu și de neglijență în serviciu în legătură cu soluțiile pronunțate pare întemeiată, atâta timp cât cei nemulțumiți de soluțiile pronunțate de organele de jurisdicție pot supune controlului, legalitatea și temeinicia acestora, prin intermediul mecanismului pe care exercitarea căilor de atac îl declanșează. În virtutea considerentelor ce preced și văzând prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul petent A.I. împotriva sentinței penale nr. 208/PI din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Recurentul petent va fi obligat la cheltuieli judiciare în favoarea statului conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul A.I. împotriva sentinței penale nr. 208/PI din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 ianuarie 2011.