ÎCCJ, Decizia nr. 114/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 114/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 928 din 31 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul A.I. împotriva rezoluției din 4 martie 2010 dată în dosarul nr.

1539/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția

atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această sentință prima instanță a reținut, în esență, că prin

rezoluția din 4 martie 2010, dată în dosarul nr. 1539/P/2009 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații B.G. –

judecător la Curtea de Apel Timișoara, F.M. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara și R.J. – procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

În

considerentele acestei rezoluții s-a reținut că la data de 24 noiembrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică, plângerea formulată de petiționarul A.I.

„împotriva domnilor magistrați G.B. de la Curtea de Apel Timișoara și M.F. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual,

încălcarea autorității de lucru judecat și complicitate la intenția de omor”.

În

motivarea plângerii, petiționarul menționa că la data de 19 iunie 2009 a formulat o plângere împotriva magistraților menționați și că nu i s-a comunicat până la data

prezentei rezoluția atacată în cauză.

În

urma verificărilor efectuate în cauză a rezultat că la data de 19 iunie 2009, a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică plângerea formulată de petiționarul A.I.

împotriva magistraților B.G.- judecător la Curtea de Apel Timișoara și F.M. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara pentru săvârșirea

„infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea

infractorului, fals intelectual și încălcarea autorității de lucru judecat și

complicitate la intenția de omor”.

Prin

rezoluția nr. 13934/3191/VIII/I/2009 din 13 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, emisă de procuror R.J. s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată,

a plângerii formulate de petiționarul A.I. împotriva magistraților menționați,

soluția fiindu-i comunicată.

Față

de aspectele anterior prezentate s-a constatat că nu se poate reține săvârșirea

vreunei infracțiuni de către magistrații intimați lipsind orice elemente de

fapt care să confirme pretinsul abuz în exercitarea funcției, soluțiile

pronunțate în cauzele petiționarului întemeindu-se pe actele dosarelor și

dispozițiilor legale aplicabile.

Totodată,

s-a reținut că motivele invocate de petiționar în susținerea plângerii sale

erau lipsite de consistență juridică și demonstrau mai degrabă reaua-credință a

acestuia în aprecierea activității magistraților. De asemenea, s-a constatat că

petiționarul nu a indicat mijloacele de probă de care înțelegea să se

folosească în susținerea și dovedirea afirmațiilor sale și care să conducă la

concluzia că persoanele reclamate săvârșiseră faptele de care erau acuzate.

Pentru

aceste motive, s-a decis neînceperea urmăririi penale față de intimații

magistrați.

Soluția

a fost confirmată de către procurorul ierarhic superior prin rezoluția nr.

2717/1293/II/2/2010 din 30 martie 2010.

Cu

privire la plângerea adresată instanței potrivit dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen. aceasta a reținut că este nefondată.

S-a

constatat că în motivarea plângerii, petiționarul a arătat că la data de 19

martie 2010, în temeiul art. 278 C. proc. pen., a înaintat o plângere împotriva

rezoluției dispuse în dosarul nr. 1539/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, iar

plângerea a fost respinsă, ca neîntemeiată, deși a prezentat o parte din

infracțiunile realizate la adoptarea soluției; totodată, petiționarul a mai

învederat faptul că parchetul refuză să constate că s-au încălcat prevederile

art. 277 C. proc. pen. Petiționarul a mai argumentat că în drept, au fost emise

acte false și abuzive cu încălcarea prevederilor art. 277 C. proc. pen.

Petiționarul

a atașat cererii sale plângerea penală din data de 19 iunie 2009, citația emisă

în dosarul nr. 487/59/2009 al Curții de Apel Timișoara, adresa nr. 598/A din 6

mai 2009 emisă de Curtea de Apel Timișoara, rezoluția nr. 13934/3191/VIII/1/2009

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică, plângerea formulată împotriva rezoluției nr.

1539/P/2009 din 16 aprilie 2008 și sentința penală nr. 6678/55/2007 a

Judecătoriei Arad.

S-a

constatat că în cauză, organul de urmărire penală a stabilit, în urma

verificărilor efectuate în cauză, că intimații B.G., judecător la Curtea de Apel Timișoara, F.M. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara și J.R.

– procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au

săvârșit nicio faptă penală și, în consecință, a dispus neînceperea urmăririi

penale.

Din

actele dosarului, reprezentând acte premergătoare începerii urmăririi penale,

nu a rezultat existența unor acte sau fapte săvârșite de către intimați, cărora

să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât

intimații, în calitatea lor de magistrați, și-au îndeplinit în mod corect atribuțiile

de serviciu, fără a cauza o vătămare intereselor legale ale unei persoane, fără

a da ajutor unui infractor și fără a falsifica vreun înscris oficial.

Activitatea

desfășurată de intimatul B.G. care, în calitate de judecător la Curtea de Apel Timișoara, fiind investit cu soluționarea dosarului nr. 487/59/209 a

soluționat cauza prin respingerea plângerii petiționarului, precum și

activitatea magistratului F.M. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara care, în calitate de procuror de ședință, a

formulat concluzii în dosarul nr. 487/59/2009, nu constituie indicii în sensul

săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar.

S-a

argumentat totodată că activitatea magistratului R.J. – procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care, fiind investită cu

soluționarea plângerii penale formulate de petiționar împotriva magistraților

anterior nominalizați, a dispus, prin rezoluția nr. 13934/3191/VIII/1/2009 din

13 iulie 2009, respingerea plângerii, pe motiv că nu îndeplinea condițiile

prevăzute de art. 222 C. proc. pen. și art. 223 C. proc. pen., de asemenea, nu

constituie indiciu în sensul săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționar.

Prima

instanță a reținut că pentru a săvârși infracțiunea de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, este necesar ca funcționarul public să fi omis să

îndeplinească un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori să-l

îndeplinească în mod defectuos și că inacțiunea sau acțiunea care constituie elementul

material al faptei și care a produs o vătămare intereselor unor persoane să fie

săvârșite cu vinovăție, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voință a efectuat

acțiunea ori a rămas în pasivitate, și-a dat seama că acțiunea sau inacțiunea

cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea

lui.

În

speță, nu s-a constatat o atare conduită în sarcina intimaților, soluțiile

dispuse de magistrații B.G. și R.J. fiind în concordanță cu probatoriile

administrate în dosarele penale supuse analizei și cu dispozițiile legale

referitoare la temeiul juridic privind plângerile împotriva soluțiilor de

netrimitere în judecată date de procuror, iar concluziile procurorului de

ședință sunt rezultatul aprecierii personale a probelor administrate în cauză,

împrejurarea că petiționarul nu este de acord cu acestea, neputând constitui un

motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistratului procuror, sub

aspectul infracțiunii de abuz în serviciu.

S-a

menționat că în ceea ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de

serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv

interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile

dreptului substanțial și ale celui procedural, iar eventualele erori apărute în

acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare

abuzivă a atribuțiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi

îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz

în parte, aceasta fiind, de altfel, și justificarea existenței lor.

Răspunderea

penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea

analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu

rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunii lor,

urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane, astfel

că în lipsa acestui minimum de indicii care să poată forma convingerea

organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, soluția adoptată

de procuror este temeinică și legală.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, în

esență, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs (filele 8, 9

dosar recurs) pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen.,

art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 49 alin. (2) C. proc. pen., art. 62 C.

proc. pen., art. 277 C. proc. pen., art. 278

1

alin. (2) și (12) C.

proc. pen., art. 291 C. proc. pen., nerespectarea hotărârilor definitive și

executorii, neobservarea probelor, necercetarea tentativei la infracțiunea de

omor, greșita reținere a datei la care s-a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, judecarea cauzei ce a format

obiectul dosarului nr. 487/59/2009 al Curții de Apel Timișoara fără a se

îndeplini legal procedura de citare. S-a solicitat admiterea recursului și

rejudecarea cauzei potrivit probelor și a hotărârilor definitive anterior

pronunțate.

Analizând

cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.

începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții

pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni

și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de

împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C.

proc. pen., cu distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În

speța de față, nemulțumit fiind de soluțiile dispuse de magistrații judecător G.B.

și procuror J.R. și de concluziile procurorului de ședință, M.F., conferind

conotații penale activității profesionale a acestora, petentul a formulat

plângere penală.

Cu

respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor

premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și,

motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de

împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a)

C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din

verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și

temeinică, deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care

presupune interpretarea și aplicarea legii, precum și disjungerea unei soluții

respectiv formularea de concluzii în cadrul ședinței de judecată, chiar dacă au

nemulțumit părțile, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența

dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În

speță, intimații s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de

serviciu cu respectarea prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi

circumscrise, după cum pretinde petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se

putea angaja răspunderea penală a acestora.

Nemulțumirile

petentului se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac

singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii prevederilor

indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de

altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte.

Analizând

hotărârea recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie

materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate, potrivit

dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel

pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

Prima

instanță a procedat la judecarea cauzei cu respectarea prevederilor legale

privind incompatibilitățile, altfel, petentul neformulând cerere de recuzare a

magistraților investiți cu soluționarea cauzei.

Pretinsa

incidență a autorității de lucru judecat a unor alte hotărâri judecătorești nu

poate fi avută în vedere, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile legale spre a

se constata o atare situație.

Sub

aspect probator se constată că prima instanță a avut în vedere dispozițiile

art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., dispozițiile art. 277 C. proc.

pen. și art. 278

1

alin. (2) C. proc. pen. nefiind incidente în

speță. Cauza a fost soluționată cu celeritate, fiind respectate drepturile

procesuale ale părții care, fiind legal citată (fila 16 dosar fond), a avut

posibilitatea reală și efectivă de a dovedi temeinicia susținerilor sale.

Se

constată, de asemenea, că preluarea anumitor aspecte (ca de exemplu data formulării

plângerii) din cuprinsul rezoluției procurorului nu a influențat soluția

dispusă în cauză, care este, după cum s-a arătat, legală și temeinică,

criticile privind procedura judiciară derulată în fața Curții de Apel Timișoara

într-o cauză în care petentul a avut calitatea de parte excedând verificării

efectuate de prima instanță, investită cu analizarea legalității și temeiniciei

soluției de neîncepere a urmăririi penale, respectiv a existenței sau

inexistenței indiciilor de comitere, de către intimați a unor infracțiuni, ceea

ce nu s-a constatat.

Motivul

de recurs referitor la necercetarea pretinsei comiteri, în forma tentativei, a

infracțiunii de omor excede obiectului cauzei, astfel după cum acesta a fost

anterior determinat.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 928 din 31

mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 3344/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.