ÎCCJ, Decizia nr. 392/2011

Ședința publică de la 19 septembrie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 868

din 19 mai 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost

respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției

nr. 1224/P/2009 din 11 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a menținut

rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

rezoluția nr. 1124/P/2009 din 11 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a

dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații I.G., M.M.D.,

P.I. – judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție

și C.V. – procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264, art. 291

C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 689/515/II/2/2010

din 9 februarie 2010.

Procurorii au

stabilit că nu se poate reține că magistrații intimați nu și-ar fi îndeplinit

atribuțiile de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, provocând

o vătămare intereselor legale ale petentului .

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 1224/P/2009 din 11 ianuarie 2010 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 868

din 19 mai 2010 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu

motivarea că din lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit

atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis fapte

care să atragă răspunderea lor penală.

Împotriva acestei

sentințe, petentul A.I. a declarat recurs.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din

analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați I.G.,

M.M.D., P.I. – judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție

și C.V. – procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

ar

fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea

infractorului și uz de fals .

Potrivit

dispozițiilor art. 63 alin. (3) C. proc. pen., soluția pronunțată de magistrat,

pe baza probelor administrate, reflectă modul în care acesta le-a apreciat în

urma examinării lor și nu trebuie să conducă obligatoriu la concluzia

săvârșirii vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În speță, intimații

magistrați judecători au pronunțat o hotărâre, în concordanță cu probatoriile

administrate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Simpla împrejurare că

petentul este nemulțumit de soluția adoptată într-o cauză nu constituie motiv

pentru antrenarea răspunderii penale a magistraților care au emis-o, atâta timp

cât, din actele premergătoare urmării penale nu a rezultat că aceștia ar fi

săvârșit o infracțiune în legătură cu îndeplinirea activității de jurisdicție

sau că și-ar fi îndeplinit, în mod defectuos atribuțiile de serviciu, soluțiile

pronunțate de magistrații judecători putând fi supuse controlului prin

intermediul căilor de atac.

După epuizarea căilor

de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor decizii

ale magistraților, o eventuală punere în discuție ar însemna reluarea unor

chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat.

Mai mult decât atât instanța

penală sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., nu se poate

substitui instanțelor de control judiciar și, în consecință, nu se poate

pronunța asupra temeiniciei și legalității hotărârii pronunțate de o altă

instanță.

În ceea ce privește

fapta săvârșită de magistratul procuror C.V., Înalta Curte apreciază că

susținerile recurentului petent nu au suport probator, concluziile acesteia din

cadrul ședințelor de judecată neconstituind o faptă care să poată angaja

răspunderea penală.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi acordat ajutor unui infractor, fără

o înțelegere prealabilă înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a

îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori

pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul infracțiunii și că nu ne

aflăm în prezența falsificării unui înscris oficial, în mod corect, s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva

rezoluției nr. 1224/P/2009 din 11 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și

criminalistică, este legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca

nefondat recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței primei

instanțe.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 868 din 19

mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 1826/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.