ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2786/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2786/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cererii de recurs de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată că,

Prin acțiunea înregistrată la 28 iunie 2004 pe rolul

Tribunalului București, reclamanta SC R. SRL București a chemat în judecată pe

pârâta CN A.D.N.R. SA solicitând instanței să oblige pârâta la plata sumei de

12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. reprezentând costuri și pierderi din

rezilierea prematură a contractului și la plata sumei de 865.667,12 dolari

S.U.A. reprezentând diferență de preț pentru lucrările executate și dobândă

LIBOR.

Prin sentința comercială nr.

410 din 25 ianuarie 2005 Tribunalul București, secția comercială, admite

excepția prescripției dreptului la acțiune și respinge ca prescrisă cererea

formulată de reclamantă, cu 500.000.000 lei vechi cheltuieli de judecată în

sarcina acesteia, reținând că prin convenția intitulată "proces - verbal

al ședinței" părțile au stabilit obligația pârâtei de a achita de bună

voie sumele datorate până la 31 decembrie 2000, dată după care reclamanta avea

posibilitatea valorificării pretențiilor sale prin acțiune în justiție care a

fost formulată abia la 28 iunie 2004, cu depășirea termenului de prescripție al

cărui curs nu a fost dovedit a fi fost întrerupt.

Prin decizia comercială nr. 829

din 15 decembrie 2005 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

respinge ca nefondat apelul formulat de reclamanta apelantă împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond, reținând că întâmpinările formulate de pârâta -

intimată în două dosare având ca obiect somații de plată întemeiate pe O.G. nr.

5/2001 prin care aceasta a cerut respingerea cererilor respective invocând excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei apelante, nu echivalează cu o

recunoaștere clară și neechivocă a dreptului apelantei, fapt care să fi avut ca

efect întreruperea cursului prescripției.

Înalta Curte de Casație si

Justiție, sectia comerciala, prin decizia nr. 3633/2006, admite excepția

necompetentei materiale a instanțelor, admite recursul declarat de reclamanta SC

R. SRL București, desființează decizia nr. 829 din 15 decembrie 2005 a Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, și sentința civilă nr. 410 din 25

ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și trimite

cauza spre soluționare pe fond Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe

lângă C.C.I.R. București.

Pentru a pronunța soluția de

desființare cu trimitere, Instanța Supremă reține că sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 3434 alin. (2) lit. a) C. proc. civ. precum și că nu s-a

probat în cauză că Tribunalul Arbitral nu ar putea fi constituit din cauze

vădit imputabile pârâtei. S-au mai constatat întrunite și condițiile art. 3434 alin.

(3) C. proc. civ. și dându-se eficiență dispozițiilor art. 3433 alin. (1), a

fost admisă excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești, iar

cauza a fost trimisă spre soluționare arbitrajului, respectiv Curții de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R., așa cum au precizat

părțile.

În urma soluției irevocabile

de desființare cu trimitere, cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. București, care, prin sentința

arbitrala nr. 153/2007 a admis acțiunea. În consecință, CN A.D.N.R. SA a fost

obligată la plata următoarelor sume către SC R. SRL: 12.605.000 dolari S.U.A.

plus T.V.A. reprezentând costurile rezilierii din 30 septembrie 1998; 1.765.881

dolari S.U.A. reprezentând dobânda aferenta la suma de 12.605.000 dolari S.U.A.

pe durata litigiului de fata, respectiv 1 aprilie 2004 - 1 aprilie 2007;

865.667,52 dolari S.U.A. reprezentând soldul facturii din 23 septembrie 1998 de

654.371 dolari S.U.A. plus dobânda aferenta in suma de 211.297,12 dolari S.U.A.

de la data introducerii acțiunii, 1 aprilie 2004; 118.138 dolari S.U.A.,

dobânda la suma de 865.667,52 dolari S.U.A. pe durata litigiului, 1 aprilie 2004

- 1 aprilie 2007; dobânda LIBOR in continuare de la data de 1 aprilie 2007 până

la plata integrala a sumelor de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. si de 865.667,52

dolari S.U.A. până la debitarea totală.

Acțiunea în anulare

promovată împotriva soluției arbitrale a format obiectul dosarului nr. 5523/2/2007

și a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către Secția a V-a comerciala a Curții

de Apel București prin sentința comerciala nr. 16 din 18 februarie 2008.

Împotriva soluției

pronunțate în acțiunea în anulare, a declarat recurs pârâta care a invocat

prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta nu a înțeles să

dezvolte distinct fiecare motiv de recurs în parte, ci a subsumat argumente

multiple pe care le-a articulat apoi pe motive de recurs grupat expuse.

Sintetizând criticile aduse,

Înalta Curte reține că recurenta a criticat sentința atacată pentru următoarele

considerente:

Cât privește temeiurile de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină si cuprinde motive străine

de natura pricinii. Ea a mai învederat că, potrivit art. 355 alin. (1) C. proc.

civ. "Tribunalul Arbitral nu poate fi sesizat prin declinare de către

instanța, ci numai prin cerere directă". Prin urmare în mod nelegal

instanța arbitrala a respins excepția nelegalei investiri.

"Instanța a apreciat în

mod eronat faptul că exista similitudine între instituția arbitrajului, astfel

cum este reglementată aceasta atât prin cartea a IV-a a C. proc. civ. cât

și prin regulamentele specifice ale Curții de Arbitraj Comercial

Internațional.

În fapt, o asemenea "similitudine"

este inacceptabilă în condițiile în care legislația in vigoare face

diferențiere între instituția arbitrajului si tribunalul arbitral.

Recurenta a mai susținut că

acțiunea cu care a fost investit Tribunalul Arbitral, si nu instituția

arbitrajului, privește doar dobânzile LIBOR solicitate pentru aceste sume, nu

și debitul principal.

Cât privește temeiurile de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: „Când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al cestuia" și „Când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii".

Recurenta susține că, în mod

nelegal, instanța a reținut că obligația de plată invocată din contractul

încheiat între parți este unică și invizibilă și prin urmare a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune. În mod evident, Tribunalul Arbitral

nu a observat că temeiul obligației de plată a costurilor de reziliere nu îl

reprezintă contractul, ci chiar Convenția prin care părțile au stabilit ca

drepturile lor contractuale sa înceteze.

Recurenta a apreciat că

instanța a ignorat cu bună știință prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958

privind prescripția extinctiva pentru că altfel ar fi observat că, chiar și

în privința unei obligații unice cu prestații succesive dreptul la acțiune cu

privire la fiecare prestație se stinge printr-o prescripție deosebită.

Analizând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, dar și din perspectiva art. 3041 C. proc.

civ. Înalta Curte va admite recursul și va anula în parte sentința arbitrală,

în sensul că va înlătura obligarea pârâtei recurente la plata T.V.A. aferent

costurilor rezilierii contractului dedus judecății.

Cu privire la temeiul de

modificare prevazut de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte

apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanta de anulare a

interpretat corect actul juridic dedus judecatii, reținând ca dispozițiile art.

355 C. proc. civ. au fost respectate in cauza, întrucât Înalta Curte de

Casație și Justiție, la cererea parților - voința reclamantei

exprimată prin notele scrise depuse la Înalta Curte de Casație și

Justiție la data de 8 iunie 2006, în concordanță cu voința exprimată de pârâtă

în întâmpinările depuse la fond și apel, în care solicita expres și

repetat trimiterea dosarului la Curtea de Arbitraj conform clauzei

compromisorii (art. 67 inserate in contractul din 1 decembrie 1990) s-a

desesizat și a trimis cauza spre soluționare Curții de Arbitraj Comercial

International de pe lânga C.C.I.R.

Soluția irevocabilă

pronunțata de instanța suprema este in acord cu dispoziția art. 157 alin. (3) C.

proc. civ., cu doctrina si practica Curții de Arbitraj Comercial International

și este deopotrivă obligatorie pentru instanța arbitrală, pentru instanța de

control judiciar - în acțiunea în anulare - cât și pentru prezenta instanță de

recurs.

Așadar, instanța arbitrală

poate fi sesizată direct, dar și prin efectul admiterii excepției lipsei

competenței materiale a instanțelor de judecată, după cum și instanțele de

judecată pot fi învestite direct de către părți sau printr-o hotărâre de

declinare de competență. Ulterior unui asemenea incident procedural, reclamanta

este în drept, ca în fața instanței competente (etatice sau arbitrale), să își

completeze cererea de chemare în judecată, așa cum s-a întâmplat în pricina de

față. Inițial, la 28 iunie 2004, acțiunea reclamantei a avut 2 capete de

cerere, iar la 27 martie 2007 reclamanta și-a precizat și completat cererea

care a cuprins, în final 5 capete.

Instanța arbitrală, sesizată

legal, conform celor deja expuse, s-a pronunțat în limitele învestirii,

acordând ceea ce s-a cerut, hotărârea dată cuprinzând motivele pe care se sprijină,

aceste nefiind nici contradictorii și nici străine de natura pricinii.

Cu privire la temeiul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte găsește

că este nefondat pentru următoarele considerente:

Relativ la soluționarea

nelegala a excepției prescripției dreptului la acțiune, urmează a se reține că

între A.N.D. (actuala CN A.D.N.R. SA), în calitate de angajator - beneficiar și

SC R. SRL în calitate de contractor - antreprenor s-a încheiat la data de 21

decembrie 1990 contractul de executare a secțiunii autostrăzii (26,5 km).

Potrivit art. 4 din contractul

cuprinzând condițiile generale, prețul pentru execuția lucrărilor a fost

stabilit parțial în lei, și parțial preț în dolari S.U.A.

Lucrările au fost începute

și executate până la data de 17 februarie 1997 când au fost suspendate de către

angajator, întrucât acesta se află în imposibilitate de a mai asigura resursele

financiare necesare continuării lor.

Întrucât lucrările nu au

fost reluate, prin convenția încheiata de părți la data de 4 septembrie 1998,

părțile au reziliat contractul. Totalul costurilor de reziliere a fost evaluat

de către SC R. SRL la suma de 34.333.000 dolari S.U.A., dar în urma

negocierilor părțile au convenit "ca suma totală aferentă rezilierii

contractului care va fi achitată de către angajator contractorului se ridică la

12.605.000 dolari S.U.A. (valoare netă), plus suma aferentă T.V.A.".( art.

2).

Raportul juridic dintre

părți are un izvor unic și indivizibil - contractul care conține drepturi și

obligații reciproce, corelative și independente.

Atât contractul, în

ansamblul său, cât și obligațiile asumate de beneficiar prin convențiile ulterioare

nu sunt acte juridice separate și independente ci, își au existența în același

raport obligațional unic și indivizibil.

Cât privește efectul

întreruptiv al actelor adiționale din 30 noiembrie 1998 și din 26 mai 2000,

Înalta Curte reține că primul act adițional, intitulat convenție, din 4

septembrie 1998, a prevăzut că: la 30 septembrie 1998 încetează contractul

încheiat la 21 decembrie 1990, suma totală aferentă rezilierii este de

12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. aferent și este datorată de angajator,

adică de intimata - pârâtă și că lucrările efectuate până în acel moment vor fi

incluse în certificatul de plată temporară.

Așadar, prin acest act adițional,

s-a întrerupt cursul prescripției, pârâta a recunoscut datoria de 12.605.000 dolari

S.U.A. plus T.V.A., și s-a obligat să o achite necondiționat, iar conform art. 16

lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 de la 30 septembrie 1998 a început

să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

Al doilea act adițional,

intitulat tot convenție s-a încheiat la 26 mei 2000, pârâta obligându-se să

achite până la 31 decembrie 2000, toate lucrările efectuate, iar plata în

avans, în numerar, va fi dedusă din valoarea costurilor de reziliere.

Această nouă recunoaștere a

datoriei, îndeplinește cerința din art. 16 lit. a) Decretul nr. 167/1958,

astfel că întrerupe cursul prescripției, iar de la 31 decembrie 2000, începe să

curgă un nou termen de 3 ani.

Cât privește efectul

întreruptiv al plăților din perioada februarie - decembrie 2001, asupra

întregii datorii izvorâte din același contract, Înalta Curte reține că, în

executarea acestei obligații debitoarea a făcut următoarele plăți succesive (emise

după data scadenței 31 decembrie 2000), în suma totală de 27.962.500.322 lei,

cuprinsă în factura fiscală unică din 23 septembrie 1998 (la care se referă

ambele acte adiționale - convenții):

- 16 octombrie 1998, 10

noiembrie 1998, 9 decembrie 1998, 24 decembrie 1998 - 6.121.149.000 lei;

- 5 noiembrie 2001, 26

noiembrie 2001, 26 aprilie 2001, 30 mai 2001, 28 iunie 2001 și 19 decembrie 2001

- 21.841.351.322 lei.

Certificatul de plată, care

autorizează plățile, cuprinde suma în lei de 27.962.500.302 lei, înscrisă în

factura din 23 septembrie 1998 și achitată, și 654.370 dolari S.U.A. înscrisă

în factură fiscală, tot din 23.IX.1998, și neachitată, ceea ce atestă că

datoria este unică și doar sumele sunt două, fiind exprimate diferit în lei, și

în dolari S.U.A.

Față de conținutul convenției

din 5 octombrie 1998 și a actului adițional (proces - verbal din 2000), rezultă

în mod evident există o creanță unică a SC C.C.C.F. SA și, corelativ a

obligației de plată unitară, (datorie unică) formată din suma de 12.605.000 dolari

S.U.A. și cealaltă sumă datorată în baza certificatului de plată.

În aceste condiții, conform art.

16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul noii prescripții începute la 31

decembrie 2000, s-a întrerupt din nou, în perioada 5 februarie – 19 decembrie

2001, iar de la data de 19 decembrie 2001 a început să curgă un nou termen de 3

ani, care se sfârșește la 19 decembrie 2004, acțiunea fiind introdusă la 28

iunie 2004.

Cât privește efectul

întreruptiv produs de procesul - verbal de conciliere din 28 noiembrie 2002,

Înalta Curte reține că în procesul - verbal de conciliere din 28 noiembrie 2002,

de la sediul A.N.D., intimata confirmă datoria din factura primită (12.605.000 dolari

S.U.A.), factura pe care, însă, nu a returnat-o, dar motivează neefectuarea

plății pe faptul că nu a înregistrat-o în propria contabilitate.

În dosar nr. 22025/2002,

având ca obiect somația de plată pentru suma de 12.605.000 dolari S.U.A., prin

întâmpinarea depusă la 24 ianuarie 2003, CN A.D.N.R. SA confirmă convenția și

datoria arătând că:

"În urma convenției

încheiate în anul 1998 între reprezentanții A.N.D. și ai acționarilor

reclamantei, SC R. SRL ar fi trebuit să emită o factură, document care atestă

certețea creanței, în baza acestuia urmând a se face înregistrarea în

contabilitatea Regiei a sumei, precum și achitarea acesteia.

Menționăm faptul că,

reclamanta (SC R. SRL, n.n.) nu a întreprins demersurile necesare pentru

emiterea unui astfel de act, astfel încât, Regia s-a aflat în imposibilitatea

de a achita sumele stabilite (pagina 2 la întâmpinarea formulată în dosarul de

22025/2002)".

Rezultă evident, prin

urmare, recunoașterea datoriilor asumate, CN A.D.N.R. SA apărându-se numai

pentru a justifica neplata acestora, nu și faptul că ar fi nedatorate.

Împrejurarea că cererea de

emitere a ordonanței cuprinzând somația de plată a fost respinsă este

irelevantă raportat la faptul că intimata din prezenta cauză a invocat drept

cauză de întrerupere a cursului prescripție extinctive dispoziția art. 16 lit. a)

din Decretul nr. 167/1958 și nu lit. b) din același text, relativ la

introducerea unei cereri de chemare în judecată, care nu conduce la

întreruperea prescripției dacă a fost respinsă.

Așadar, recunoașterea

datoriei și confirmarea convenției din 2000 asupra obligației de plată a sumei

de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. este esențială, iar neplata datorată

neemiterii facturii fiscale și nu a in existenței datoriei ori a prescripției,

nu constituie cauză de înlăturare a recunoașterii existenței datoriei.

Caracterul unitar și

indivizibil al datoriei înscrisă în certificatul de plată și în convenția din

decembrie 1998, recunoașterea făcută de debitoare, precum și al obligației

asumate de aceasta prin actele adiționale, confirmate prin plățile efectuate,

exclude, evident, incidența prescripției extinctive.

Așadar, in mod judicios

Curtea de Apel, analizând problema prescripției dreptului la acțiune, a

constatat ca soluția Tribunalului Arbitral este legala si nu încalcă dispoziții

imperative ale legii, actul juridic dedus judecății fiind corect interpretat.

Instanța arbitrală și

instanța de control judiciar, în cadrul acțiunii în anulare, au pronunțat însă

soluții cu greșita aplicare a legii numai în ceea ce privește obligarea pârâtei

la plata de T.V.A. aferent costurilor rezilierii contractului dedus judecății.

Conform Codului fiscal, titlul

VI (T.V.A.), art. 137, alin. (3), lit. b):

"(3) Baza de impozitare

nu cuprinde următoarele:

b) sumele reprezentând daune

- interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau

parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile

și/sau tarifele negociate. Nu se exclud din baza de impozitare orice sume care,

în fapt, reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor

prestate;”.

Așadar sumele aferente

costurilor de reziliere sunt excluse din baza de impozitare conform art. 137 alin.

(3) lit. b) C. fisc. și, în consecință, contravine dispozițiilor legale

obligarea pârâtei la plata lor.

Pentru aceste considerente,

conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta CN

A.D.N.R. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 16 din 18 februarie 2008

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și se va modifica sentința

recurată în sensul că se va admite acțiunea în anulare formulată de pârâtă

împotriva sentinței arbitrale nr. 153 din 28 iunie 2006 a Curții de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.

Se va dispune anularea în

parte a sentinței arbitrale în sensul că se va înlătura obligarea pârâtei la

plata de T.V.A. aferent costurilor rezilierii și se vor menține, în rest, toate

dispozițiile sentinței arbitrale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta CN A.D.N.R. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 16 din 18

februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Modifică sentința recurată

în sensul că admite acțiunea în anulare formulată de pârâtă împotriva sentinței

arbitrale nr. 153 din 28 iunie 2006 a Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă C.C.I.R.

Anulează în parte sentința

arbitrală în sensul că înlătură obligarea pârâtei la plata T.V.A. aferent

costurilor rezilierii.

Menține, în rest, toate dispozițiile

sentinței arbitrale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 8 octombrie 2008.