ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2786/2008

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, Prin acțiunea înregistrată la 28 iunie 2004 pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC R. SRL București a chemat în judecată pe pârâta CN A.D.N.R. SA solicitând instanței să oblige pârâta la plata sumei de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. reprezentând costuri și pierderi din rezilierea prematură a contractului și la plata sumei de 865.667,12 dolari S.U.A. reprezentând diferență de preț pentru lucrările executate și dobândă LIBOR.

Prin sentința comercială nr. 410 din 25 ianuarie 2005 Tribunalul București, secția comercială, admite excepția prescripției dreptului la acțiune și respinge ca prescrisă cererea formulată de reclamantă, cu 500.000.000 lei vechi cheltuieli de judecată în sarcina acesteia, reținând că prin convenția intitulată "proces - verbal al ședinței" părțile au stabilit obligația pârâtei de a achita de bună voie sumele datorate până la 31 decembrie 2000, dată după care reclamanta avea posibilitatea valorificării pretențiilor sale prin acțiune în justiție care a fost formulată abia la 28 iunie 2004, cu depășirea termenului de prescripție al cărui curs nu a fost dovedit a fi fost întrerupt.

Prin decizia comercială nr. 829 din 15 decembrie 2005 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge ca nefondat apelul formulat de reclamanta apelantă împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, reținând că întâmpinările formulate de pârâta - intimată în două dosare având ca obiect somații de plată întemeiate pe O.G. nr. 5/2001 prin care aceasta a cerut respingerea cererilor respective invocând excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei apelante, nu echivalează cu o recunoaștere clară și neechivocă a dreptului apelantei, fapt care să fi avut ca efect întreruperea cursului prescripției.

Înalta Curte de Casație si Justiție, sectia comerciala, prin decizia nr. 3633/2006, admite excepția necompetentei materiale a instanțelor, admite recursul declarat de reclamanta SC R. SRL București, desființează decizia nr. 829 din 15 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, și sentința civilă nr. 410 din 25 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și trimite cauza spre soluționare pe fond Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. București. Pentru a pronunța soluția de desființare cu trimitere, Instanța Supremă reține că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 3434 alin. (2) lit. a) C. proc. civ. precum și că nu s-a probat în cauză că Tribunalul Arbitral nu ar putea fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtei.

S-au mai constatat întrunite și condițiile art. 3434 alin. (3) C. proc. civ. și dându-se eficiență dispozițiilor art. 3433 alin. (1), a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești, iar cauza a fost trimisă spre soluționare arbitrajului, respectiv Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R., așa cum au precizat părțile. În urma soluției irevocabile de desființare cu trimitere, cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. București, care, prin sentința arbitrala nr. 153/2007 a admis acțiunea. În consecință, CN A.D.N.R. SA a fost obligată la plata următoarelor sume către SC R. SRL: 12.605.000 dolari S.U.A.

plus T.V.A. reprezentând costurile rezilierii din 30 septembrie 1998; 1.765.881 dolari S.U.A. reprezentând dobânda aferenta la suma de 12.605.000 dolari S.U.A. pe durata litigiului de fata, respectiv 1 aprilie 2004 - 1 aprilie 2007; 865.667,52 dolari S.U.A. reprezentând soldul facturii din 23 septembrie 1998 de 654.371 dolari S.U.A. plus dobânda aferenta in suma de 211.297,12 dolari S.U.A. de la data introducerii acțiunii, 1 aprilie 2004; 118.138 dolari S.U.A., dobânda la suma de 865.667,52 dolari S.U.A. pe durata litigiului, 1 aprilie 2004 - 1 aprilie 2007; dobânda LIBOR in continuare de la data de 1 aprilie 2007 până la plata integrala a sumelor de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. si de 865.667,52 dolari S.U.A.

până la debitarea totală. Acțiunea în anulare promovată împotriva soluției arbitrale a format obiectul dosarului nr. 5523/2/2007 și a fost respinsă, ca neîntemeiată, de către Secția a V-a comerciala a Curții de Apel București prin sentința comerciala nr. 16 din 18 februarie 2008. Împotriva soluției pronunțate în acțiunea în anulare, a declarat recurs pârâta care a invocat prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta nu a înțeles să dezvolte distinct fiecare motiv de recurs în parte, ci a subsumat argumente multiple pe care le-a articulat apoi pe motive de recurs grupat expuse. Sintetizând criticile aduse, Înalta Curte reține că recurenta a criticat sentința atacată pentru următoarele considerente: Cât privește temeiurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc.

civ., recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină si cuprinde motive străine de natura pricinii. Ea a mai învederat că, potrivit art. 355 alin. (1) C. proc. civ. "Tribunalul Arbitral nu poate fi sesizat prin declinare de către instanța, ci numai prin cerere directă". Prin urmare în mod nelegal instanța arbitrala a respins excepția nelegalei investiri. "Instanța a apreciat în mod eronat faptul că exista similitudine între instituția arbitrajului, astfel cum este reglementată aceasta atât prin cartea a IV-a a C. proc. civ. cât și prin regulamentele specifice ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional. În fapt, o asemenea "similitudine" este inacceptabilă în condițiile în care legislația in vigoare face diferențiere între instituția arbitrajului si tribunalul arbitral.

Recurenta a mai susținut că acțiunea cu care a fost investit Tribunalul Arbitral, si nu instituția arbitrajului, privește doar dobânzile LIBOR solicitate pentru aceste sume, nu și debitul principal. Cât privește temeiurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: „Când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al cestuia" și „Când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". Recurenta susține că, în mod nelegal, instanța a reținut că obligația de plată invocată din contractul încheiat între parți este unică și invizibilă și prin urmare a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

În mod evident, Tribunalul Arbitral nu a observat că temeiul obligației de plată a costurilor de reziliere nu îl reprezintă contractul, ci chiar Convenția prin care părțile au stabilit ca drepturile lor contractuale sa înceteze. Recurenta a apreciat că instanța a ignorat cu bună știință prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva pentru că altfel ar fi observat că, chiar și în privința unei obligații unice cu prestații succesive dreptul la acțiune cu privire la fiecare prestație se stinge printr-o prescripție deosebită. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din perspectiva art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul și va anula în parte sentința arbitrală, în sensul că va înlătura obligarea pârâtei recurente la plata T.V.A.

aferent costurilor rezilierii contractului dedus judecății. Cu privire la temeiul de modificare prevazut de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Instanta de anulare a interpretat corect actul juridic dedus judecatii, reținând ca dispozițiile art. 355 C. proc. civ. au fost respectate in cauza, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea parților - voința reclamantei exprimată prin notele scrise depuse la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 8 iunie 2006, în concordanță cu voința exprimată de pârâtă în întâmpinările depuse la fond și apel, în care solicita expres și repetat trimiterea dosarului la Curtea de Arbitraj conform clauzei compromisorii (art. 67 inserate in contractul din 1 decembrie 1990) s-a desesizat și a trimis cauza spre soluționare Curții de Arbitraj Comercial International de pe lânga C.C.I.R.

Soluția irevocabilă pronunțata de instanța suprema este in acord cu dispoziția art. 157 alin. (3) C. proc. civ., cu doctrina si practica Curții de Arbitraj Comercial International și este deopotrivă obligatorie pentru instanța arbitrală, pentru instanța de control judiciar - în acțiunea în anulare - cât și pentru prezenta instanță de recurs. Așadar, instanța arbitrală poate fi sesizată direct, dar și prin efectul admiterii excepției lipsei competenței materiale a instanțelor de judecată, după cum și instanțele de judecată pot fi învestite direct de către părți sau printr-o hotărâre de declinare de competență. Ulterior unui asemenea incident procedural, reclamanta este în drept, ca în fața instanței competente (etatice sau arbitrale), să își completeze cererea de chemare în judecată, așa cum s-a întâmplat în pricina de față.

Inițial, la 28 iunie 2004, acțiunea reclamantei a avut 2 capete de cerere, iar la 27 martie 2007 reclamanta și-a precizat și completat cererea care a cuprins, în final 5 capete. Instanța arbitrală, sesizată legal, conform celor deja expuse, s-a pronunțat în limitele învestirii, acordând ceea ce s-a cerut, hotărârea dată cuprinzând motivele pe care se sprijină, aceste nefiind nici contradictorii și nici străine de natura pricinii. Cu privire la temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte găsește că este nefondat pentru următoarele considerente: Relativ la soluționarea nelegala a excepției prescripției dreptului la acțiune, urmează a se reține că între A.N.D.

(actuala CN A.D.N.R. SA), în calitate de angajator - beneficiar și SC R. SRL în calitate de contractor - antreprenor s-a încheiat la data de 21 decembrie 1990 contractul de executare a secțiunii autostrăzii (26,5 km). Potrivit art. 4 din contractul cuprinzând condițiile generale, prețul pentru execuția lucrărilor a fost stabilit parțial în lei, și parțial preț în dolari S.U.A. Lucrările au fost începute și executate până la data de 17 februarie 1997 când au fost suspendate de către angajator, întrucât acesta se află în imposibilitate de a mai asigura resursele financiare necesare continuării lor. Întrucât lucrările nu au fost reluate, prin convenția încheiata de părți la data de 4 septembrie 1998, părțile au reziliat contractul.

Totalul costurilor de reziliere a fost evaluat de către SC R. SRL la suma de 34.333.000 dolari S.U.A., dar în urma negocierilor părțile au convenit "ca suma totală aferentă rezilierii contractului care va fi achitată de către angajator contractorului se ridică la 12.605.000 dolari S.U.A. (valoare netă), plus suma aferentă T.V.A.".( art. 2). Raportul juridic dintre părți are un izvor unic și indivizibil - contractul care conține drepturi și obligații reciproce, corelative și independente. Atât contractul, în ansamblul său, cât și obligațiile asumate de beneficiar prin convențiile ulterioare nu sunt acte juridice separate și independente ci, își au existența în același raport obligațional unic și indivizibil.

Cât privește efectul întreruptiv al actelor adiționale din 30 noiembrie 1998 și din 26 mai 2000, Înalta Curte reține că primul act adițional, intitulat convenție, din 4 septembrie 1998, a prevăzut că: la 30 septembrie 1998 încetează contractul încheiat la 21 decembrie 1990, suma totală aferentă rezilierii este de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. aferent și este datorată de angajator, adică de intimata - pârâtă și că lucrările efectuate până în acel moment vor fi incluse în certificatul de plată temporară. Așadar, prin acest act adițional, s-a întrerupt cursul prescripției, pârâta a recunoscut datoria de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A., și s-a obligat să o achite necondiționat, iar conform art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 de la 30 septembrie 1998 a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

Al doilea act adițional, intitulat tot convenție s-a încheiat la 26 mei 2000, pârâta obligându-se să achite până la 31 decembrie 2000, toate lucrările efectuate, iar plata în avans, în numerar, va fi dedusă din valoarea costurilor de reziliere. Această nouă recunoaștere a datoriei, îndeplinește cerința din art. 16 lit. a) Decretul nr. 167/1958, astfel că întrerupe cursul prescripției, iar de la 31 decembrie 2000, începe să curgă un nou termen de 3 ani.

Cât privește efectul întreruptiv al plăților din perioada februarie - decembrie 2001, asupra întregii datorii izvorâte din același contract, Înalta Curte reține că, în executarea acestei obligații debitoarea a făcut următoarele plăți succesive (emise după data scadenței 31 decembrie 2000), în suma totală de 27.962.500.322 lei, cuprinsă în factura fiscală unică din 23 septembrie 1998 (la care se referă ambele acte adiționale - convenții): - 16 octombrie 1998, 10 noiembrie 1998, 9 decembrie 1998, 24 decembrie 1998 - 6.121.149.000 lei; - 5 noiembrie 2001, 26 noiembrie 2001, 26 aprilie 2001, 30 mai 2001, 28 iunie 2001 și 19 decembrie 2001 - 21.841.351.322 lei. Certificatul de plată, care autorizează plățile, cuprinde suma în lei de 27.962.500.302 lei, înscrisă în factura din 23 septembrie 1998 și achitată, și 654.370 dolari S.U.A.

înscrisă în factură fiscală, tot din 23.IX.1998, și neachitată, ceea ce atestă că datoria este unică și doar sumele sunt două, fiind exprimate diferit în lei, și în dolari S.U.A. Față de conținutul convenției din 5 octombrie 1998 și a actului adițional (proces - verbal din 2000), rezultă în mod evident există o creanță unică a SC C.C.C.F. SA și, corelativ a obligației de plată unitară, (datorie unică) formată din suma de 12.605.000 dolari S.U.A. și cealaltă sumă datorată în baza certificatului de plată.

În aceste condiții, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul noii prescripții începute la 31 decembrie 2000, s-a întrerupt din nou, în perioada 5 februarie – 19 decembrie 2001, iar de la data de 19 decembrie 2001 a început să curgă un nou termen de 3 ani, care se sfârșește la 19 decembrie 2004, acțiunea fiind introdusă la 28 iunie 2004. Cât privește efectul întreruptiv produs de procesul - verbal de conciliere din 28 noiembrie 2002, Înalta Curte reține că în procesul - verbal de conciliere din 28 noiembrie 2002, de la sediul A.N.D., intimata confirmă datoria din factura primită (12.605.000 dolari S.U.A.), factura pe care, însă, nu a returnat-o, dar motivează neefectuarea plății pe faptul că nu a înregistrat-o în propria contabilitate.

În dosar nr. 22025/2002, având ca obiect somația de plată pentru suma de 12.605.000 dolari S.U.A., prin întâmpinarea depusă la 24 ianuarie 2003, CN A.D.N.R. SA confirmă convenția și datoria arătând că: "În urma convenției încheiate în anul 1998 între reprezentanții A.N.D. și ai acționarilor reclamantei, SC R. SRL ar fi trebuit să emită o factură, document care atestă certețea creanței, în baza acestuia urmând a se face înregistrarea în contabilitatea Regiei a sumei, precum și achitarea acesteia. Menționăm faptul că, reclamanta (SC R. SRL, n.n.) nu a întreprins demersurile necesare pentru emiterea unui astfel de act, astfel încât, Regia s-a aflat în imposibilitatea de a achita sumele stabilite (pagina 2 la întâmpinarea formulată în dosarul de 22025/2002)". Rezultă evident, prin urmare, recunoașterea datoriilor asumate, CN A.D.N.R.

SA apărându-se numai pentru a justifica neplata acestora, nu și faptul că ar fi nedatorate. Împrejurarea că cererea de emitere a ordonanței cuprinzând somația de plată a fost respinsă este irelevantă raportat la faptul că intimata din prezenta cauză a invocat drept cauză de întrerupere a cursului prescripție extinctive dispoziția art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și nu lit. b) din același text, relativ la introducerea unei cereri de chemare în judecată, care nu conduce la întreruperea prescripției dacă a fost respinsă. Așadar, recunoașterea datoriei și confirmarea convenției din 2000 asupra obligației de plată a sumei de 12.605.000 dolari S.U.A. plus T.V.A. este esențială, iar neplata datorată neemiterii facturii fiscale și nu a in existenței datoriei ori a prescripției, nu constituie cauză de înlăturare a recunoașterii existenței datoriei.

Caracterul unitar și indivizibil al datoriei înscrisă în certificatul de plată și în convenția din decembrie 1998, recunoașterea făcută de debitoare, precum și al obligației asumate de aceasta prin actele adiționale, confirmate prin plățile efectuate, exclude, evident, incidența prescripției extinctive. Așadar, in mod judicios Curtea de Apel, analizând problema prescripției dreptului la acțiune, a constatat ca soluția Tribunalului Arbitral este legala si nu încalcă dispoziții imperative ale legii, actul juridic dedus judecății fiind corect interpretat. Instanța arbitrală și instanța de control judiciar, în cadrul acțiunii în anulare, au pronunțat însă soluții cu greșita aplicare a legii numai în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata de T.V.A.

aferent costurilor rezilierii contractului dedus judecății. Conform Codului fiscal, titlul VI (T.V.A.), art. 137, alin. (3), lit. b): "(3) Baza de impozitare nu cuprinde următoarele: b) sumele reprezentând daune - interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, penalizările și orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute peste prețurile și/sau tarifele negociate. Nu se exclud din baza de impozitare orice sume care, în fapt, reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate;”. Așadar sumele aferente costurilor de reziliere sunt excluse din baza de impozitare conform art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc.

și, în consecință, contravine dispozițiilor legale obligarea pârâtei la plata lor. Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta CN A.D.N.R. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 16 din 18 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și se va modifica sentința recurată în sensul că se va admite acțiunea în anulare formulată de pârâtă împotriva sentinței arbitrale nr. 153 din 28 iunie 2006 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. Se va dispune anularea în parte a sentinței arbitrale în sensul că se va înlătura obligarea pârâtei la plata de T.V.A. aferent costurilor rezilierii și se vor menține, în rest, toate dispozițiile sentinței arbitrale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta CN A.D.N.R. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 16 din 18 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Modifică sentința recurată în sensul că admite acțiunea în anulare formulată de pârâtă împotriva sentinței arbitrale nr. 153 din 28 iunie 2006 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. Anulează în parte sentința arbitrală în sensul că înlătură obligarea pârâtei la plata T.V.A. aferent costurilor rezilierii. Menține, în rest, toate dispozițiile sentinței arbitrale. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 octombrie 2008.