ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3633/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 iunie 2004, reclamanta SC R. SRL București cheamă în judecată pe pârâta C.N.A.D.N.R. solicitând instanței să oblige pârâta la plata sumei de 12.605.000 dolari S.U.A. plus TVA reprezentând costuri și pierderi din rezilierea prematură a contractului și la plata sumei de 865.667,12 dolari S.U.A. reprezentând diferență de preț pentru lucrările executate și dobândă L. Pârâta formulează întâmpinare prin care invocă mai întâi excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cauzei, arătând că fac parte integrantă din contractul în litigiu R.F.I.I.C.

F., respectiv condițiile generale și condițiile speciale de contractare, precum și că potrivit clauzei 67.3 din menționatele Reguli orice litigiu dintre părți urmează a se soluționa pe calea arbitrajului conform Regulilor de conciliere și arbitrare ale C.C.I., de unul sau mai mulți arbitrii numiți conform Regulamentului acesteia; mai invocă pârâta excepția prescrierii dreptului la acțiune, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Apreciind că pretențiile reclamantei au ca izvor convenția din 4 septembrie 1998 prin care părțile au convenit prețul rezilierii contractului de execuție și data încetării acestuia la 30 septembrie 1998, fără a menționa expres valabilitatea clauzei compromisorii existente în contractul anterior de execuție menționat, instanța respinge excepția necompetenței instanțelor judecătorești prin încheierea din 9 noiembrie 2004. Prin sentința comercială nr. 410 din 25 ianuarie 2005, Tribunalul București, secția comercială, admite excepția prescripției dreptului la acțiune și respinge ca prescrisă cererea formulată de reclamantă, cu 500.000.000 lei cheltuieli de judecată în sarcina acesteia, reținând că prin convenția intitulată „proces verbal al ședinței” părțile au stabilit obligația pârâtei de a achita de bună voie sumele datorate până la 31 decembrie 2000, dată după care reclamanta avea posibilitatea valorificării pretențiilor sale prin acțiune în justiție care a fost formulată abia la 28 iunie 2004, cu depășirea termenului de prescripție al cărui curs nu a fost dovedit a fi fost întrerupt.

Prin decizia comercială nr. 829 din 15 decembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta apelantă împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, reținând că întâmpinările formulate de pârâta intimată în două dosare având ca obiect somații de plată întemeiate pe O.G. nr. 5/2001 prin care aceasta a cerut respingerea cererilor respective invocând excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei apelante, nu echivalează cu o recunoaștere clară și neechivocă a dreptului apelantei, fapt care să fi avut ca efect întreruperea cursului prescripției.

În considerentele deciziei instanța de apel, cu referire la excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești în pricina de față dată fiind existența clauzei compromisorii reiterată de pârâta intimată, apreciază că aceasta a fost respinsă de instanța de fond prin încheiere interlocutorie care nu a fost atacată cu apel odată cu fondul, astfel că hotărârea de respingere este irevocabilă prin neapelare. Împotriva deciziei instanței de apel reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta intimată și recunoașterea obligației acesteia de a plăti sumele pretinse, cu cheltuieli de judecată, susținând că ultima plată parțială făcută de intimata pârâtă prin O.P.

nr. 1511 din 19 decembrie 2001 a întrerupt termenul de prescripție ce începuse să curgă la 31 decembrie 2000 valorând o recunoaștere a debitului, ea fiind făcută în baza aceluiași înscris obligațional, respectiv certificatul de plată nr. 52 din noiembrie 1997 ce cuprinde atât suma în lei cât și suma în dolari S.U.A. pe care intimata pârâtă, recunoscând-o, se angajase să o plătească pentru lucrările executate de reclamanta recurentă. Prin notele scrise suplimentare depuse la dosar la data de 6 iunie 2006 și prin precizările formulate în scris pentru termenul din 16 noiembrie 2006 recurenta invocă în baza art. 306 C. proc. civ., excepția de ordine publică a necompetenței instanțelor judecătorești în soluționarea cauzei față de prezența clauzei compromisorii în contractul părților în legătură cu care s-a născut litigiul, clauză în raport de care competența revine Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.

Dând eficiență dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se examina cu prioritate excepția invocată. Sub acest aspect se reține că, potrivit art. 158 alin. (1) C. proc. civ., când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent, iar, potrivit art. 159 pct. 1 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică, între altele, când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești, astfel că, văzând și dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești putea fi invocată de recurentă, ca în cazul de față, direct în recurs.

Mai mult, potrivit art. 343 3 alin. (1) C. proc. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești, acestea putând reține totuși spre soluționare procesul, potrivit art. 343 4 alin. (1) și (2) lit. a) și b) „dacă pârâtul și-a formulat apărările pe fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală [(lit. a)], sau convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă” [(lit. b)]. Examinând contractul dintre părți care reprezintă, în ultimă instanță, izvorul litigiului de față, se constată că acesta a fost încheiat la data de 21 decembrie 1990, că potrivit art. 2 acesta se întregește cu Condițiile de contract – Partea I și II, respectiv cu condițiile speciale cu anexele A la E la acestea, conform art. 3, acestea fiind, potrivit clauzei 5-2 din Partea a II-a Condiții speciale, Condițiile Generale F.I.D.I.C., Ediția a patra retipărită în 1988 cu amendamente.

În Condiții Generale F.I.D.I.C., la clauza 67 se prevede modul de soluționare a litigiilor, menționându-se competența de soluționare în favoarea arbitrajului. Clauza 67.1 se referă la orice litigiu posibil, dintre părți în legătură cu contractul ivit înainte sau după rezilierea sau încetarea acestuia din orice cauză, care, nesoluționat, amiabil cu implicarea inginerului consultant, va fi supus după o procedură prealabilă de notificare, arbitrajului. Clauza 67.2 vizează procedura prealabilă de încercare de soluționare amiabilă a litigiului, a cărei eșuare permite sesizarea arbitrajului, iar în clauza 67.3 se precizează că tribunalul arbitral va fi format din unul sau mai mulți arbitri numiți conform Regulilor de Consiliere și Arbitraj ale C.C.I., pentru ca în clauza 67.4 să se recunoască dreptul părților de a supune litigiul arbitrajului chiar dacă obligația de notificare prevăzută la clauza 67.1 nu a fost respectată.

Se constată din dispozițiile clauzei 67 din Condițiile Generale F.I.D.I.C., evocate, parte integrantă a contractului părților, că în menționatul contract părțile au inclus o clauză compromisorie valabilă, care răspunde exigențelor de conținut prevăzute și de art. 341 alin. (2), coroborat cu art. 343 1 C. proc. civ., și care urma să-și producă efectele chiar dacă s-a reziliat sau a încetat din orice altă cauză contractul dintre părți.

Se reține de asemenea, că deși contractul dintre părți a suferit modificări succesive prin care s-au anulat sau reformulat ori înlocuit s-au precizat ori întregit unele dintre clauzele F.I.D.I.C., potrivit înțelegerii părților, acestea nu au vizat niciodată clauza 67 evocată și cu prilejul încheierii fiecărui act adițional s-a precizat expres, în final, că toate clauzele și/sau sub clauzele care nu au fost în mod expres înlocuite sau amendate rămân deplin valabile și aplicabile, astfel că și clauza compromisorie inclusă în contractul părților își menține valabilitatea, nefiind eliminată sau amendată de către părți.

Se reține și că prin convenția intervenită între părți la 4 septembrie 1998, prin care cu aplicarea clauzelor 40.1 și 69.1a din Contractul părților s-a constatat suspendarea lucrărilor la 17 februarie 1997 și s-a stabilit încetarea menționatului Contract la data de 30 septembrie 1998 cu precizarea obligațiilor de suportare a costurilor aferente rezilierii, nu s-a inclus nici o referire expresă la încetarea aplicării clauzei compromisorii prevăzută de clauza 67 din contract, clauză a cărei valabilitate este menținută întrucât părțile conveniseră ca ea să-și producă efecte chiar și în cazul încetării contractului cu privire la litigii născute în legătură cu acesta înainte sau după încetarea lui (67.1).

Față de cele de mai sus urmează a se reține că între părți există o clauză compromisorie valabilă și operantă, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 343 4 alin. (2) lit. b) C. proc. civ. Se constată, de asemenea, că prin întâmpinarea depusă la instanța de fond ca și prin precizările formulate la 12 octombrie 2004 și la 9 noiembrie 2004 pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a instanțelor judecătorești în soluționarea cauzei față de existența în clauza 67 din Condițiile generale F.I.D.I.C., parte integrantă din contractul părților a clauzei compromisorii. Aceeași excepție a necompetenței materiale a instanțelor judecătorești este ridicată de pârâta-intimată, de astă dată, și în fața instanței de apel, aceasta invocând din nou existența clauzei compromisorii inserate în clauza 67 din Condițiile generale de contractări F.I.D.I.C., parte componentă a contractului părților, conform voinței acestora.

Se reține astfel că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 343 4 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., precum și că nu s-a probat în cauză că tribunalul arbitral nu ar putea fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtei. Față de cele prezentate se constată întrunite și condițiile art. 343 4 alin. (3) C. proc. civ. și dându-se eficiență dispozițiilor art. 343 3 alin. (1), urmează a fi admisă excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești, iar cauza urmează a fi trimisă spre soluționare arbitrajului, respectiv Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R., așa cum au precizat părțile. Constatându-se că decizia recurată, ca și sentința pronunțată de instanța de fond, au fost date cu încălcarea competenței instanței de arbitraj, fiind întrunite dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) și (6) C. proc. civ., urmează a fi admis recursul și pe cale de consecință urmează a fi desființate decizia recurată și sentința pronunțată de instanța de fond, ca fiind date de instanțe lipsite de competență materială în cauză, iar pricina urmează a fi trimisă spre soluționare Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a instanțelor. Admite recursul declarat de reclamanta SC R. SRL București. Desființează decizia nr. 829 din 15 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială și sentința civilă nr. 410 din 25 ianuarie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, și trimite cauza spre soluționare pe fond Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2006.