ÎCCJ, Decizia nr. 333/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 17 iulie 2003, reclamanta SC C. SA

București a chemat în judecată SC T.N.S. SRL București (fostă SC M.D.), pentru

ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să oblige

pârâta la plata sumei de 102.025 dolari SUA, reprezentând chirie restantă și

penalități.

Prin sentința nr. 10651 din 14

septembrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada mai - iunie 2000 și

a respins cererea reclamantei pentru perioada respectivă, ca fiind prescrisă,

precum și, ca neîntemeiată, cererea referitoare la perioada iulie 2000 - martie

2003.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia nr. 347 din 21 aprilie 2005, a admis apelul

declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat

sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la

plata sumei de 96.195 dolari SUA, reprezentând chiria aferentă perioadei iulie

2000 - martie 2003.

Celelalte dispoziții ale sentinței

atacate au fost menținute.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

pârâta SC T.N.S. SRL București a declarat recurs.

Totodată, prin declarația de recurs,

pârâta a solicitat suspendarea executării deciziei atacate, până la

soluționarea irevocabilă a cauzei.

La termenul din 5 octombrie 2005,

prin încheierea pronunțată în aceeași zi în dosarul nr. 2632/2005, al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială, în soluționarea cererii de

suspendare a executării hotărârii, instanța de recurs a stabilit în sarcina

petentei SC T.N.S. SRL București, plata unei cauțiuni în cuantum de 288.585.000

ROL.

Împotriva acestei încheieri, petenta

menționată a declarat recurs, susținând că instanța a fixat cauțiunea într-un

cuantum prea mare în raport cu rezultatele financiare ale firmei și

împrejurarea că societatea comercială nu a funcționat în acel spațiu din anul

1998.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția

comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, în

condițiile art. 300 C. proc. civ.

Prin recursul declarat este vizată

provocarea controlului judiciar asupra încheierii menționate, în considerarea

de către pârâtă a caracterului autonom al acesteia.

Însă, caracterul autonom al

încheierii este exclus, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc.

civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecății.

Pe de altă parte, potrivit art. 299

C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot

fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepția de la regula generală

statuată de textul legal menționat, cu referire la încheierile prin care s-a

suspendat cursul judecății, fiind de strictă interpretare.

Cu privire la încheierile prin care

se stabilește cuantumul cauțiunii, în vederea soluționării cererii de

suspendare a executării hotărârii, legea procesual-civilă nu a reglementat

posibilitatea atacării separate cu recurs.

Ca atare, încheierea prin care s-a

stabilit obligația depunerii cauțiunii și cuantumul acesteia, urmează, sub

aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual-civilă pentru

hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, în această etapă procesuală.

Or, conform art. 299 C. proc. civ.,

căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca

atare, prin art. 377 alin. (1) din același cod.

Pe de altă parte, conform art. 377

alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la

art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat

principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se

prin exercitare.

Drept urmare, posibilitatea legală a

declarării mai multor recursuri este exclusă.

Așadar, în raport cu principiul

menționat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer a fi

întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de

legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar,

prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de petentă apare ca

fiind inadmisibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 24

din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă

recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, prin art. 21 din Legea nr.

304/2004, republicată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca

recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art.

22 din același act normativ a fost reglementată competența secției penale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă

instanță procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de

calitatea persoanei.

Din coroborarea textelor legale

menționate rezultă că secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazurile

arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu

recurs.

Așadar, cum recursul nu privește o

cauză soluționată în primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției

comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în etapa procesuală a

recursului, iar decizia ce se va pronunța în cauză, va fi o hotărâre

irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 22 din Legea nr.

304/2004.

Ca atare, în raport cu dispozițiile

legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca

inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

Or, a recunoaște unei căi de atac,

aptitudinea declanșării controlului judiciar, în alte condiții, decât cele

prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalității

acestora, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că modul de

determinare a sistemului căilor de atac în procesul civil, cu referire la

criticile formulate de pârâtă privitoare la încheierea atacată, corespunzător

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

același pentru persoane aflate în situați identice, asigură un control judiciar

efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea

fundamentală, privind liberul acces la justiție, precum și a celor privind

dreptul la un proces echitabil reglementat prin Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, față de cele ce preced,

precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în

fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu

care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare

stabilite de legea procesual-penală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale

de atac neconformă acestora.

Or, în cauză aceste cerințe se

constată a nu fi îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind

întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca

inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de petenta

SC T.N.S. SRL București, împotriva încheierii din 5

octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2632/2005, al Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția

comercială.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 decembrie 2005.