ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3966/2006

Asupra recursului și cererii

de intervenție de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

10651 din 14 septembrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

respins cererea reclamantei SC C. SA București formulată împotriva pârâtei SC T.N.S.

SRL (fostă SC M.D. SRL București) de obligare la plata contravalorii chiriei și

penalități ca prescrisă pentru perioada mai 2000 – martie 2003 și ca nefondată,

pentru perioada iulie 2000 – martie 2003.

Pentru a se pronunța astfel,

a reținut că, termenul de prescripție, incident în cauză, este cel general de 3

ani, reglementat de art. 3 și 12 din Decretul nr. 167/1958 și nu cel special,

de 5 ani, reglementat de O.G. nr. 61/2001, încât dreptul la acțiune pentru

obligarea la plata sumelor pretinse în baza contractului de închiriere nr. 284/21

noiembrie 1995 aferente perioadei mai 2000 – iunie 2000 raportat la data

promovării cererii, 17 iulie 2000, s-a prescris.

Totodată, pentru restul

pretențiilor față de împrejurarea că nu s-a dovedit prelungirea contractului de

închiriere, după data la care termenul a expirat, s-a reținut că pârâta nu mai

datorează chirie reclamantei, iar aceasta nici nu a dovedit că mai are în

administrare spațiul în litigiu, ci D.G.A.F.I. București, din probe rezultând

că imobilul intră sub incidența contractului de prestări servicii nr. 1455/2000.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta a formulat apel, solicitând admiterea acestuia și schimbarea

hotărârii în sensul admiterii acțiunii.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 347 din 21 aprilie 2005, a admis

apelul și a schimbat în parte sentința în sensul că a admis în parte cererea de

chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă către reclamantă la plata sumei de

96.195 dolari S.U.A. în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății,

reprezentând contravaloare chirie aferentă perioadei iulie 2000 – martie 2003,

menținând restul dispozițiilor hotărârii.

Pentru a se pronunța astfel,

a reținut cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune că, instanța

de fond a dat o rezolvare corectă aplicând dispozițiile legale incidente

raportului juridic dedus judecății, care este unul civil și nu fiscal, iar

apărarea din apel, că termenul a fost întrerupt, nu poate fi primită, procedura

de conciliere prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., nefiind de

natură a întrerupe curgerea termenului de prescripție, în sensul art. 16 alin.

(1) lit. h) din decretul nr. 167/1958, ci ea doar condiționează nașterea

dreptului de a sesiza instanța de judecată.

În schimb, cu privire la

calitatea procesuală activă a reclamantei a reținut că, sub acest aspect D.G.A.F.I.

nu este decât un administrator al fondului locativ, fie direct, fie prin

intermediul fostelor I.C.R.A.L.-uri. Cum reclamanta administrează fondul

locativ al sectorului 5, în temeiul contractului de prestări servicii nr. 1455/2000,

iar proprietarul spațiului nu este D.G.A.F.I., ci municipiul București, acesta

având și calitatea de locator, o eventuală voință în sensul modificării

clauzelor contractului ar fi trebuit manifestată de locator, ceea ce nu s-a

dovedit.

Așa fiind, examinând fondul

raporturilor juridice derulate între părți și reglementate prin contractul de

închiriere nr. 284/1995, curtea de apel a reținut că voința reală a părților a

fost aceea de a stabili o chirie de 29,5 dolari S.U.A. lunar, că durata

contractului a fost stabilită până la 8 noiembrie 1998 dar intimata a continuat

să folosească spațiul operând astfel tacita relocațiune a contractului în

condițiile încheiate inițial și cum aceasta nu s-a achitat de obligațiile asumate,

datorează chiria pretinsă pe perioada celor 3 ani anteriori promovării cererii

de chemare în judecată, respectiv suma de 96.155 dolari S.U.A., în echivalent

lei din ziua plății.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs pârâta invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ.

A susținut, că instanța de

apel a încălcat dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., în condițiile

în care, potrivit dovezilor de la dosar, reclamanta a făcut concilierea

prealabilă cu SC M.D. SRL, societate care nu mai există, deoarece și-a schimbat

denumirea în SC T.N.S. SRL la 27 octombrie 1998, dată la care și-a schimbat și

sediul în str. V.V. Stanciu, București, aceasta din urmă având și calitate de

pârâtă în cauză.

Totodată, atât la fond cât

și în apel s-au invocat excepțiile lipsei calității de reprezentant a

societății reclamante și implicit, a calității procesuale active a acesteia,

instanțele punând temei pe contractul de prestări servicii nr. 1455/2000

încheiat între reclamantă și Primăria Municipiului București, pe care însă l-au

interpretat greșit în privința obiectului, spațiul în litigiu nefiind predat

societății reclamante, mai mult, contractul de închiriere al spațiului încetase

la data încheierii contractului de prestări servicii, ceea ce justifică și temeinicia

excepției lipsei calității procesuale pasive, de asemenea, invocată.

Pe fond, potrivit motivului

de recurs reglementat prin art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța a analizat

greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, art. 2 din contract prevăzând că la expirarea

termenului contractului chiriașul are drept de reînnoire a contractului, text

care nu poate fi însă interpretat în sensul că tacita relocațiune operează în

orice condiții, respectiv și atunci când locatorul nu-și îndeplinește obligația

de a achita chiria.

În speță, în sprijinul

acestei interpretări există adresa nr. 23724/1999 emisă de D.G.A.F.I.,

comunicată intimatei-reclamante SC C. SA, prin care se solicită acesteia din

urmă să procedeze la sistarea chiriei începând cu 1 septembrie 1998, la aceeași

dată recurenta pârâtă fiind notificată că datorează contravaloarea folosinței

pentru spațiul în litigiu, în valoare de 356 dolari S.U.A. lunar către

D.G.A.F.I., până la încheierea unui nou raport juridic.

Potrivit motivului de recurs

reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., obligarea recurentei pârâte

către intimata reclamantă la plata altei sume lunare cu titlu de chirie și nu

de folosință decât cea de mai sus nu are nici un suport legal, hotărârea fiind

dată cu încălcarea art. 1436 alin. (1) C. civ.

Prin ultimul motiv de

recurs, reglementat prin art. 304 pct. 10 C. proc. civ., s-a susținut că

instanța de apel prin soluția dată a ignorat probele cauzei respectiv,

contractul de închiriere și corespondența dintre D.G.A.F.I. și SC C. SA, care

lămurea raportul juridic dedus judecății.

În cauză, Primăria

Municipiului București a formulat cerere de intervenție în interesul recurentei

pârâte, admisă în principiu, prin care s-a solicitat admiterea recursului și

modificarea hotărârii instanței de apel în sensul respingerii apelului formulat

de reclamantă.

S-a susținut, în esență că,

în calitatea sa de proprietar, nu a împuternicit-o pe reclamantă să recupereze

chiria restantă privind spațiul în litigiu, contractul de prestări servicii

potrivit căruia se susține că această calitate i-a fost conferită, vizând doar

spațiile de locuință, nu și cele cu altă destinație, care prin H.C.G.M.B.

101/2001 sunt în administrarea A.F.I. (fost D.G.A.F.I.).

Analizând recursul și

cererea de intervenție în interesul recurentei se găsesc fondate pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit contractului de

închiriere încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC C.

SA București și pârâtă, aceasta din urmă a primit în folosință spațiul cu altă

destinație decât aceea de locuință, situat în București, Piața M. Kogălniceanu

în schimbul plății unei chirii lunare.

Pe de altă parte, în baza contractului

de prestări servicii nr. 1455 din 24 iulie 2000 încheiat între Primăria

Municipiului București și reclamanta SC C. SA București, aceasta a fost

mandatată să colecteze, în numele celei dintâi, sumele datorate cu titlu de

chirie încasate pentru folosința spațiilor proprietatea statului, reclamanta

susținând că și contractul de închiriere ce face obiectul litigiului de față

intră sub incidența acestuia.

Primăria Municipiului

București formulând cerere de intervenție în interesul recurentei pârâte, a

susținut însă, în cursul soluționării recursului, că nu a mandatat-o pe

intimata reclamantă decât cu privire la spațiile cu destinație de locuință,

spațiul în litigiu nefăcând parte din această categorie, urmărirea plății

chiriilor revenind, în această situație, D.G.A.F.I. București, în prezent

A.F.I. București.

Sub acest aspect, există la

dosar mai multe adrese contradictorii ale D.G.A.F.I. București din care, pe de

o parte, rezultă potrivit adresei nr. 23724/1999, întocmită după expirarea

termenului contractual că, aceasta a solicitat intimatei reclamante SC C. SA să

sisteze chiria, recurenta pârâtă fiind notificată că datorează de la această

dată contravaloarea folosinței pentru spațiul în litigiu, în valoare de 356 dolari

S.U.A. lunar, până la încheierea unui nou contract, iar pe de altă parte, din

adresa nr. 1496 din 28 ianuarie 2000 rezultă că spațiul nu a fost preluat de D.G.A.F.I.,

ci a rămas în administrarea intimatei reclamante.

Mai rezultă din actele noi

depuse în recurs că, prin

h

otărârea

nr. 101/2001 a Consiliului General al Municipiului București s-a hotărât

încetarea activității D.G.A.F.I. București din cadrul aparatului propriu al

Primăriei Municipiului București și înființarea A.F.I. București, având ca

principală atribuție administrarea, repararea, întreținerea locuințelor și

spațiilor cu altă destinație, situație în care se încadrează și spațiul ce face

obiectul contractului în litigiu.

Față de această situație și

având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost promovată la 17 iulie

2003, nefiind lămurit, pe deplin, din probele administrate până acum, dacă a

operat sau nu o modificare a clauzelor contractului de prestări servicii nr. 1455

din 24 iulie 2000 prin voința proprietarului locator, care este Primăria

Municipiului București, având în vedere și H.C.G.M.P. București nr. 101/2001 și

cum, Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea dispozițiilor art. 314 C.

proc. civ., hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care

casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de

fapt ce au fost deplin stabilite, aceasta va admite recursul, va casa decizia

curții de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru

completarea probelor.

În raport de soluția ce se

va da excepției lipsei calității procesuale active a

SC C. SA,

care primează, urmează a se avea în vedere și

celelalte excepții privind inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea

procedurii prealabile, a lipsei calității procesuale pasive cât și apărările de

fond făcute în recurs de către recurenta-pârâtă cu privire la executarea

contractului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta SC T.N.S. SRL București și cererea de intervenție în interesul

recurentei, formulată de intervenientul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, împotriva

deciziei nr. 347 din 21 aprilie 2005 a Curții de Apel București, casează

decizia și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.

Irevocabilă

.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2006.