ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2261/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2261/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta A.F.I. denumită în continuare A.F.I., instituție publică de interes local sub autoritatea Consiliului Generalal municipiului București a solicitat, prin acțiunea introductivă de instanță, înregistrat la 15 septembrie 2003 pe rolul Tribunalul București obligarea pârâtei C.M.M.T.
la plata sumei de 5.109.281.397 lei vechi reprezentând chiria restantă, TVA și majorări de întârziere la plata chiriei pe perioada decembrie 1998 – 30 iunie 2003 pentru spațiul comercial situat în București deținut de pârâtă în baza contractului de închiriere nr. 17.681 din 12 aprilie 1983. Prin sentința civilă nr. 4060 pronunțată la 24 martie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantă pentru pretențile aferente perioadei 1998 – 12 septembrie 2000 și ca neîntemeiată pentru pretențiile vizând perioada 12 septembrie 2000-30 iunie 2003. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut din analiza probatorilor cu înscrisuri și interogatorii reciproce administrate că în raport de data introducerii acțiunii – 12 septembrie 2003, dreptul material la acțiune având ca obiect chiria aferentă perioadei decembrie 1998 – 12 septembrie 2000 s-a stins prin împlinirea termenului de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, celelalte pretenții formulate de reclamantă au fost considerate nedovedite de către instanță în sensul inexistenței unor raporturi contractuale care să dea naștere obligației de plată a chiriei.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 532 din 20 octombrie 2006. Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut, potrivit opiniei majoritare adoptată în completul de divergență constituit conform art. 257 alin. (1) C. proc. civ., următoarele: În părți s-au stabilit raporturi locative în baza unui contract de închiriere începând cu anul 1983 și până 1998, dată după care ele au continuat cu singura diferență că durata locațiunii nu mai era determinată. Pentru perioada 1998 - 2000 cursul prescripției dreptului material la acțiune s-a împlinit, plata chiriei pentru o singură lună din acest interval de timp neavând valoarea unei recunoașteri a întregii datorii de natură să întrerupă cursul prescripției.
Pentru sumele solicitate ulteriore datei de 12 septembrie 2000 curtea reține că imobilul a fost retrocedat fostului proprietar G.R.M., prilej cu care pârâta a încheiat cu aceasta o tranzacție cu privire la folosința bunului, astfel că reclamanta nu mai poate emite pretenții cu privire la plata chiriei în condițiile în care pierzând proprietatea asupra bunului nu își mai poate îndeplini principala obligație a locatarului de a asigura folosința bunului de către chiriaș. Împotriva acestei decizii reclamanta A.F.I. a declarat recurs, în termen legal solicitând modificarea hotărârii și pe fond admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.
Invocând aplicarea greșită a legii ca motiv de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta a susținut, sub un prim aspect că instanța în mod greșit nu a dat eficiență recunoașterii debitului de către pârâta-intimată prin plata parțială a acestuia la 17 iulie 2002, recunoaștere de natură să întrerupă cursul prescripției cu consecința începerii unui nou termen de la 17 iulie 2002, în raport de care acțiunea este introdusă cu respectarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Sub un al doilea aspect recurenta consideră că instanța a apreciat în mod greșit că după retrocedarea imobilului fostului proprietar pârâta intimată nu mai datorează chiriei, deși aceasta a folosit netulburată spațiul până la data de 13 iunie 2003 când l-a predat conform procesului verbal întocmit ceea ce impunea concluzia că închirierea și-a produs efecte până la acest moment, iar pârâta datorează chiria aferentă folosirii spațiului.
Totodată, recurenta a arătat că, la data de 29 octombrie 2003, și-a precizat câtimea pretențiilor și perioada aferentă respectiv suma de 5.329.760.877 Rol datorată pentru perioada octombrie 1999-octombrie 2003, aspecte ce nu au fost avute în vedere de instanțe. Înalta Curte, examinând decizia atacată în contextul criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. 1. Trebuie menționat în prealabil, că în actuala reglementare a recursului potrivit art. 304 C. proc. civ., acesta poate fi promovat numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispoziții legale; 2. Deși recurenta invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive prin recunoașterea datoriei, criticile formulate privesc aspecte de netemeinicie pe situația de fapt reținută de instanță.
Împrejurarea stabilită de instanță că plata chiriei de către debitor pe o singură lună din cei trei ani aferenți debitului solicitat nu reprezintă o recunoaștere a datoriei de natură să întrerupă cursul prescripției este o chetiune de fapt de atributul suveran al instanțe fondului sau apelului care scapă controlului casației.
Cu alte cuvinte, recurenta prin motivul de recurs, astfel cum a fost argumentat repune în discuție situația de fapt reținută de instanțe din examinarea înscrisurilor administrate, situație în raport de care dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu își găsesc aplicarea, așa cum corect au reținut instanțele; 3. Și cea de-a doua critică formulată este neîntemeiată și vizează, de asemenea, o chestiune de fapt, de apreciere a probatoriului administrat pe aspectul încetării efectelor tacitei relocațiuni în raport de cele consfințite prin hotărâri judecătorești irevocabile care au statuat că reclamanta recurentă a pierdut dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu, iar pârâta-intimată a încheiat o tranzacție pentru utilizarea în continuare a spațiului cu proprietarul de drept căruia bunul i-a fost retrocedat; 4. Modificarea câtimii pretențiilor de către reclamanta-recurentă și a perioadei aferentă acestora, chiar dacă nu este reținută explicit în considerentele hotărârii, nu influențează soluția adoptată de instanță atât pe situația de fapt cât și în drept.
Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat și va obliga potrivit art. 274 C. proc. civ., pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimată, în această fază procesuală, în sumă de 2000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul reclarat de reclamanta A.F.I. BUCUREȘTI – C.G.M. București împotriva deciziei comerciale nr. 532 din 20 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Obligă recurenta A.F.I. BUCUREȘTI Consiliul General al Municipiului București la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C.M.M.T. BUCUREȘTI. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2007.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.