ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2261/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamanta A.F.I. denumită

în continuare A.F.I., instituție publică de interes local sub autoritatea

Consiliului Generalal municipiului București a solicitat, prin acțiunea

introductivă de instanță, înregistrat la 15 septembrie 2003 pe rolul Tribunalul

București obligarea pârâtei C.M.M.T. la plata sumei de 5.109.281.397 lei vechi

reprezentând chiria restantă, TVA și majorări de întârziere la plata chiriei pe

perioada decembrie 1998 – 30 iunie 2003 pentru spațiul comercial situat în

București deținut de pârâtă în baza contractului de închiriere nr. 17.681 din

12 aprilie 1983.

Prin sentința civilă nr. 4060

pronunțată la 24 martie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantă pentru pretențile

aferente perioadei 1998 – 12 septembrie 2000 și ca neîntemeiată pentru

pretențiile vizând perioada 12 septembrie 2000-30 iunie 2003.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut din analiza probatorilor cu înscrisuri și interogatorii

reciproce administrate că în raport de data introducerii acțiunii – 12

septembrie 2003, dreptul material la acțiune având ca obiect chiria aferentă

perioadei decembrie 1998 – 12 septembrie 2000 s-a stins prin împlinirea

termenului de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, celelalte pretenții formulate de reclamantă au fost

considerate nedovedite de către instanță în sensul inexistenței unor raporturi

contractuale care să dea naștere obligației de plată a chiriei.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 532 din

20 octombrie 2006.

Pentru a hotărî astfel,

curtea a reținut, potrivit opiniei majoritare adoptată în completul de

divergență constituit conform art. 257 alin. (1) C. proc. civ., următoarele:

În părți s-au stabilit

raporturi locative în baza unui contract de închiriere începând cu anul 1983 și

până 1998, dată după care ele au continuat cu singura diferență că durata

locațiunii nu mai era determinată.

Pentru perioada 1998 - 2000

cursul prescripției dreptului material la acțiune s-a împlinit, plata chiriei pentru

o singură lună din acest interval de timp neavând valoarea unei recunoașteri a

întregii datorii de natură să întrerupă cursul prescripției.

Pentru sumele solicitate

ulteriore datei de 12 septembrie 2000 curtea reține că imobilul a fost

retrocedat fostului proprietar G.R.M., prilej cu care pârâta a încheiat cu

aceasta o tranzacție cu privire la folosința bunului, astfel că reclamanta nu

mai poate emite pretenții cu privire la plata chiriei în condițiile în care

pierzând proprietatea asupra bunului nu își mai poate îndeplini principala

obligație a locatarului de a asigura folosința bunului de către chiriaș.

Împotriva acestei decizii

reclamanta A.F.I. a declarat recurs, în termen legal solicitând modificarea

hotărârii și pe fond admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost

formulată.

Invocând aplicarea greșită a

legii ca motiv de nelegalitate a deciziei atacate, recurenta a susținut, sub un

prim aspect că instanța în mod greșit nu a dat eficiență recunoașterii

debitului de către pârâta-intimată prin plata parțială a acestuia la 17 iulie

2002, recunoaștere de natură să întrerupă cursul prescripției cu consecința

începerii unui nou termen de la 17 iulie 2002, în raport de care acțiunea este

introdusă cu respectarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Sub un al doilea aspect

recurenta consideră că instanța a apreciat în mod greșit că după retrocedarea

imobilului fostului proprietar pârâta intimată nu mai datorează chiriei, deși

aceasta a folosit netulburată spațiul până la data de 13 iunie 2003 când l-a

predat conform procesului verbal întocmit ceea ce impunea concluzia că închirierea

și-a produs efecte până la acest moment, iar pârâta datorează chiria aferentă

folosirii spațiului.

Totodată, recurenta a arătat

că, la data de 29 octombrie 2003, și-a precizat câtimea pretențiilor și

perioada aferentă respectiv suma de 5.329.760.877 Rol datorată pentru perioada

octombrie 1999-octombrie 2003, aspecte ce nu au fost avute în vedere de

instanțe.

Înalta Curte, examinând

decizia atacată în contextul criticilor formulate, constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează.

prealabil, că în actuala reglementare a recursului potrivit art. 304 C. proc.

civ., acesta poate fi promovat numai pentru motivele de nelegalitate expres și

limitativ prevăzute de dispoziții legale;

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a

dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului

prescripției extinctive prin recunoașterea datoriei, criticile formulate

privesc aspecte de netemeinicie pe situația de fapt reținută de instanță.

Împrejurarea stabilită de

instanță că plata chiriei de către debitor pe o singură lună din cei trei ani

aferenți debitului solicitat nu reprezintă o recunoaștere a datoriei de natură

să întrerupă cursul prescripției este o chetiune de fapt de atributul suveran

al instanțe fondului sau apelului care scapă controlului casației.

Cu alte cuvinte, recurenta

prin motivul de recurs, astfel cum a fost argumentat repune în discuție

situația de fapt reținută de instanțe din examinarea înscrisurilor

administrate, situație în raport de care dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958

nu își găsesc aplicarea, așa cum corect au reținut instanțele;

formulată este neîntemeiată și vizează, de asemenea, o chestiune de fapt, de

apreciere a probatoriului administrat pe aspectul încetării efectelor tacitei

relocațiuni în raport de cele consfințite prin hotărâri judecătorești

irevocabile care au statuat că reclamanta recurentă a pierdut dreptul de

proprietate asupra spațiului în litigiu, iar pârâta-intimată a încheiat o

tranzacție pentru utilizarea în continuare a spațiului cu proprietarul de drept

căruia bunul i-a fost retrocedat;

pretențiilor de către reclamanta-recurentă și a perioadei aferentă acestora,

chiar dacă nu este reținută explicit în considerentele hotărârii, nu

influențează soluția adoptată de instanță atât pe situația de fapt cât și în

drept.

Așa fiind, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat

și va obliga potrivit art. 274 C. proc. civ., pe recurentă la plata

cheltuielilor de judecată suportate de intimată, în această fază procesuală, în

sumă de 2000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul

reclarat de reclamanta A.F.I. BUCUREȘTI – C.G.M. București împotriva deciziei

comerciale nr. 532 din 20 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială.

Obligă recurenta A.F.I. BUCUREȘTI

Consiliul General al Municipiului București la plata sumei de 2000 lei

cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C.M.M.T. BUCUREȘTI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iunie 2007.