ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1310/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea formulată în data de 13

aprilie 2004 la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, reclamanta A.P.A.P.S.

a chemat în judecată pe pârâtul A.D. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța

să fie obligat acesta la plata sumei de 458.483,42 dolari SUA cu titlu de

daune-interese datorate ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. 17 din 20 aprilie 2000, daune constând din 58.973,42 dolari SUA,

dobânda contractuală aferentă ratelor 1 și 2 și 399.510 dolari SUA penalități

de întârziere calculată pentru neachitarea la scadență a ratelor 1 și 2.

Prin sentința comercială nr. 423,

pronunțată la 26 ianuarie 2005, în dosarul nr. 4986/2004, Tribunalul București,

secția comercială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a

respins cererea reclamantei, ca prescrisă.

Prin decizia comercială nr. 670,

pronunțată la 19 septembrie 2005, în dosarul nr. 863/2005, Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, a admis apelul, a desființat sentința

atacată și a trimis cauza spre soluționare la aceeași instanță, hotărâre

menținută prin decizia nr. 2002 din 1 iunie 2006, în dosarul nr. 240/1/2006,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Prin

sentința comercială nr. 13208, pronunțată la 3 decembrie 2008, în dosarul nr. 40709/3/2006,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea

astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul la plata sumei de 458.483,42 dolari

SUA, reprezentând 58.975,42 dolari SUA dobânzi aferente ratelor 1 - 2 și

399.510 dolari SUA penalități aferente ratelor 1 - 2, a respins celelalte

pretenții ca neîntemeiate și a obligat pârâtul la plata sumei de 300 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această sentință comercială, tribunalul a reținut că la 20 aprilie

2000 între F.P.S. (în prezent A.V.A.S.), în calitate de vânzător, și pârâtul A.D.,

în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 17, având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui

număr de 1.442.716 acțiuni reprezentând 69,968 % din capitalul social al SC I.

SA Oradea, contra unui preț de 1.000.000 dolari SUA. Pârâtul a achitat avansul

de 300.000 dolari SUA și s-a obligat să plătească restul de 700.000 dolari SUA

în 3 rate, prima scadență la 30 iunie 2001 în cuantum de 230.000 dolari SUA, a

doua la 30 iunie 2002 în cuantum de 230.000 dolari SUA și a treia la 30 aprilie

2003 în valoare de 240.000 dolari SUA. Prin clauza 5.4 din contract s-a

stipulat pactul comisoriu de gradul IV în sensul desființării contractului dacă

cumpărătorul nu achită la scadență două rate succesive. Pârâtul nu a plătit

ratele 1 și 2 astfel că A.V.A.S. a invocat pactul comisoriu de gradul IV, la

data de 15 octombrie 2002, data reînscrierii A.P.A.P.S. ca acționar fiind

desființat contractul nr. 17 din 20 aprilie 2000.

Penalitățile au fost

calculate până la 15 octombrie 2008, data desființării convenției.

Referitor la celelalte

pretenții solicitate de reclamantă, aceasta a solicitat efectuarea unei expertize,

în condițiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, iar în raport cu aceasta

și-a precizat acțiunea la termenul din 14 martie 2008, în raport cu prevederile

art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând, pe lângă suma de

458.483,42 dolari SUA și obligarea pârâtului la plata sumei de 243.242 lei,

reprezentând prejudiciul suferit de A.V.A.S. pe perioada de valabilitate a

contractului ca urmare a înstrăinării activelor de către societate, cât și la

plata sumei de 3.600.907 lei reprezentând valoarea prejudiciului suferit de

A.V.A.S. ca urmare a deprecierii valorii acțiunilor vândute cumpărătorului. În

raport cu aceste din urmă pretenții nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile

răspunderii civile contractuale deoarece înstrăinările de active au fost aprobate

de adunarea generală a acționarilor și au avut ca scop acoperirea datoriilor

societății conform suplimentului la raportul de expertiză.

S-a reținut, totodată, că nu

sunt întrunite cerințele impuse pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului

nici referitor la diminuarea valorii acțiunilor în condițiile în care A.V.A.S.

nu a probat, conform art. 1169 C. civ., legătura de cauzalitate dintre

prejudiciul pretins și fapta ilicită a pârâtului corespunzătoare neîndeplinirii

obligațiilor sale contractuale.

Împotriva

acestei sentințe comerciale au declarat apel atât reclamanta A.V.A.S. cât și

pârâtul A.D.

Prin decizia comercială nr. 275 din 11 iunie 2009, Curtea de Apel

București a anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâtul A.D. și a respins,

ca nefondat apelul formulat de reclamanta A.V.A.S. București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut cu privire la

apelul formulat de pârât că acesta

nu a depus la dosar dovada achitării taxei de timbru și a

timbrului judiciar, potrivit legii, pentru judecata cererii formulate, aplicând

dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și ale art. 9

din O.G. nr. 32/1995.

În privind apelului formulat de reclamantă, a reținut că, în principiu,

potrivit art. 21 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 25/2002, pentru prejudiciile

cauzate societății de către cumpărător pot fi cerute instanței daune -

interese, stabilirea prejudiciilor făcându-se pe baza unei expertize.

Reclamanta a solicitat chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată

efectuarea unei astfel de expertize pentru stabilirea prejudiciului menționând

expres că în raport cu rezultatul expertizei își rezervă dreptul de a solicita

cu titlu de daune-interese și obligarea cumpărătorului la repararea

prejudiciului. Precizarea de către reclamantă, la 14 martie 2008, a obiectului

cauzei, a intervenit în raport cu solicitarea din cuprinsul cererii de chemare

în judecată și expertiza întocmită în cauză în baza art. 21 alin. (3) din O.G.

nr. 25/2002, situație care nu implică aplicarea dispozițiilor art. 132 alin. (1),

privind inadmisibilitatea modificării cererii decât în raport cu prima zi de

înfățișare, ci ale art.132 alin. (3) C. proc. civ., după cum în mod corect a

reținut și prima instanță în considerentele sentinței apelate.

Dispozițiile

art. 21 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 25/2002 nu limitează dreptul A.V.A.S. de

a solicita despăgubiri numai pentru categoriile de prejudicii enumerate

limitativ la art. 21 alin. (1)

1

din același act normativ.

Pe

de altă parte, acțiunea reclamantei a avut în vedere, în ceea ce privește

daunele - interese precizate la termenul din 14 martie 2008, pretinse

prejudicii cauzate de pârât în perioada în care acesta și-a exercitat obligația

de acționar și drepturile aferente dobândite în raport cu contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. 17 din 20 aprilie 2000. Dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002

instituie dreptul A.V.A.S. de a cere daune - interese pentru prejudiciile

cauzate de cumpărător, în cazul desființării contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni dar nu pot fi interpretate și în sensul că ar institui o prezumție

legală a existenței în sine a prejudiciului, și a răspunderii cumpărătorului

pentru acesta, pentru că o astfel de prezumție trebuie să fie expresă.

Dimpotrivă, dispozițiile menționate au în vedere, corespunzător dreptului

comun, formularea cererii în despăgubire, menționând doar obligativitatea sub

aspect probatoriu, a efectuării unei expertize referitor la identificarea

eventualelor prejudicii („stabilirea prejudiciilor”) și a întinderii daunelor -

interese corespunzătoare. În rest, legiuitorul nu a mai avut în vedere și alte

distincții, ceea ce implică soluționarea cererii în despăgubiri în raport cu

dreptul material și procedural aplicabil oricărei cereri de chemare în judecată,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică față de probele

administrate.

Ca urmare, reclamanta a formulat, în termenul legal, recurs pentru

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. respectiv „când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”.

Recurenta a susținut, în esență, că instanța a încălcat dispozițiile

art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 care stabilesc imperativ că în cazul

desființării contractului pe cale judiciară sau convențională, cumpărătorul

este obligat la plata de daune-interese, atât a celor prevăzute de art. 21

alin. (1)

1

din O.G. nr. 25/2002 care pot fi necuantificate cât și la

plata acelor daune-interese care la momentul formulării cererii de chemare în

judecată nu pot fi cuantificate și care urmează a fi precizate în urma

efectuării raportului de expertiză judiciară, conform art. 21 alin. (3) din

actul normativ.

Atât timp cât s-a produs rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea

obligațiilor de către pârât, culpa pârâtului, în producerea prejudiciului, este

prezumată și în virtutea principiului repunerii părților în situația anterioară

A.V.A.S. ar trebui să primească acțiunile la o valoare identică cu valoarea de

la momentul încheierii contractului, în caz contrar, trebuind a fi antrenată

răspunderea cumpărătorului pentru diferență, existența prejudiciului fiind, de

asemenea, prezumată și numai întinderea urmând a fi stabilită, pe baza

probelor.

Expertiza efectuată, în cauză, a reținut un prejudiciu creat A.V.A.S.,

de 3.850.032 lei, însă instanța nu l-a acordat, încălcând în acest mod și art. 21

alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 , modificată și completată.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea

recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate la fond și în apel.

Analizând recursul se găsește nefondat.

Rezoluțiunea contractului are ca efect repunerea pârâților în situația

anterioară încheierii contractului

(restitutio in integrum

).

Totodată, potrivit art. 1201 C. civ., partea care și-a executat

obligația este îndreptățită să ceară și daune – interese, acestea putând fi

prevăzute anticipat de părți, printr-o clauză penală.

Așa cum a reținut să instanța de apel, este fără îndoială că, în cauză,

sunt aplicabile și dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002 cu modificările și

completările ulterioare, cumpărătorul răspunzând atât pentru daune-interese,

reprezentând penalități și dobânzi cât și pentru alte prejudicii, textul de

lege arătând exemplificativ și nu limitativ categoriile de daune-interese pe

care A.V.A.S. le poate solicita, pentru repararea prejudiciului în cazul

solicitării rezoluțiunii contractului, dar ceea ce trebuie precizat este că

plata acestora nu constituie un efect al rezoluțiunii, ci un efect al

contractului, ele reprezentând prejudiciul suferit de creditor ca urmare a

neexecutării contractului.

Reclamanta a pretins și suma de 3.850.032 lei, cu titlu de prejudiciu,

echivalent cu diferența dintre valoarea acțiunilor de la momentul vânzării-cumpărării

și aceea de la momentul rezoluțiunii, considerând că atât culpa cât și

prejudiciul reprezentat de o asemenea diferență, sunt prezumate.

Or, independent de stabilirea îndeplinirii condițiilor rezoluțiunii,

recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada prejudiciului, a culpei și a

legăturii de cauzalitate, așa cum instanța de apel legal a reținut,

recurenta-reclamantă nedovedind că deprecierea valorii acțiunilor doar

calculată prin expertiza judiciară, a fost exclusiv determinată de modul de

administrare a societății care nu vizează doar obligații de rezultat pentru a

putea reține prezumția relativă a răspunderii, valoarea acțiunilor oscilând

oricum în raport de cererea de pe piața valorilor mobiliare.

Fiind, totodată, de principiu, în materia răspunderii contractuale care

operează în cauză, că debitorul trebuie să acopere numai daunele directe și

previzibile iar nu și pe acelea indirecte și imprevizibile, rezultă că

hotărârea instanței de apel este legală, nefiind încălcate dispozițiile

speciale din O.G. nr. 25/2002, care se completează cu dispozițiile din dreptul

comun, prevăzute de art. 1082, art. 1086 C. civ. privind răspunderea

contractuală, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei comerciale nr. 275

din 11 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială

, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

21 aprilie 2010.