ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2002/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 4986 din 13 aprilie 2004, reclamanta A.P.A.P.S. a solicitat obligarea pârâtului A.D. la plata sumei de 458.483,42 dolari S.U.A. reprezentând daune interese datorate urmare a desființării contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 17/2000, daune constând în 58.973,42 dolari S.U.A. dobândă contractuală aferentă ratelor 1 și 2 și 399.510 dolari S.U.A. penalități de întârziere calculate pentru neachitarea la scadență a ratelor 1 și 2. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 423 din 26 ianuarie 2005, a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantă, reținând că termenul special de prescripție a început să curgă de la data operării pactului comisoriu, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 care instituie termenul special de prescripție de o lună.

Apelul reclamantei a fost admis de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, care prin decizia comercială nr. 670 din 19 septembrie 2005, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre soluționare la aceeași instanță, precizând că în speță este aplicabil termenul general de prescripție (de 3 ani) potrivit dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 și nu termenul special, de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată și completată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că între F.P.S. (în prezent A.V.A.S.) și pârâtul – intimat s-a încheiat la data de 20 aprilie 2000 contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 17 prin care au fost vândute acțiuni reprezentând 69,968 % din capitalul social al SC I. SA Oradea.

În contract s-a prevăzut un pact comisoriu de ultim grad (art. 5.4.) potrivit căruia contractul urma a fi desființat de drept, fără nici o somație, dacă nu se achită la scadență, de către cumpărător, două rate succesive. Prin notificarea adresată cumpărătorului reclamanta apelantă îi comunica acestuia că, în cazul în care până la data de 31 iulie 2002 nu va achita ratele, dobânzile și penalitățile datorate până la plata efectivă a ratelor, va proceda la aplicarea pactului comisoriu din contract și a dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 137/2002, contractul urmând a fi desființat, cu consecințele prevăzute de art. 21 din O.G. nr. 25/2002. Prin recursul declarat în temeiul art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc.

civ., pârâtul susține că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, iar actul juridic dedus judecății pe care instanța de apel l-a interpretat greșit este tocmai contractul de privatizare. De asemenea, se precizează că aplicarea greșită a legii în soluția instanței de apel are în vedere instituția juridică a rezoluțiunii, statuându-se că acțiunea A.V.A.S. este o acțiune în executare contractuală, exceptată de la prescripția specială, întrucât rezoluțiunea și daunele, interese asociate sunt „modalități de executare prin echivalent a contractului”. Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul nu este fondat. Referitor la primul motiv de recurs instanța constată că hotărârea este motivată clar, convingător și pertinent, înfățișând considerentele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, fără a cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege, astfel că instanța este obligată să le aplice așa cum au fost concepute și redactate de părțile contractante. Instanța nu poate ignora sau modifica o clauză contractuală, dar, pentru a dispune executarea forțată a contractului, ea poate și adeseori trebuie să-l interpreteze, interpretare ce aparține instanței care judecă fondul litigiului.

În sensul motivului de casare invocat, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., culpa instanței nu există, întrucât nu a schimbat natura actului ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. De asemenea, din modul cum este redactată hotărârea, nu rezultă că aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, astfel că motivele de recurs nu se justifică. De precizat că în conformitate cu prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, modificată și completată, „Termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare – cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție”. În concluzie, prin excepție, cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare – cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și cele în desființarea acestor contracte sunt supuse termenului general de prescripție.

În cazul desființării sau încetării contractului prin rezoluțiune sau reziliere suntem în prezența unei forme speciale de executare silită prin echivalent a obligațiilor contractuale, respectiv în prezența unei forme de răspundere contractuală. Desființarea contractului și daunele – interese sunt modalități de executare prin echivalent a obligațiilor născute din contractele sinalagmatice, întemeindu-se pe principiul forței obligatorii a contractului. Așa fiind, instanța de apel în mod corect a reținut ca fiind aplicabil în cauză termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă. Pentru aceste considerente, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât împotriva deciziei nr. 670 din 19 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A.D. împotriva deciziei nr. 670 din 19 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2006.