ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 7/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 7/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursului de

față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a VI-a comercială, reclamanta A.V.A.B. (devenită A.V.A.S.) a chemat în

judecată pe pârâții S.M. și S.J.S.K. solicitând instanței ca prin hotărârea pe

care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare

acțiuni din 19 mai 2000 și să oblige pârâții la plata de daune - interese

conform art. 21 din O.G. nr. 25/2002, estimate provizoriu la suma de 1.050.000 dolari

S.U.A. al căror cuantum efectiv va fi stabilit prin expertiză.

Prin sentința comercială nr. 674 din

14 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și a respins

acțiunea ca prescrisă.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul

a apreciat că acțiunea formulată este o acțiune personală, întemeiată pe

drepturi patrimoniale de creanță, reținând că obligațiile pretins nerespectate

sunt obligații de a face cu termen scadent la 2 sau 3 ani de la încheierea

contractului sau obligații de a nu face, constând în abținerea cumpărătorului

de la o anumită conduită pe o perioadă de trei ani de la încheierea

contractului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, reclamanta, susținând că instanța de fond a înțeles în mod

eronat pretențiile reclamantei, făcând o interpretare de natură să schimbe

efectele actului juridic.

Apelanta – reclamantă a arătat că

instanța de fond trebuia să analizeze cu prioritate rezoluțiunea contractului

ca principal capăt de cerere și abia, ulterior, cererea de daune – interese ce

reprezintă penalități pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, aceasta

având caracter accesoriu.

Totodată apelanta – reclamantă a

arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit că obiectul acțiunii de fond

îl reprezintă plata unor sume de bani rezultate din derularea contractului de

privatizare, în realitate, reclamanta solicitând daune – interese în temeiul art.

21 din O.G. nr. 25/2002, dreptul la plata acestor sume de bani născându-se doar

în momentul în care instanța constată îndeplinite condițiile rezoluțiunii.

Apelanta – reclamantă a depus

precizări ale cererii de apel arătând că scadența fiecărei obligații nu

prezintă relevanță, întrucât obiectul principal al acțiunii îl reprezintă

rezoluțiunea.

Prin decizia comercială nr. 275 din 29

aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins

apelul declarat de reclamantă ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea

de Apel a reținut că instanța de fond a făcut o interpretare corectă a

pretențiilor deduse judecății, apreciind că acțiune de fond are două capete de

cerere, respectiv, rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare din 19 mai

2000 și obligarea intimaților – pârâți la plata de daune – interese conform art.

21 din O.G. nr. 25/2002.

Instanța de apel a respins critica

relativă la calificarea acțiunii de fond ca fiind o acțiune în pretenții

decurgând din contractul de privatizare, și nu o acțiune în rezoluțiune,

întrucât o atare reținere nu se regăsește în considerentele sentinței atacate,

pe de o parte, iar pe de altă parte, a respins și motivul de apel vizând

inversarea ordinii de soluționare a capetelor de cerere formulate, în sensul că

s-ar fi soluționat prioritar capătul de cerere accesoriu relativ la plata

daunelor – interese.

Sub acest aspect, curtea de apel a

reținut că în considerentele sentinței atacate Tribunalul a luat în examinare

exclusiv capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de privatizare,

apreciindu-l ca prescris în raport de natura și temeiul fiecărei obligații

contractuale denunțată ca neexecutată.

Cât privește legalitatea soluției

întemeiată pe aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 în cazul acțiunii

în rezoluțiune, Curtea de Apel a apreciat că acțiunea în rezoluțiune vizează

protejarea unui drept patrimonial, astfel încât, față de conținutul deciziei nr.

32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dreptul subiectiv ce se cere a

fi protejat în instanță conferă caracter patrimonial și litigiului.

Ca atare, având în vedere că

acțiunea în rezoluțiune nu este declarată imprescriptibilă extinctiv, soluția

primei instanțe de aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 în cazul

acțiunii în rezoluțiune este temeinică și legală.

Instanța de apel a apreciat că prima

instanță a procedat judicios la determinarea momentului la care s-a născut

dreptul la acțiune în rezoluțiune în funcție de natura obligației și de

termenele de executare, aplicând dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

În plus, instanța de apel a

completat considerentele sentinței de fond, reținând că se impuneau distincții

și între obligații fără termen stabilit și cele ce urmează a fi executate la

cererea reclamantei – creditoare, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958,

analizând distinct fiecare obligație pretins neexecutată ce ar fi atras rezoluțiunea

contractului.

Prin urmare, instanța de apel a

apreciat că, în fapt, apelanta – reclamantă prin invocarea nerespectării mai

multor clauze contractuale, a investit instanța cu tot atâtea motive de

rezoluțiune a contractului de vânzare – cumpărare și, în urma verificării

termenului de prescripție pentru fiecare obligație contractuală s-a constatat

depășirea termenului pentru fiecare obligație invocată prin acțiunea expediată

prin poștă la data de 12 septembrie 2006.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, apelanta – reclamantă, criticând hotărârea recurată pentru motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici,

recurenta – reclamantă a arătat că instanțele de fond au calificat eronat

pretențiile deduse judecății, reținând că obiectul acțiunii de fond îl

reprezenta plata unor sume de bani rezultate din derularea contractului de

privatizare.

Or, a arătat recurenta, obiectul

principal al acțiunii de fond îl reprezintă rezoluțiunea contractului, daunele

interese având caracter accesoriu, astfel încât urmau a fi analizate doar după

ce instanța stabilea că sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii.

Ca atare, instanțele de fond au

modificat obiectul cererii de chemare în judecată, reținând că pretențiile

reclamantei privesc plata unor sume de bani, astfel încât s-au pronunțat mai

întâi asupra capătului de cerere accesoriu și abia apoi asupra cererii principale.

Recurenta – reclamantă a arătat că

soluția instanțelor de fond este greșită și din perspectiva aplicării art. 1

din H.G. nr. 489/2003, dispoziții care stabilesc că actul de vânzare –

cumpărare este în perioada de derulare, astfel încât nu poate fi reținută

prescripția extinctivă a obligațiilor izvorând dintr-un atare act.

S-a mai arătat că prin acțiunea de

fond s-au solicitat daune – interese conform art. 21 din O.G. nr. 25/2002

pentru acoperirea prejudiciului cauzat de părți prin neexecutarea contractului,

această dispoziție legală permițând cuantificarea ulterioară a daunelor efectiv

pretinse, ca urmare a dispunerii unei expertize contabile de către instanța de

judecată.

Prin urmare, a arătat recurenta,

dreptul la plata daunelor interese se naște după soluționarea cererii de

restituire, astfel încât, acțiunea de fond nu este prescrisă, instanțele de

fond calculând greșit termenul de prescripție extinctivă pentru dreptul a

solicita executarea contractului de privatizare, iar nu pentru dreptul de a

solicita daune – interese.

În continuare, recurenta reiterează

apărările de fond relative la neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate

de către intimați prin clauzele 8.2, 8.3, 8.4, 8.8.6, 8.8.7, 8.9.1 și 8.9.2 din

contractul de privatizare.

Examinând actele și lucrările

dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de către recurentă,

Înalta Curte, în majoritate, reține că recursul declarat este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate

formulată privește greșita calificare a obiectului dedus judecății, de către

instanțele de fond, în sensul că s-ar fi reținut eronat că obiectul cererii de

chemare în judecată îl reprezintă plata unor sume de bani rezultate din

contractul de privatizare – așadar, o acțiune în executarea contractului de

vânzare – cumpărare, iar nu o acțiune în rezoluțiunea unui atare contract,

astfel cum a fost formulată de către reclamantă.

O atare critică este nefondată și

urmează a fi respinsă, Înalta Curte reținând că ambele instanțe de fond au

apreciat în mod temeinic și legal că sunt investite cu o acțiune principală în

rezoluțiunea contractului de privatizare și o cerere subsidiară de daune

interese, conform art. 1020 – art. 1021 C. civ. raportat la art. 21 din O.G. nr.

25/2002, aspect ce transpare din considerentele ample ale celor două instanțe

de judecată.

De altfel, o atare critică a fost

supusă și instanței de apel care a reținut că soluția instanței de fond

relativă la intervenirea prescripției extinctive nu vizează cererea de daune –

interese, ci cererea de rezoluțiune a contractului de privatizare, contrar

susținerilor apelantei reclamante.

Înalta Curte reține că motivarea

instanței de apel este corectă, având în vedere, pe de o parte, considerentele

sentinței de fond, iar pe de altă parte, principiul disponibilității aplicabil

în procesul civil, reclamanta înțelegând să investească instanța de judecată cu

o cerere în desființarea contractului de privatizare pentru neexecutarea unor

obligații denunțate expres ca neexecutate, iar nu cu cerere în executarea unui

atare contract prin obligarea intimaților la plata sumelor de bani stipulate în

respectivele clauze contractuale pretins nerespectate.

Se reține, așadar, că motivul

relativ la inversarea ordinii de soluționare a cererilor formulate în sensul că

s-ar fi analizat cu prioritate capătul de cerere privind plata de daune –

interese, este lipsit de fundament, fiind infirmat de considerentele celor două

hotărâri judecătorești de fond care examinează excepția prescripției extinctive

a dreptului material la acțiune, prin raportare la capătul principal de cerere,

respectiv, rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare.

Înalta Curte reține că instanța de

apel a analizat în mod judicios legalitatea soluției pronunțată de prima instanță

cu privire la aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 în cazul acțiunii

în rezoluțiune, reținând în mod temeinic și legal caracterul eminamente

patrimonial al acestei acțiuni, supusă termenului general de prescripție

extinctivă de trei ani, prevăzut de actul normativ menționat.

De altfel, Înalta Curte reține că

prin niciuna dintre căile de reformare formulate, apel și recurs, recurenta –

reclamantă nu și-a făcut apărări cu privire la aceste rețineri ale instanțelor

de fond privind caracterul prescriptibil extinctiv al dreptului de a solicita

rezoluțiunea contractului de privatizare.

Singurul argument susținut în recurs

cu privire la imprescriptibilitatea acestui drept privește invocarea

dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 489/2003, care califică aceste contracte de

privatizare ca fiind în derulare ceea ce ar face imposibilă aplicarea

dispozițiilor privind prescripția extinctivă.

Un atare motiv de recurs nu poate fi

primit de către Înalta Curte, întrucât H.G. nr. 489/2003 - în calitate de

dispoziție specială, nu cuprinde nicio normă derogatorie de la dreptul comun

privind prescripția extinctivă a dreptului de a cere rezoluțiunea unui contract

de vânzare – cumpărare.

Se reține, sub acest aspect, că

textul de lege invocat prevede că aceste contracte de privatizare sunt în

derulare până când încetează să mai producă efecte înțelegându-se prin această

sintagmă stingerea tuturor obligațiilor și valorificarea tuturor drepturilor

izvorâte din respectivele contracte.

Așadar, textul de lege vorbește

despre stingerea obligațiilor fără să facă distincție cu privire la modul de

stingere a acestor obligații, respectiv, prin executare sau printr-un alt mod

prevăzut de lege. Întrucât prescripția extinctivă este reglementată ca o

modalitate de stingere a obligațiilor contractuale, susținerea recurentei –

reclamante în sensul că textul de lege arătat privește derularea contractelor

de privatizare până la executarea obligațiilor asumate de către cumpărător – și

independent de termenele contractuale stipulate, este nelegală, adăugând la

lege, contrar principiului: ubi lex non distinquit, nec nos dintingere debemus.

În altă ordine de idei, Înalta Curte

reține că art. 1 din H.G. nr. 489/2003 face referire și la valorificarea

drepturilor izvorâte din contractele de privatizare, de către A.V.A.S. –

inclusiv, dreptul de a cere rezoluțiunea contractelor, pe cale judecătorească,

fără să cuprindă vreo dispoziție expresă și derogatorie în privința termenului

de prescripție relativ la valorificarea acestor drepturi prin acțiuni în justiție.

Prin urmare, Înalta Curte reține, în

majoritate, că norma din art. 1 din H.G. nr. 489/2003 nu cuprinde dispoziții

derogatorii de la art. 1, art. 3 și art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958,

dispoziții reținute în mod legal ca aplicabile în speță de către instanțele de

fond, textul de lege calificând contractele de privatizare încheiate de

reclamanta A.V.A.S. ca fiind în derulare până la momentul în care intervine

stingerea obligațiilor asumate de cumpărător și valorificarea dispozițiilor izvorâte

din atare contracte de către A.V.A.S., în condițiile dreptului comun.

Înalta Curte reține că prin acțiunea

introductivă de instanță, recurenta – reclamantă a solicitat rezoluțiunea

contractului de privatizare și obligarea intimaților – pârâți la plata de daune

– interese, pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin mai multe clauze

contractuale. Ca atare, în mod temeinic și legal, instanța de apel a reținut că

instanța de judecată a fost învestită cu tot atâtea motive de rezoluțiune,

întrucât neexecutarea unei singure obligații asumate de către cumpărător

constituie motiv de rezoluțiune a contractului de vânzare – cumpărare încheiat,

caracterul esențial al prestației la care s-a obligat debitorul putând fi

apreciat doar de către creditorul contractual, singurul care are opțiunea de a

solicita, în funcție de protecția intereselor sale, fie rezoluțiunea

contractului pentru neexecutare, fie obligarea debitorului la executarea

contractului încheiat.

În speță, instanțele de fond au

reținut și analizat excepția prescripției extinctive cu privire la dreptul

reclamantei de a solicita rezoluțiunea contractului de privatizare, analizând

termenul de prescripție prin raportare la fiecare obligație contractuală

denunțată ca neexecutată de către recurenta – reclamantă, având în vedere că

s-au invocat mai multe motive de rezoluțiune.

Ca atare, susținerea recurentei –

reclamante privind pronunțarea instanțelor de fond pe o cerere de executare a

contractului de privatizare, iar nu pe cererea de rezoluțiune este lipsită de

fundament, urmând a fi respinsă.

Pentru considerentele mai sus

invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, va

respinge recursul ca nefondat.

În baza principiului

disponibilității aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act ca

intimata S.A. nu solicită cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de recurenta – reclamantă A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 275

din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 ianuarie 2011.