ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1647/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1647/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 9 mai 2007, sub

nr. 16170/3/2007, reclamanta SC M.C. SRL București, prin administrator judiciar

G.D.M. a chemat în judecată pârâta SC L. SA București, solicitând instanței obligarea

pârâtei la plata sumei de 3.058.380 dolari SUA (750.404,12 lei), constând in

penalități de întârziere conform contractului de antrepriză de lucrări încheiat

între

pă

rți la 26 februarie 2002 și sentinței

comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005.

La termenul de judecată din data de 12

septembrie 2007, pârâta SC L. SA București a depus la dosar întâmpinare, prin

care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru penalitățile

solicitate până la data de 9 mai 2004, iar, pe fond, a solicitat respingerea

cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință pronunțată

la data de 21 noiembrie

2007, în Dosarul nr. 16170/3/2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune cu privire la penalitățile de întârziere aferente

perioadei 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004, reținând, în esență, că, potrivit

art. 1 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1) și art. 7 din Decretul nr.

167/1958, dreptul la acțiune cu privire la penalitățile aferente perioadei 31

octombrie 2002 - 9 mai 2004 s-a prescris.

În cauza, nu sunt incidente

dispozițiile art. 16 litera b) din Decretul 167/1958, cursul prescripției

nefiind întrerupt pentru penalitățile mai sus­menționate prin introducerea

cererii de chemare în judecată care a fost admisă în parte, prin sentința

civilă nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

definitivă prin respingerea apelului, întrucât, deși s-au solicitat penalități

aferente perioadei 28 septembrie 2002 - 1 septembrie 2004, ulterior acțiunea a

fost precizată în sensul restrângerii perioadei la 33 zile, începând cu data de

28 septembrie 2002, ca urmare a imposibilității achitării taxei de timbru și

pentru perioada ulterioară.

Prin sentința comercială nr. 4014,

pronunțată la data de 19 martie

2008,în Dosarul nr. 16170/3/2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamanta SC M.C. SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC

L. SA București; a obligat pârâta la plata sumei de 780 dolari SUA către reclamantă

și a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată,

ca neîntemeiată.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Considerând că problemele de drept ale

excepției de neexecutare a contractului, a incidenței compensării și a

rezilierii au fost abordate prin considerentele sentinței definitive comerciale

nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția comercială,

definitivă, și că, în

dosarul prezent, s-a pus problema

completării penalităților deja obținute în parte, Tribunalul a apreciat că

sentințele definitive conduc la principiul „resjudicatapro veritate habetur”.

Luând în considerare principiul „tempus

regit actum”, Tribunalul a constatat că Legea nr. 469 din 9 iulie 2002 este

aplicabilă contractului de antrepriză din data de 26 februarie 2002 și

limitează penalitățile la suma de 78.000 dolari SUA. Chiar dacă legea este

ulterioară contractului, retroactivitatea invocată de reclamantă este aparentă.

Penalitățile suni in legătură cu neexecutarea contractului, iar neexecutarea

sau executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale reprezintă aspecte

legate de conținutul raportului juridic. Obligația de a plăti penalități nu s-a

născut instantaneu prin semnarea contractului, ci la data de 28 septembrie

2002, când s-a semnat un proces - verbal de recepție, iar lucrările nu au fost

plătite în termen, împlinindu-se astfel ipoteza prevăzută de art. 7.3 din

contract. Data de 28 septembrie 2002 este ulterioară apariției Legii nr.

469/2002, deci aceasta devenea aplicabilă, limitând posibilitatea de a obține

penalități peste cuantumul debitului principal, exceptând ipoteza unei clauze

contractuale ce ar fi permis acest fapt.

Considerând ca reclamanta nu poate

obține ca penalități o sumă mai mare decât valoarea contractului de 78.000 dolari

SUA, Tribunalul a constatat că prin sentința comercială nr. 3970 din 29

septembrie 2005 a obținut suma de 77.220 dolari SUA cu tidu de penalități,

așadar este îndreptățită la diferența de 780 dolari SUA.

A mai reținut Tribunalul că reclamanta

nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat

apel, în termen, reclamanta SC M.C. SRL București, prin administrator judiciar G.D.M.,

la data de 25 aprilie 2008, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în

termen, la data de 26 septembrie 2008.

Prin decizia comercială nr. 142,

pronunțată la data de 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă SC

M.C. SRL București, prin administrator judiciar G.D.M. împotriva sentinței

comerciale nr. 4014 din 19 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în Dosarul nr. 16170/3/2007, în contradictoriu cu intimata -

pârâtă SC L. SA București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Un prim aspect îl reprezintă

intervenirea prescripției dreptului la acțiune și, respectiv, incidența în

cauză a dispozițiior art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția exctinctivă, în considerarea cărora dreptul la acțiune al

reclamantei de a solicita penalități de întârziere pentru perioada 31 octombrie

2002 - 9 mai 2004 apare ca fiind stins. Pentru perioada următoare, cuprinsă

între 09 mai 2004 - 29 mai 2006, Curtea a analizat un al doilea aspect

important, și anume, incidența în cauză a normelor imperative din cuprinsul

O.G. nr. 9/2000.

S-a reținut că, creditorul nu poate

pretinde decât acele daune-interese stabilite cu respectarea dispozițiilor art.

1088 C. civ. și a dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, știut fiind că prejudiciul

încercat de cel care nu a primit o sumă de bani este prezumat de lege,

avându-se în vedere lipsa de folosință a acelei sume de bani. Ca echivalent al

prejudicului încercat, se pot cere numai dobânzi legale.

Prin urmare, reclamanta-antreprenor ar

fi putut să solicite în speță doar acele dobânzi din materia comercială

calculate potrivit O.G. nr. 9/2000, modificată.

În speță, nu se impunea, așadar,

cercetarea dispozițiilor Legii nr. 469/2002, dispoziții care nu ocrotesc un

interes obștesc, de ordine publică, pentru a putea fi aplicate și contractelor

încheiate anterior apariției legii, dar cu efecte nerealizate încă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, reclamanta SC M.C. SRL București, prin administrator

judiciar G.D.M., solicitând admiterea recursului și modificarea soluției

atacate, în sensul admiterii pe fond a acțiunii pentru suma de 1.755.000 dolari

SUA.

Prin decizia nr. 236, pronunțată la

data de 26 ianuarie 2010, în Dosarul nr. 16170/3/2007, înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială a admis recursul declarat de reclamanta SC M.C.

SRL București - prin administrator judiciar G.D.M. împotriva deciziei nr. 142

din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarc la aceeași instanță.

În motivarea hotărârii, instanța de

recurs a reținut, în esență, următoarele:

Deși prima instanță a soluționat cauza

cu respectarea limitelor învestirii și a dreptului disponibilității părții, în

apel, Curtea a păstrat soluția pronunțată, însă a procedat la o calificare nouă

a obiectului acțiunii cât și a temeiului de drept, considerând că reclamanta

poate solicita doar daune interese, constând în dobânzi conform O.G. nr.

9/2000, cu toate că prevederile acestui act normativ nu au fost invocate

niciodată pe parcursul procesului.

Raportat la prevederile art. 294 C.

proc. civ., s-a reținut că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală mai

ales, în contextul în care ea era limitată să cerceteze cauza numai cu privire

la motivele indicate prin cererea de apel nefiind permis ca efectul devolutiv

al apelului sa se răsfrângă asupra a ceea ce nu s-a judecat în primă instanță.

În atare situație, Înalta Curte a

constatat că modul in care a procedat instanța de apel echivalează cu o

necercetare a apelului cu care a fost învestită, devenind incidente prevederile

art. 312 alin. 5 C. proc. civ.

În rejudecarc, cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială la data

de 23 aprilie 2010, sub nr. 161701/3/2007.

Prin decizia comercială nr. 469,

pronunțată la data de 07 octombrie 2010, în Dosarul 16170/3/2007, Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta

reclamantă SC M.C. SRL- prin administrator judiciar G.D.M. împotriva sentinței

comerciale nr. 4014 din 19 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în Dosarul nr. 16170/3/2007, în contradictoriu cu intimata

pârâtă SC L. SA București; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că

a obligai pe pârâtă să plătească reclamantei 1.755.000 dolari SUA cu titlu de

penalități în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății; a menținut

celelalte dispoziții ale hotărârii atacate și a luat act că apelanta nu a

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Curtea, respectând manifestarea de

voință a părții, nu a mai luat în analiză motivul de apel vizând modul de

soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune,cu

consecința păstrării soluției primei instanțe, de respingere, ca prescrisă, a

cererii  de acordare  a

penalităților de întârziere aferente

perioadei 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004.

A doua critică a apreciat instanța de

ape că este întemeiată. Având în vedere că intimata- pârâtă însăși a achiesat

la considerentele în care prima instanță a reținut puterea de lucru judecat a

sentinței comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, văzând și principiul de drept res judicata

pro veritate habetur (prin raportare la aceeași sentință, devenită irevocabilă

prin decizia nr. 2970 din 20 octombrie 2008 a Înaltei Curte de Casație și

justiție, secția comercială fila 14 a Dosarului nr. 10170/3/2007 al Curții de

Apel București, secția a V-a comercială), Curtea a apreciat că nici una dintre

apărările formulate de intimata-pârâtă în fond și în apel privitoare la culpa

în neexecutarea contractului și la dreptul apelantei-reclamante de a cere și de

a obține penalități nu mai poate fi reiterată. Această întrucât instanța de

judecată, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a statuat cu putere de lucru

judecat că apelanta-reclamantă are dreptul la despăgubiri și la penalități,

reținând culpa contractuală a intimatei-pârâte.

Referitor la cuantumul penalităților,

Curtea a apreciat că în mod greșit a reținut prima instanță că dispozițiile

Legii nr. 469/2002 sunt aplicabile și contractului încheiat de părți înainte de

intrarea ei în vigoare, în primul rând pentru că s-au încălcat principiul

tempus regit actum și principiul neretroactivității legii civile, consacrat in

terminis de dispozițiile art. 1 C. civ. și de dispozițiile articolului 15 alin.

(2) din Constituția României.

În ce privește caracterul abuziv și

imoral al penalităților pretinse, prin raportare la cuantumul debitului

principal și la penalitățile deja plătite, Curtea a apreciat susținerea ca

nefondată, reiterând argumentele privitoare la funcțiunea clauzei penale, anume

aceea de a-l dispensa pe creditorul obligației neexecutate de dovada întinderii

prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării sau a întârzierii în executare a

convenției. Or, în cauză, acest prejudiciu este real reiese și din împrejurarea

că societatea apelantă a fost supusă procedurii insolvenței în condițiile în

care avea de recuperat de la intimata pârâtă sumele prevăzute de sentința

comercială nr. 3970/2005.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, pârâta S.C. 1 .aromei SA București, solicitând admiterea

recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii,

ca neîntemeiat, a apelului

formulat de SC M.C. SRL

împotriva sentinței comerciale nr. 4014 din 19 martie 2008, pronunțată de

Tribunalul București.

În recursul său, întemeiat în drept pe

prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC L. SA

București a invocat, în esență, următoarele motive:

Decizia comercială nr. 469 din 7

octombrie 2010 este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea trebuie modificată, în speță fiind incidente dispozițiile Legii nr.

469/2002 și cele ale art. 966 și următoarele C. civ.

Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei

contractuale („Legea nr. 469/2002”).

Legea nr. 469/2002 a intrat în vigoare

la data de 19 august 2002 și este aplicabilă speței întrucât dispozițiile Legii

nr. 469/2002 sunt imperative, ele privesc disciplina contractuală și sunt de

imediată aplicare.

Or, instanța de apel a reținut în mod

greșit că aplicarea în speță a dispozițiilor din Legea nr. 469/2002 ar încălca

principiul neretroactivității legii și ar îndepărta efectele contractului de

antrepriză de la voința inițiala a părților contractante.

Instanța de fond a aplicat în mod

corect principiul aplicării imediate a legii noi atunci când a constatat

incidența dispozițiilor din Legea nr. 469/2002 și a limitat cuantumul

penalităților de întârziere la valoarea debitului principal.

În conformitate cu dispozițiile art. 4

alin. (3) din legea invocată, „totalul penalităților pentru întârziere nu poate

depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în

care prin contract s-a stipulat contrariul”.

Solicitarea la plata unor penalități

de aproximativ 3 milioane dolari SUA, respectiv de 40 de ori mai mari decât

maximul legal admis (reduse în prezent la 1.755.000 dolari SUA ca urmare a

solicitării Meijers) reprezintă un abuz de drept din partea reclamantei și un

tratament echitabil față de recurentă, care a achitat deja suma debitului și

penalități de două ori mai ridicate decât valoarea debitului pretins.

7.3 din contractul nr. 832 din 26 februarie 2002. Cauza ilicită.

Art. 7 pct. 3 din contractul menționat

instituie pentru întârzierea executării obligației de plată a prețului

sancțiunea aplicării unor penalități

de întârziere de 3 % din

valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere.

Cuantumul procentului de penalitate

este în mod vădit abuziv, încălcând ordinea publică și bunele moravuri. O

asemenea clauză are o cauză ilicită, în sensul că oferă Meijers posibilitatea

obținerii de daune, interese (penalități) nejustificat de mari în raport de

dimensiunea prejudiciului pe care l-ar fi putut suferi prin neexecutarea în

termen a obligației de către recurentă, și invocă în susținere prevederile art.

1085 și art. 1086 C. civ.

Având în vedere principiul bunei-credințe

care trebuie să domine relațiile contractuale, precum și normele de echitate,

față de împrejurarea că, în speță, clauza penală pe care o invocă Meijers, în

raport de inexistența vreunui prejudiciu dovedit, trebuie considerată ca fiind

abuzivă, soluția legală care se impune este constatarea nulității absolute a

clauzei, cu consecința lipsirii acesteia de efecte juridice.

De altfel, caracterul abuziv și cauza

ilicită și imorală a clauzei penale din speță au fost observate în mod corect

de către Curtea de Apel București atunci când a pronunțat decizia comercială

nr. 142 din 17 martie 2009, în privința obligațiilor de plată a unor sume de

bani prejudiciul cauzat prin întârziere trebuie stabilit prin raportare la

dobânda legală.

Astfel, deși în materie comercială

valoarea clauzei penale nu este limitată la valoarea dobânzii legale, între

cele două valori nu trebuie să existe o disproporție vădită. În măsura în care

clauza penală este exagerat de mare, caracterul ilicit al acesteia este

evident, iar judecătorul este dator să intervină si să păstreze echilibrul

contractual.

În speța de față clauza penală este cu

atât mai abuzivă cu cât ea se raportează val valoarea întregului contract, iar

nu doar la valoarea sumelor ce nu au fost plătite la pretinsa scadență. Astfel,

clauza penală nu mai are rolul de a stabili anticipat valoarea prejudiciului cauzat

prin întârziere, întrucât ea nu se mai raportează la sumele restante, ci

reprezintă veritabilă pedeapsă pe care creditorul o poate aplica debitorului

său indiferent de valoarea datoriei restante. Or, așa cum s-a arătat mai sus,

folosirea de către Meijers, a unei clauze contractuale pentru a „pedepsi”

recurenta, iar nu pentru a-și acoperi prejudiciul suferit, este contrară

bunelor moravuri și dovedește existența unei cauze ilicite.

Instanța de apel a reținut în mod

complet nefondat că prejudiciul adus Meijers prin executarea cu întârziere a

obligațiilor recurentei-pârâte ar fi atras insolența acestei societăți, deși

din probele administrate nu rezultă niciunde o astfel de situație. În

realitate, Meijers nu a intrat în insolvenmtă ca urmare a neachitării unor sume

imense cu titlul de penalități, ci ca urmare a managementului său defectuos.

Astfel, instanța de apel se contrazice

atunci când, mai întâti susține că prin clauza penală părțile au stabilit

anticipat valoarea porejudiciului cauzat de executarea cu întârziere, fiind

nepermisă limitatera penalităților la nivelul prejudiciului efectiv, pentru ca

mai apoi să se justihce arătând că, oricum, prejudiciul efectiv suferit de

Meijers (intrarea în insolvență) ar fi valoric egal cu cel anticipat prin

clauza penală. Or, dacă oricum nu ar fi fost legal ca instanța să limiteze

valoarea prejudiciului efectiv suferit, atunci instanța de apel nu avea niciun

motiv să se mai raporteze la prejudiciul efectiv (dar nedovedit) pretins

suferit de Meijers. În realitate, instanța de apel a cunoscut nelegalitatea

interpretării pe care a propus-o astfel, încât s-a prevalat de o situație de

fapt nedovedită pentru a-si susține argumentele.

pronunțate înainte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 469/2002 sunt în

sensul anulării clauzelor penale abuzive, precum cea prevăzută de părți la art.

7.3 din contractul nr. 832 din 26 februarie 2002, evocând în acest sens decizia

nr. 158 din 19 octombrie 1999, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, hotărârea

arbitrală nr. 80 din 24 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul Arbitrai de pe

lângă Curtea de Arbitraj Cluj și decizia nr. 98 din 17 ianuarie 2006,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a respins recursul

împotriva deciziei nr. 272 din 14 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel

Alba Iulia, care, în urma strămutării cauzei, a anulat sentința arbitrală nr.

l67/2000 pronunțată de Curtea de Arbitraj Galați.

nesocotește prevederile art. l alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă. Dreptul la acțiune aferent penalităților nu poate fi

exercitat independent de dreptul la acțiune corespondent sumei principale {accesoriu

m sequiturprincipakm).

Nu poate fi primită susținerea conform

căreia dreptul la acțiune aferent dreptului accesoriu - dreptul la penalități -

subzistă și după ce dreptul la acțiune pentru dreptul principal s-a exercitat.

Art. l alin. (2) elin Decretul nr. 167/1958 tocmai această ipoteză a dorit să o

evite, stabilind

că stingerea dreptului la acțiune

pentru dreptul principal determină stingere si a dreptului la acțiune pentru

accesorii.

În concluzie, dreptul la acțiune

pentru dreptul principal s-a stins, ceea ce în accepțiunea art. 1 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958 a determinat si stingerea dreptului la acțiune pentru

accesorii, dacă acestea nu au fost exercitate în același timp cu acțiunea

principală; dreptul intimatei-reclamante de a obține penalitățile ce exced

celor 33 de zile nu poate fii exercitat independent de dreptul la acțiune

principal, căci acesta s-a sdns. Analizând recursul pârâtei, prin prisma

motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că

acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin prima critică formulată în

susținerea recursului său, întemeiată în drept pe prevederile pct. 9 al art.

304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC L. SA București critică decizia instanței

de apel pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii, susținând, în esență că, în speță, sunt incidente prevederile art. 4

alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea

disciplinei contractuale și art. 966 și următoarele C. civ.

O asemenea critică urmează a fi

respinsă, fiind nefondată, decizia atacată sub acest aspect fiind legală,

deoarece invocarea a temei a legii nr. 469/2002 este de neprimit.

Fundamentul acestei afirmații îl

constituie principiul neretroactivității legii, devenit, prin stipulație

expresă, de ordin constituțional, conform art. 15 alin. (2) din Constituția

României (potrivit cu care „legea civilă dispune numai pentru viitor”),

consacrat de art. 1 C. civ. („legea civilă nu are putere retroactivă”).

Complinitor, art. 725 C. proc. civ. prevede că dispozițiile legii noi se aplică

din momentul intrării legii în vigoare și dispune numai pentru viitor.

În speță, cum la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 469/2002 din 19 august 2002, contractul de antrepriză

încheiat între părți la data de 26 februarie 2002 se afla deja în derulare,

instanța de apel a dat eficiență în mod corect principiului neretroactivității

legii și a judecat cauza în baza temeiurilor de drept invocate prin cererea de

chemare în judecată, iar nu în regimul legii noi.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat

mai sus, potrivit dispozițiilor art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează,

ceea ce înseamnă că limitarea cuantumului penalităților de întârziere la

valoarea debitului principal, intervenite la data de 19 august 2002, conform

art. 4 alin. (3) nu

poate produce nici un efect asupra

penalităților de întârziere înregistrate în temeiul contractului de antrepriză

încheiat până la această dată, 26 februarie 2002, cum în mod justificat și

legal a reținut și instanța de apel.

Așadar, criticile formulate de

recurenta-pârâtă SC L. SA București, în sensul că, în speță, ar fi aplicabile

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 sunt nefondate, deoarece,

dacă ar fi primită teza acesteia, aplicarea acestei norme raporturilor juridice

născute prin contractul de antrepriză, încheiat la data de 26 februarie 2002,

nu s-ar putea face decât cu violarea principiului neretroactivității legii,

astfel cum corect a reținut instanța de apel.

Nefondată este și cea da-a doua

critică formulată în susținerea recursului.

În speță, penalitățile de întârziere

în sumă de 1.755.000 dolari SUA, calculate pentru perioada 9 mai 2004 - 29 mai

2006, sunt datorate de către recurenta-pârâtă SC L. SA București în temeiul

clauzei penale (evaluare convențională), stipulată de către părți prin art. 7.3

din contract, în conformitate cu dispozițiile art. 1066 C. civ., iar clauza

penală, având natura unei convenții, este obligatorie între părți, instanța de

judecată neputând să-i modifice cuantumul, nici să verifice întinderea

prejudiciului suferit de creditor și nici să ceară creditorului să dovedească

întinderea prejudiciului efectiv suferit.

Susținerea recurentei-pârâte SC L. SA

în sensul că această clauză penală ar avea o cauză ilicită, este nefondată.

Condiție de valabilitate a actului

juridic civil, cerința ca aceasta să fie licită este precizată de art. 968 C.

civ., potrivit căruia „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când

este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”.

Astfel, plata de penalități este o

obligație prin intermediul căreia intimata-reclamantă SC M.C. SRL București își

recuperează de la recurenta-pârâtă SC L. SA București, care și-a asumat o

asemenea obligație, vinovată de neplata în termen a lucrărilor executate și

recepționate, echivalentul în lei al acestui prejudiciu, iar aceasta nu poate

fi considerată ca fiind abuzivă și nici contrară bunelor moravuri și ordinii

publice.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut în mod corect că recurenta se raportează, în principal, în susținerea

caracterului abuziv și

imoral al penalităților de întârziere

la cuantumul acestora, reiterând argumente referitoare la funcția clauzei

penale.

Referitor la reaua credință a

intimatei-reclamante SC M.C. SRL București, se reține că, potrivit art. 1899

alin. (2) C. civ., buna-credință se presupune întotdeauna, iar cel care invocă

reaua-credință trebuie să o dovedească.

Or, în speță, Înalta Curte reține că

recurenta-pârâtă SC L. SA București nu a dovedit că buna-credință a

antreprenorului a fost înfrântă, o simplă afirmație în acest sens nefiind

suficientă spre a se reține caracterul ilicit al contractului dintre părți.

Reținând, astfel cum rezultă din

actele dosarului, că, la încheierea contractului, inclusiv sub aspectul clauzei

penale stipulate în contract, au fost respectate condițiile prevăzute de art.

948 C. civ. cu privire la valabilitatea consimțământului și existența unei

cauze licite, contractul nefiind afectat de o clauză prohibită de lege sau care

încalcă bunele moravuri și ordinea publică (art. 966 și art. 968 C. civ.),

critica formulată de recurenta-pârâtă este nefondată, urmând a fi respinsă.

Înalta Curte urmează a înlătura și cea

de a treia critică formulată în susținerea recursului, căci soluțiile unor

instanțe judecătorești nu pot constitui izvor de drept, spre a fi aplicabil

speței, sub acest aspect susținerea recurentei-pârâte SC L. SA București

neputând fi primită.

În fine, Înalta Curte apreciază

nefondată și ultima critică formulată în recurs, hotărârea instanței de apel

nefiind dată cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958 privitor la prescripția ex fine ti vă.

Astfel, este de observat, pe de o

parte, că o asemenea critică este formulată omisso medio direct în recurs. Deși

pârâta avea posibilitatea de a declara apel împotriva sentinței, pe acest

aspect, nu a făcut-o.

Mai mult, prin pasivitatea dovedită de

a nu ataca sentința pronunțată de instanța fondului, pârâta a achiesat la

considerentele prin care prima instanță a statuat că datorează penalități

pentru perioada 9 mai 2004 - 29 mai 2009.

Față de cele de mai sus constatând că

hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind,

așadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă SC L. SA

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de pârâta SC

L. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 469 din 07 octombrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 aprilie 2011.