ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1647/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 9 mai 2007, sub nr. 16170/3/2007, reclamanta SC M.C. SRL București, prin administrator judiciar G.D.M. a chemat în judecată pârâta SC L. SA București, solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 3.058.380 dolari SUA (750.404,12 lei), constând in penalități de întârziere conform contractului de antrepriză de lucrări încheiat între pă rți la 26 februarie 2002 și sentinței comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005. La termenul de judecată din data de 12 septembrie 2007, pârâta SC L. SA București a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru penalitățile solicitate până la data de 9 mai 2004, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 21 noiembrie 2007, în Dosarul nr. 16170/3/2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la penalitățile de întârziere aferente perioadei 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004, reținând, în esență, că, potrivit art. 1 alin. (1), raportat la art. 3 alin. (1) și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune cu privire la penalitățile aferente perioadei 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004 s-a prescris.

În cauza, nu sunt incidente dispozițiile art. 16 litera b) din Decretul 167/1958, cursul prescripției nefiind întrerupt pentru penalitățile mai sus­menționate prin introducerea cererii de chemare în judecată care a fost admisă în parte, prin sentința civilă nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, definitivă prin respingerea apelului, întrucât, deși s-au solicitat penalități aferente perioadei 28 septembrie 2002 - 1 septembrie 2004, ulterior acțiunea a fost precizată în sensul restrângerii perioadei la 33 zile, începând cu data de 28 septembrie 2002, ca urmare a imposibilității achitării taxei de timbru și pentru perioada ulterioară. Prin sentința comercială nr. 4014, pronunțată la data de 19 martie 2008,în Dosarul nr. 16170/3/2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC M.C.

SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC L. SA București; a obligat pârâta la plata sumei de 780 dolari SUA către reclamantă și a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte: Considerând că problemele de drept ale excepției de neexecutare a contractului, a incidenței compensării și a rezilierii au fost abordate prin considerentele sentinței definitive comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția comercială, definitivă, și că, în dosarul prezent, s-a pus problema completării penalităților deja obținute în parte, Tribunalul a apreciat că sentințele definitive conduc la principiul „resjudicatapro veritate habetur”.

Luând în considerare principiul „tempus regit actum”, Tribunalul a constatat că Legea nr. 469 din 9 iulie 2002 este aplicabilă contractului de antrepriză din data de 26 februarie 2002 și limitează penalitățile la suma de 78.000 dolari SUA. Chiar dacă legea este ulterioară contractului, retroactivitatea invocată de reclamantă este aparentă. Penalitățile suni in legătură cu neexecutarea contractului, iar neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale reprezintă aspecte legate de conținutul raportului juridic. Obligația de a plăti penalități nu s-a născut instantaneu prin semnarea contractului, ci la data de 28 septembrie 2002, când s-a semnat un proces - verbal de recepție, iar lucrările nu au fost plătite în termen, împlinindu-se astfel ipoteza prevăzută de art. 7.3 din contract.

Data de 28 septembrie 2002 este ulterioară apariției Legii nr. 469/2002, deci aceasta devenea aplicabilă, limitând posibilitatea de a obține penalități peste cuantumul debitului principal, exceptând ipoteza unei clauze contractuale ce ar fi permis acest fapt. Considerând ca reclamanta nu poate obține ca penalități o sumă mai mare decât valoarea contractului de 78.000 dolari SUA, Tribunalul a constatat că prin sentința comercială nr. 3970 din 29 septembrie 2005 a obținut suma de 77.220 dolari SUA cu tidu de penalități, așadar este îndreptățită la diferența de 780 dolari SUA. A mai reținut Tribunalul că reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta SC M.C.

SRL București, prin administrator judiciar G.D.M., la data de 25 aprilie 2008, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 26 septembrie 2008. Prin decizia comercială nr. 142, pronunțată la data de 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă SC M.C. SRL București, prin administrator judiciar G.D.M. împotriva sentinței comerciale nr. 4014 din 19 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 16170/3/2007, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC L. SA București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Un prim aspect îl reprezintă intervenirea prescripției dreptului la acțiune și, respectiv, incidența în cauză a dispozițiior art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția exctinctivă, în considerarea cărora dreptul la acțiune al reclamantei de a solicita penalități de întârziere pentru perioada 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004 apare ca fiind stins. Pentru perioada următoare, cuprinsă între 09 mai 2004 - 29 mai 2006, Curtea a analizat un al doilea aspect important, și anume, incidența în cauză a normelor imperative din cuprinsul O.G. nr. 9/2000. S-a reținut că, creditorul nu poate pretinde decât acele daune-interese stabilite cu respectarea dispozițiilor art. 1088 C. civ.

și a dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, știut fiind că prejudiciul încercat de cel care nu a primit o sumă de bani este prezumat de lege, avându-se în vedere lipsa de folosință a acelei sume de bani. Ca echivalent al prejudicului încercat, se pot cere numai dobânzi legale. Prin urmare, reclamanta-antreprenor ar fi putut să solicite în speță doar acele dobânzi din materia comercială calculate potrivit O.G. nr. 9/2000, modificată. În speță, nu se impunea, așadar, cercetarea dispozițiilor Legii nr. 469/2002, dispoziții care nu ocrotesc un interes obștesc, de ordine publică, pentru a putea fi aplicate și contractelor încheiate anterior apariției legii, dar cu efecte nerealizate încă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC M.C.

SRL București, prin administrator judiciar G.D.M., solicitând admiterea recursului și modificarea soluției atacate, în sensul admiterii pe fond a acțiunii pentru suma de 1.755.000 dolari SUA. Prin decizia nr. 236, pronunțată la data de 26 ianuarie 2010, în Dosarul nr. 16170/3/2007, înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a admis recursul declarat de reclamanta SC M.C. SRL București - prin administrator judiciar G.D.M. împotriva deciziei nr. 142 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarc la aceeași instanță.

În motivarea hotărârii, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: Deși prima instanță a soluționat cauza cu respectarea limitelor învestirii și a dreptului disponibilității părții, în apel, Curtea a păstrat soluția pronunțată, însă a procedat la o calificare nouă a obiectului acțiunii cât și a temeiului de drept, considerând că reclamanta poate solicita doar daune interese, constând în dobânzi conform O.G. nr. 9/2000, cu toate că prevederile acestui act normativ nu au fost invocate niciodată pe parcursul procesului. Raportat la prevederile art. 294 C. proc. civ., s-a reținut că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală mai ales, în contextul în care ea era limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate prin cererea de apel nefiind permis ca efectul devolutiv al apelului sa se răsfrângă asupra a ceea ce nu s-a judecat în primă instanță.

În atare situație, Înalta Curte a constatat că modul in care a procedat instanța de apel echivalează cu o necercetare a apelului cu care a fost învestită, devenind incidente prevederile art. 312 alin. 5 C. proc. civ. În rejudecarc, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială la data de 23 aprilie 2010, sub nr. 161701/3/2007. Prin decizia comercială nr. 469, pronunțată la data de 07 octombrie 2010, în Dosarul 16170/3/2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă SC M.C. SRL- prin administrator judiciar G.D.M.

împotriva sentinței comerciale nr. 4014 din 19 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 16170/3/2007, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC L. SA București; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligai pe pârâtă să plătească reclamantei 1.755.000 dolari SUA cu titlu de penalități în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate și a luat act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Curtea, respectând manifestarea de voință a părții, nu a mai luat în analiză motivul de apel vizând modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune,cu consecința păstrării soluției primei instanțe, de respingere, ca prescrisă, a cererii de acordare a penalităților de întârziere aferente perioadei 31 octombrie 2002 - 9 mai 2004. A doua critică a apreciat instanța de ape că este întemeiată.

Având în vedere că intimata- pârâtă însăși a achiesat la considerentele în care prima instanță a reținut puterea de lucru judecat a sentinței comerciale nr. 3970 din 29 septembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, văzând și principiul de drept res judicata pro veritate habetur (prin raportare la aceeași sentință, devenită irevocabilă prin decizia nr. 2970 din 20 octombrie 2008 a Înaltei Curte de Casație și justiție, secția comercială fila 14 a Dosarului nr. 10170/3/2007 al Curții de Apel București, secția a V-a comercială), Curtea a apreciat că nici una dintre apărările formulate de intimata-pârâtă în fond și în apel privitoare la culpa în neexecutarea contractului și la dreptul apelantei-reclamante de a cere și de a obține penalități nu mai poate fi reiterată.

Această întrucât instanța de judecată, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a statuat cu putere de lucru judecat că apelanta-reclamantă are dreptul la despăgubiri și la penalități, reținând culpa contractuală a intimatei-pârâte. Referitor la cuantumul penalităților, Curtea a apreciat că în mod greșit a reținut prima instanță că dispozițiile Legii nr. 469/2002 sunt aplicabile și contractului încheiat de părți înainte de intrarea ei în vigoare, în primul rând pentru că s-au încălcat principiul tempus regit actum și principiul neretroactivității legii civile, consacrat in terminis de dispozițiile art. 1 C. civ. și de dispozițiile articolului 15 alin. (2) din Constituția României.

În ce privește caracterul abuziv și imoral al penalităților pretinse, prin raportare la cuantumul debitului principal și la penalitățile deja plătite, Curtea a apreciat susținerea ca nefondată, reiterând argumentele privitoare la funcțiunea clauzei penale, anume aceea de a-l dispensa pe creditorul obligației neexecutate de dovada întinderii prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării sau a întârzierii în executare a convenției. Or, în cauză, acest prejudiciu este real reiese și din împrejurarea că societatea apelantă a fost supusă procedurii insolvenței în condițiile în care avea de recuperat de la intimata pârâtă sumele prevăzute de sentința comercială nr. 3970/2005. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta S.C.

1 .aromei SA București, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii, ca neîntemeiat, a apelului formulat de SC M.C. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 4014 din 19 martie 2008, pronunțată de Tribunalul București. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC L. SA București a invocat, în esență, următoarele motive: Decizia comercială nr. 469 din 7 octombrie 2010 este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea trebuie modificată, în speță fiind incidente dispozițiile Legii nr. 469/2002 și cele ale art. 966 și următoarele C. civ.

1. Incidența art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale („Legea nr. 469/2002”). Legea nr. 469/2002 a intrat în vigoare la data de 19 august 2002 și este aplicabilă speței întrucât dispozițiile Legii nr. 469/2002 sunt imperative, ele privesc disciplina contractuală și sunt de imediată aplicare. Or, instanța de apel a reținut în mod greșit că aplicarea în speță a dispozițiilor din Legea nr. 469/2002 ar încălca principiul neretroactivității legii și ar îndepărta efectele contractului de antrepriză de la voința inițiala a părților contractante. Instanța de fond a aplicat în mod corect principiul aplicării imediate a legii noi atunci când a constatat incidența dispozițiilor din Legea nr. 469/2002 și a limitat cuantumul penalităților de întârziere la valoarea debitului principal.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din legea invocată, „totalul penalităților pentru întârziere nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”. Solicitarea la plata unor penalități de aproximativ 3 milioane dolari SUA, respectiv de 40 de ori mai mari decât maximul legal admis (reduse în prezent la 1.755.000 dolari SUA ca urmare a solicitării Meijers) reprezintă un abuz de drept din partea reclamantei și un tratament echitabil față de recurentă, care a achitat deja suma debitului și penalități de două ori mai ridicate decât valoarea debitului pretins. 2. Nulitatea clauzei prevăzute la art. 7.3 din contractul nr. 832 din 26 februarie 2002. Cauza ilicită.

Art. 7 pct. 3 din contractul menționat instituie pentru întârzierea executării obligației de plată a prețului sancțiunea aplicării unor penalități de întârziere de 3 % din valoarea contractului pentru fiecare zi de întârziere. Cuantumul procentului de penalitate este în mod vădit abuziv, încălcând ordinea publică și bunele moravuri. O asemenea clauză are o cauză ilicită, în sensul că oferă Meijers posibilitatea obținerii de daune, interese (penalități) nejustificat de mari în raport de dimensiunea prejudiciului pe care l-ar fi putut suferi prin neexecutarea în termen a obligației de către recurentă, și invocă în susținere prevederile art. 1085 și art. 1086 C. civ.

Având în vedere principiul bunei-credințe care trebuie să domine relațiile contractuale, precum și normele de echitate, față de împrejurarea că, în speță, clauza penală pe care o invocă Meijers, în raport de inexistența vreunui prejudiciu dovedit, trebuie considerată ca fiind abuzivă, soluția legală care se impune este constatarea nulității absolute a clauzei, cu consecința lipsirii acesteia de efecte juridice. De altfel, caracterul abuziv și cauza ilicită și imorală a clauzei penale din speță au fost observate în mod corect de către Curtea de Apel București atunci când a pronunțat decizia comercială nr. 142 din 17 martie 2009, în privința obligațiilor de plată a unor sume de bani prejudiciul cauzat prin întârziere trebuie stabilit prin raportare la dobânda legală.

Astfel, deși în materie comercială valoarea clauzei penale nu este limitată la valoarea dobânzii legale, între cele două valori nu trebuie să existe o disproporție vădită. În măsura în care clauza penală este exagerat de mare, caracterul ilicit al acesteia este evident, iar judecătorul este dator să intervină si să păstreze echilibrul contractual. În speța de față clauza penală este cu atât mai abuzivă cu cât ea se raportează val valoarea întregului contract, iar nu doar la valoarea sumelor ce nu au fost plătite la pretinsa scadență. Astfel, clauza penală nu mai are rolul de a stabili anticipat valoarea prejudiciului cauzat prin întârziere, întrucât ea nu se mai raportează la sumele restante, ci reprezintă veritabilă pedeapsă pe care creditorul o poate aplica debitorului său indiferent de valoarea datoriei restante.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, folosirea de către Meijers, a unei clauze contractuale pentru a „pedepsi” recurenta, iar nu pentru a-și acoperi prejudiciul suferit, este contrară bunelor moravuri și dovedește existența unei cauze ilicite. Instanța de apel a reținut în mod complet nefondat că prejudiciul adus Meijers prin executarea cu întârziere a obligațiilor recurentei-pârâte ar fi atras insolența acestei societăți, deși din probele administrate nu rezultă niciunde o astfel de situație. În realitate, Meijers nu a intrat în insolvenmtă ca urmare a neachitării unor sume imense cu titlul de penalități, ci ca urmare a managementului său defectuos.

Astfel, instanța de apel se contrazice atunci când, mai întâti susține că prin clauza penală părțile au stabilit anticipat valoarea porejudiciului cauzat de executarea cu întârziere, fiind nepermisă limitatera penalităților la nivelul prejudiciului efectiv, pentru ca mai apoi să se justihce arătând că, oricum, prejudiciul efectiv suferit de Meijers (intrarea în insolvență) ar fi valoric egal cu cel anticipat prin clauza penală. Or, dacă oricum nu ar fi fost legal ca instanța să limiteze valoarea prejudiciului efectiv suferit, atunci instanța de apel nu avea niciun motiv să se mai raporteze la prejudiciul efectiv (dar nedovedit) pretins suferit de Meijers. În realitate, instanța de apel a cunoscut nelegalitatea interpretării pe care a propus-o astfel, încât s-a prevalat de o situație de fapt nedovedită pentru a-si susține argumentele.

3. Soluțiile instanțelor judecătorești pronunțate înainte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 469/2002 sunt în sensul anulării clauzelor penale abuzive, precum cea prevăzută de părți la art. 7.3 din contractul nr. 832 din 26 februarie 2002, evocând în acest sens decizia nr. 158 din 19 octombrie 1999, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, hotărârea arbitrală nr. 80 din 24 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul Arbitrai de pe lângă Curtea de Arbitraj Cluj și decizia nr. 98 din 17 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a respins recursul împotriva deciziei nr. 272 din 14 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, care, în urma strămutării cauzei, a anulat sentința arbitrală nr. l67/2000 pronunțată de Curtea de Arbitraj Galați.

4. Hotărârea judecătorească atacată nesocotește prevederile art. l alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Dreptul la acțiune aferent penalităților nu poate fi exercitat independent de dreptul la acțiune corespondent sumei principale {accesoriu m sequiturprincipakm). Nu poate fi primită susținerea conform căreia dreptul la acțiune aferent dreptului accesoriu - dreptul la penalități - subzistă și după ce dreptul la acțiune pentru dreptul principal s-a exercitat. Art. l alin. (2) elin Decretul nr. 167/1958 tocmai această ipoteză a dorit să o evite, stabilind că stingerea dreptului la acțiune pentru dreptul principal determină stingere si a dreptului la acțiune pentru accesorii.

În concluzie, dreptul la acțiune pentru dreptul principal s-a stins, ceea ce în accepțiunea art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 a determinat si stingerea dreptului la acțiune pentru accesorii, dacă acestea nu au fost exercitate în același timp cu acțiunea principală; dreptul intimatei-reclamante de a obține penalitățile ce exced celor 33 de zile nu poate fii exercitat independent de dreptul la acțiune principal, căci acesta s-a sdns. Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin prima critică formulată în susținerea recursului său, întemeiată în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă SC L. SA București critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, susținând, în esență că, în speță, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale și art. 966 și următoarele C. civ. O asemenea critică urmează a fi respinsă, fiind nefondată, decizia atacată sub acest aspect fiind legală, deoarece invocarea a temei a legii nr. 469/2002 este de neprimit. Fundamentul acestei afirmații îl constituie principiul neretroactivității legii, devenit, prin stipulație expresă, de ordin constituțional, conform art. 15 alin. (2) din Constituția României (potrivit cu care „legea civilă dispune numai pentru viitor”), consacrat de art. 1 C. civ.

(„legea civilă nu are putere retroactivă”). Complinitor, art. 725 C. proc. civ. prevede că dispozițiile legii noi se aplică din momentul intrării legii în vigoare și dispune numai pentru viitor. În speță, cum la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 469/2002 din 19 august 2002, contractul de antrepriză încheiat între părți la data de 26 februarie 2002 se afla deja în derulare, instanța de apel a dat eficiență în mod corect principiului neretroactivității legii și a judecat cauza în baza temeiurilor de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, iar nu în regimul legii noi.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit dispozițiilor art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează, ceea ce înseamnă că limitarea cuantumului penalităților de întârziere la valoarea debitului principal, intervenite la data de 19 august 2002, conform art. 4 alin. (3) nu poate produce nici un efect asupra penalităților de întârziere înregistrate în temeiul contractului de antrepriză încheiat până la această dată, 26 februarie 2002, cum în mod justificat și legal a reținut și instanța de apel. Așadar, criticile formulate de recurenta-pârâtă SC L. SA București, în sensul că, în speță, ar fi aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 sunt nefondate, deoarece, dacă ar fi primită teza acesteia, aplicarea acestei norme raporturilor juridice născute prin contractul de antrepriză, încheiat la data de 26 februarie 2002, nu s-ar putea face decât cu violarea principiului neretroactivității legii, astfel cum corect a reținut instanța de apel.

Nefondată este și cea da-a doua critică formulată în susținerea recursului. În speță, penalitățile de întârziere în sumă de 1.755.000 dolari SUA, calculate pentru perioada 9 mai 2004 - 29 mai 2006, sunt datorate de către recurenta-pârâtă SC L. SA București în temeiul clauzei penale (evaluare convențională), stipulată de către părți prin art. 7.3 din contract, în conformitate cu dispozițiile art. 1066 C. civ., iar clauza penală, având natura unei convenții, este obligatorie între părți, instanța de judecată neputând să-i modifice cuantumul, nici să verifice întinderea prejudiciului suferit de creditor și nici să ceară creditorului să dovedească întinderea prejudiciului efectiv suferit. Susținerea recurentei-pârâte SC L. SA în sensul că această clauză penală ar avea o cauză ilicită, este nefondată.

Condiție de valabilitate a actului juridic civil, cerința ca aceasta să fie licită este precizată de art. 968 C. civ., potrivit căruia „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”. Astfel, plata de penalități este o obligație prin intermediul căreia intimata-reclamantă SC M.C. SRL București își recuperează de la recurenta-pârâtă SC L. SA București, care și-a asumat o asemenea obligație, vinovată de neplata în termen a lucrărilor executate și recepționate, echivalentul în lei al acestui prejudiciu, iar aceasta nu poate fi considerată ca fiind abuzivă și nici contrară bunelor moravuri și ordinii publice. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect că recurenta se raportează, în principal, în susținerea caracterului abuziv și imoral al penalităților de întârziere la cuantumul acestora, reiterând argumente referitoare la funcția clauzei penale.

Referitor la reaua credință a intimatei-reclamante SC M.C. SRL București, se reține că, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință se presupune întotdeauna, iar cel care invocă reaua-credință trebuie să o dovedească. Or, în speță, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă SC L. SA București nu a dovedit că buna-credință a antreprenorului a fost înfrântă, o simplă afirmație în acest sens nefiind suficientă spre a se reține caracterul ilicit al contractului dintre părți. Reținând, astfel cum rezultă din actele dosarului, că, la încheierea contractului, inclusiv sub aspectul clauzei penale stipulate în contract, au fost respectate condițiile prevăzute de art. 948 C. civ. cu privire la valabilitatea consimțământului și existența unei cauze licite, contractul nefiind afectat de o clauză prohibită de lege sau care încalcă bunele moravuri și ordinea publică (art. 966 și art. 968 C. civ.), critica formulată de recurenta-pârâtă este nefondată, urmând a fi respinsă.

Înalta Curte urmează a înlătura și cea de a treia critică formulată în susținerea recursului, căci soluțiile unor instanțe judecătorești nu pot constitui izvor de drept, spre a fi aplicabil speței, sub acest aspect susținerea recurentei-pârâte SC L. SA București neputând fi primită. În fine, Înalta Curte apreciază nefondată și ultima critică formulată în recurs, hotărârea instanței de apel nefiind dată cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția ex fine ti vă. Astfel, este de observat, pe de o parte, că o asemenea critică este formulată omisso medio direct în recurs. Deși pârâta avea posibilitatea de a declara apel împotriva sentinței, pe acest aspect, nu a făcut-o.

Mai mult, prin pasivitatea dovedită de a nu ataca sentința pronunțată de instanța fondului, pârâta a achiesat la considerentele prin care prima instanță a statuat că datorează penalități pentru perioada 9 mai 2004 - 29 mai 2009. Față de cele de mai sus constatând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind, așadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă SC L. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de pârâta SC L. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 469 din 07 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2011.