ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2328/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamantul M.B., prin cererea introdusă pe rolul

Judecătoriei Sectorului 4, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să

fie obligată pârâta SC A.I. SRL la plata sumei de 950 dolari S.U.A.

reprezentând debit la cota de profit aferent perioadei 01 septembrie 2000 – 05

ianuarie 2001; 2.335,26 dolari S.U.A. penalități de întârziere aferente

perioadei 01 septembrie 2000 – 29 februarie 2004; 8.710 dolari S.U.A.

contravaloare folosință aferentă perioadei 06 ianuarie 2001 – 29 februarie 2004;

3.916,04 dolari S.U.A. daune reprezentând majorări de întârziere aferente

lipsei de folosință a spațiului pentru perioada 06 ianuarie 2001 - 29 februarie

2004, constatarea rezilierii contractului de asociere nr. 205 din 20 iulie 1994

și evacuarea pârâtei din spațiul comercial situat în București, șos. Giurgiului,

cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5724 din 8 noiembrie 2004,

Judecătoria Sectorului 4 București a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

judecând cauza după declinare, prin sentința civilă nr. 10092 din 14 noiembrie

2006, a admis, în parte cererea formulată de M.B.,

astfel

cum a fost precizată, a admis excepția prescripției dreptului material la

acțiune pentru sumele solicitate pentru perioada aferentă lunii august 2001 și,

pe cale de consecință.

S-a respins, ca fiind prescris dreptul

material la acțiune, cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata:

sumei de 950 dolari S.U.A. (debit la cota de profit aferent perioadei 01

septembrie 2000 – 05 ianuarie 2001); penalități de întârziere pentru neplata

cotei de profit aferentă perioadei 01 septembrie 2000 – 31 iulie 2001;

contravaloarea lipsei de folosință spațiu, aferentă perioadei 06 ianuarie 2001

– 31 iulie 2001; dobânzilor aferente lipsei de folosință pentru perioada 06

ianuarie 2001 – 31 iulie 2001.

A fost obligată pârâta la plata către

reclamantă a penalităților de întârziere pentru neplata debitului reprezentând

cotă de profit aferent perioadei 01 august 2001 – 29 februarie 2004, penalități

în cuantum de 0,20 % pe zi de întârziere, care se vor calcula prin raportare la

suma de 230 dolari S.U.A. lunar (datorată cu titlu de cota profit), în perioada

indicată, având scadentă în data de 10 a lunii, pentru luna în curs, precum și la plata către reclamantă a sumei de 7130 dolari S.U.A., reprezentând

contravaloare lipsă folosință, aferentă perioadei 01 august 2001 – 29 februarie

2004.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de

obligare a pârâtei la plata dobânzilor aferente lipsei de folosință pentru

perioada 01 august 2001 – 29 februarie 2004, s-a constatat rezilierea

contractului de asociere nr. 205 din 20 iulie 1994 și s-a dispus evacuarea

pârâtei din spațiul comercial situat în București, Șoseaua Giurgiului, deținut

conform contractului de asociere nr. 205/1994.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a apreciat că dreptul reclamantului privind pretențiile anterioare

lunii august 2001 (referitoare la cota de profit, penalități de întârziere

aferente, contravaloarea lipsei de folosință a spațiului și dobânzile aferente)

s-a prescris, în raport de data introducerii acțiunii 30 iulie 2004.

În acest sens tribunalul a apreciat că în

cauză au incidență dispozițiile art. 1 – 3 din Decretul nr. 167/1958 care

prevăd un termen de prescripție de 3 ani și nu dispozițiile art. 89 din O.G. nr.

92/2003 care stabilesc un termen de prescripție de 5 ani întrucât acest ultim

termen se referă la obligații fiscale.

Tribunalul a constatat că potrivit

dispoziției nr. 25 din 5 ianuarie 2001 emisă de

P.G.M.B. s-a reziliat contractul

nr. 205 din 20

iulie 1994 având ca obiect asocierea părților privind spațiul comercial din

Șoseaua Giurgiului, București și că pârâta datorează penalități de întârziere

pentru neplata cotei de profit, contravaloarea lipsei de folosință pe perioada

01 august 2001 – 29 februarie 2004.

De asemenea, tribunalul a dispus

evacuarea pârâtei, ca o consecință a încetării contractului.

Apelurile declarate de părți împotriva

acestei sentințe au fost respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 266 din 22

mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București,

secția a V-a comercială.

Pentru a pronunța această decizie, curtea

a reținut, referitor la apelul

reclamantului

M.B. că procesul verbal de conciliere nr. 2596 din 27 aprilie 2004 nu

reprezintă o recunoaștere de către pârâtă a dreptului a cărei acțiune se

prescrie și că pentru a produce efecte întreruptive ale cursului prescripției

pârâta trebuia să recunoască neîndoielnic debitul pretins prin acțiune în

cuantumul și perioadele indicate de reclamant.

De asemenea, curtea a reținut că în mod corect

tribunalul a respins pretențiile reclamantului privind dobânzile aferente

lipsei de folosință a spațiului pentru perioada 1 august 2001 -

29 februarie 2004 deoarece în speță nu se poate vorbi de

exigibilitatea creanței decât de la data pronunțării hotărârii atacate.

Cu privire la apelul pârâtei curtea a

constatat că pretențiile expuse nu pot fi avute în vedere, în lipsa unei cereri

reconvenționale și că situația de fapt în sensul că suprafața spațiului ocupat

a fost mai mică decât cea menționată în contract nu are relevanță în raport de

pretențiile reclamantului deoarece nu s-a încheiat un act adițional care să

reglementeze cota de aport care s-ar datora în funcție de suprafața ocupată în

mod real.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 4042 din 10 decembrie 2007, a admis recursul reclamantului M.B.

prin P.G., a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul

reclamatului declarat împotriva sentinței nr. 10092 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului București pe care a anulat-o în parte sub aspectul soluționării excepției

prescripției pentru pretențiile solicitate până la 1 august 2001 și a fost

trimisă cauza la tribunal pentru soluționarea pe fond cu privire la acestea. Au

fost menținute restul dispozițiilor deciziei atacate și ale sentinței.

Recursul pârâtei SC A.I. SRL București

declarat împotriva aceleiași decizii a fost constatat nul.

În fundamentarea acestei decizii, Înalta Curte a constatat

că în procesul

verbal

nr. 2596 din 27 aprilie

2004 se menționează: „Referitor la debitul datorat de

SC A.I. SRL la data de 29 februarie 2004 în valoare de 15.911,30 dolari S.U.A.

format din cotă de aport/contravaloarea lipsă de folosință spații în valoare de

950 + 8710 dolari S.U.A. și penalități în cuantum de 6251,30 dolari S.U.A.

pentru spațiul cu altă destinație situat în Șos. Giurgiului”, r

eprezentantul

pârâtei a declarat că este de acord să achite debitul într-un termen de 3 luni;

totodată acesta menționează că solicită recalcularea cotei de aport în raport

de suprafața reală ocupată 22,51 m

2

în loc de 47,08 m

2

cum se precizează în contractul de asociere.

Astfel fiind, Înalta Curte a constatat că pârâta a

recunoscut debitul și s-a angajat să-l achite și în consecință în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă, care stipulează expres că prescripția se întrerupe prin

recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul

căruia curge prescripția.

De asemenea, s-a reținut că atât curtea de apel cât și

tribunalul au apreciat în mod nelegal că recunoașterea pârâtei nu îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 16 precitat sau că nu se menționează în procesul –

verbal sumele solicitate pentru contravaloarea lipsei de folosință.

Mențiunea reprezentantului pârâtei privind

recalcularea debitului este irelevantă referitor la incidența dispozițiilor art.

16 din

Decretul nr. 167/1958 și de altfel, pârâta nu

numai că nu a formulat cerere reconvențională în raport de aceste susțineri,

mai mult la fond a fost decăzută din administrarea probei cu expertiză

contabilă, încuviințată de tribunal la cererea ei, deoarece a refuzat să achite

onorariul pentru expert.

Cât privește recursul pârâtei, Înalta

Curte a constatat că acesta nu a fost motivat în termenul legal prevăzut de art.

303 C. proc. civ. și a fost constatat nul.

În rejudecare, Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, prin încheierea din 26 iunie 2008, a dispus suspendarea

judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, având

în vedere că față de societatea pârâtă s-a deschis procedura insolvenței.

Împotriva dosarului de executare nr. 341/2009

a procesului-verbal de evacuare din 29 ianuarie 2009 privind sentința comercială

nr. 10092 din 14 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, a formulat

contestație în anulare pârâta SC A.I. SRL prin asociat unic G.G., contestație

ce a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, sub nr. 10292/2/2009.

Prin încheierea din data de 29 ianuarie

2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a dispus suspendarea judecării

cauzei în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,

constatând că nici una dintre părți nu a solicitat judecarea în lipsă și la

dosar nu s-a depus nici o cerere care să justifice absența de la judecata

pricinii.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs pârâta SC A.I. SRL prin asociat unic G.G. solicitând admiterea

recursului casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță

pentru continuarea judecății.

În motivarea recursului pârâta a susținut

că pentru termenul din 29 ianuarie 2010 procedura de citare nu a fost legal

îndeplinită și în neștiință de cauză a fost în imposibilitate de prezentare,

iar datorită lipsei fondurilor necesare nu a putut angaja un apărător și nici

să se prezinte pentru susținerea acțiunii.

Recursul este nefondat.

Conform dispozițiilor art. 242 alin. (1)

pct. 2 C. proc. civ., „Instanța va suspenda judecata dacă nici una din părți nu

se înfățișează la strigarea pricinii”

Norma juridică din art. 242 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ., este imperativă, astfel încât, dacă sunt îndeplinite cerințele

acestui text de lege, instanța este obligată să suspende judecata, fără a mai

efectua vreun alt act de procedură.

În speță, nu s-a solicitat ca judecata

cauzei să se desfășoare și în lipsa părților, iar imposibilitatea de prezentare

invocată în recurs nu poate conduce la o altă soluție, atâta vreme cât nu a

fost adusă la cunoștință instanței de apel.

Susținerea recurentei că procedura a fost

nelegal îndeplinită nu poate fi reținută întrucât din verificările efectuate

s-a constatat că la termenul din 4 decembrie 2009 recurenta a fost prezentă

prin administrator G.G. care a luat cunoștință de termenul acordat la data de

29 ianuarie 2010.

Mai mult decât atât, conform

dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au îndatorirea ca, în

condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului.

Cât privește celelalte susțineri privind

lipsa fondurilor necesare pentru angajarea unui apărător și prezentarea la

termen pentru susținerea acțiunii, sunt susțineri ce exced analizei în această

fază procesuală, atâta vreme cât nu au fost invocate în fața Curții de apel

pentru a fi examinate.

În consecință, având în vedere

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de contestatoarea SC A.I.

SRL prin asociat unic G.G.

împotriva încheierii din 29 ianuarie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2010.