ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 377/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 377/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

30 iulie 2003, recurenta SC R.I. SA București, a chemat-o în judecată pe pârâta

A.D.S. pentru ca prin hotărârea care se va pronunța să constate că nu a avut

loc rezilierea contractului de concesiune nr. 48 din 16 octombrie 2000 în baza

pactului comisoriu de gradul III, să dispună anularea tuturor măsurilor

demarate de A.D.S. în vederea concesionării terenului ce face obiectul

contractului de concesiune, să dispună suspendarea procedurilor de licitație

începute de către A.D.S. până la soluționarea cererii, cu cheltuieli de

judecată.

A arătat în cererea sa că

între cele două părți a fost încheiat contractul de concesiune nr. 48 din 16

octombrie 2006, și că A.D.S. a reziliat unilateral contractul în temeiul art. 5.5

din acest contract, cu toate că obligațiile contractuale privind plata

redevenței și penalitățile aferente au fost achitate, chiar în avans.

A susținut că și în situația

în care în art. 5.5 din contractul de concesiune se regăsește pactul comisoriu

de gradul III, contractul nu poate fi reziliat de drept ci, printr-o hotărâre

judecătorească.

Odată cu întâmpinarea prin

care a solicitat respingerea acțiunii pentru motivul că efectele art. 5.5 din

contractul de concesiune se produc, chiar dacă pârâta a achitat suma datorată

după declarația de reziliere, pârâta A.D.S. a formulat cerere reconvențională

prin care a solicitat ca instanța să constate că a intervenit rezilierea

contractului de concesiune nr. 48/2000 prin efectul pactului comisoriu.

Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, a admis excepția, de netimbrare, a cererii reconvenționale

formulată de A.D.S. pe care a anulat-o, ca netimbrată, și a respins, ca

nefondată, cererea principală formulată de reclamantă, și cererea reclamantei

pârâte privind plata cheltuielilor de judecată, așa cum rezultă din sentința

comercială nr. 7799 din 9 iunie 2004.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că deși i s-a pus în vedere pârâtei

reclamante să timbreze cererea reconvențională, aceasta nu a respectat

dispozițiile instanței și conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1997

și art. 30 din Normele Metodologice de aplicarea acesteia, cererea

reconvențională a fost anulată ca netimbrată.

Asupra cererii principale a

reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată conform art. 4.1 și

art. 5.2 din contractul de concesiune, așa cum a fost modificat de părți, ceea

ce în raport de art. 969 și art. 1020 C. civ., poate fi opus de pârâta

reclamantă ca neexecutare aptă să atragă intenția de reziliere unilaterală notificată

de A.D.S. reclamantei-pârâte, așa încât notificarea de reziliere fiind valabilă,

acțiunea este nefondată.

Aceste considerente atrag și

respingerea celorlalte capete de cerere referitoare la anularea tuturor măsurilor

demarate de A.D.S. privind încheierea unui alt contract de concesiune, suspendarea

procedurilor de licitație începute, precum și cererea privind cheltuielile de

judecată.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 330 din 7 iunie 2006, prin care a

schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis acțiunea principală.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a constatat că instanța de apel a reținut o situație de fapt

eronată, făcând o interpretare și aplicare greșită a clauzelor contractuale,

întrucât în raport de valoarea mare a redevenței anuale, pe care apelanta s-a

străduit s-o plătească integral și la scadență, cu toate greutățile din

agricultură, suma restantă în cuantum unic, pentru care s-a luat măsura

rezilierii, nu era justificată, fiind „o măsură a abuzului de drept”, mai ales

că există și posibilitatea de a percepe penalități pentru a acoperi un eventual

prejudiciu.

Decizia a fost atacată cu

recurs, de către pârâtă, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. Pârâta a susținut că decizia nu cuprinde motivele de fapt și mai

ales motivele de drept, motivele de fapt fiind străine de natura pricinii și că

au fost încălcate dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., întrucât

efectul devolutiv al apelului este limitat la cadrul procesual stabilit de

prima instanță, la criticile formulate în apel, precum și la legea părților

consemnată în pactul comisoriu de gradul III din contractul de concesiune.

Recursul este fondat.

Din analiza actelor și

lucrărilor dosarului se constată următoarele:

Între pârâta A.D.S. în

calitate de concedent și SC C. SA Călărași, care a fuzionat prin absorbție cu

SC R.I. SA în calitate de concesionar s-a încheiat contractul de concesiune nr.

48 din 16 octombrie 2000.

Părțile au convenit prin

punctul 5.5 din contract, devenit 5.8 prin încheierea actului adițional, că

pentru neplata redevenței în termen de 30 de zile de la scadență, din culpa

exclusivă a concesionarului îi este permis concedentului să procedeze în mod

unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune, după notificarea

prealabilă adresată concesionarului.

Clauza este cuprinsă într-un

pact comisoriu și are ca efect desființarea contractului de îndată ce a expirat

termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire până la

aplicarea măsurii rezilierii.

În litigiu este în discuție

o obligație comercială având ca obiect suma de bani, astfel că debitorul se

află de drept în întârziere din momentul în care obligația a devenit exigibilă

respectiv în termen de 30 zile de la scadență.

Conform acestui pact comisoriu,

instanța de judecată nu poate aprecia decât asupra legalității rezilierii contractului,

respectiv asupra îndeplinirii condițiilor rezilierii contractului fără a intra

în cercetarea fondului, deci instanța nu hotărăște dacă suma era datorată sau

nu, dacă este în cuantum mai mic sau mai mare dacă erau în discuție penalități

de întârziere, cum greșit a judecat instanța de apel.

Pactul comisoriu este o

clauză expresă privind rezoluțiunea sau rezilierea contractului pentru

neexecutare, derogatoriu de la dispozițiile art. 1021 C. civ., urmând să reducă

sau să înlăture rolul instanțelor judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii sau

rezilieri contractelor.

Ca urmare, în speță instanța

de judecată nu trebuia decât să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de

reziliere a contractului, respectiv neefectuarea plății de către debitoarea

reclamantă până la data rezilierii contractului.

Cum prin raportul de

expertiză s-a concluzionat că la data rezilierii, reclamanta SC R.I. SA mai

avea de achitat suma de 971.867.206 lei din care 80.107.460 lei redevență pe

trimestrul I 2003, fiind îndeplinită condițiile din pactul comisoriu privind existența

debitului după expirare termenului de 30 de zile de la scadență, Curtea

constată că în mod legal a fost reziliat contractul de concesiune, astfel că

hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii.

Fiind îndeplinite condițiile

cerute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 312 C. proc. civ., se va

admite recursul și se va modifica decizia atacată în sensul respingerii

apelului declarat de reclamanta SC R.I. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâta A.D.S. București împotriva deciziei nr. 330 din 7 iunie 2006 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că

respinge apelul declarat de reclamanta SC R.I. SA împotriva sentinței nr. 7799

din 9 iunie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 25 ianuarie 2007.