ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1380/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 362/2/2012 reclamanta SC A.H. SRL Fetești, în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., C.J. Călărași, a solicitat instanței să dispună anularea deciziei din 14 decembrie 2012, emisă de pârâtă; anulare procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 15 octombrie 2012, precum și a creanței în valoare de 1.123.038,74 RON, suspendare actelor administrative contestate. În motivarea acțiunii, reclamanta arată, în esență, că prin decizia din 14 decembrie 2011 emisă de pârâtă, a fost respinsă contestația formulată împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor bugetare, fiind menținut nelegal, în sarcina sa, debitul în cuantum de 1.123.038,74 RON la care se adaugă dobânzile și penalitățile prevăzute la art. 121 alin. (1) din O.U.G.

nr. 125/2006. În calitate de concesionar, reclamanta arată că pentru anul 2008, mențiunile privind cererea de plată S.A.P.S. au fost efectuate în conformitate cu prevederile contractuale și ținând cont de suprafața de teren efectiv exploatată, respectiv 5.270,88 ha, astfel că procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 15 octombrie 2012 și decizia de soluționare a contestației din 14 decembrie 2012, sunt nelegale. La termenul de judecată din data de 29 martie 2013, a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei-intervenienta SC A.P. SA, prin care a solicitat în esență, admiterea cererii de intervenție și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.H.

SRL Fetești. Reclamanta, la termenul de judecată din data de 26 aprilie 2013, a formulat o cerere precizatoare a acțiunii, solicitând nulitatea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 15 octombrie 2012, având în vedere că organele de inspecție au încălcat dispozițiile art. 21 alin. (14) și alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011. Intimata A.P.I.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea acțiunii formulate, invocând totodată și excepția inadmisibilității cererii de suspendare formulată de intimată. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2791 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel București, a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de suspendare a actelor administrativ contestate.

A fost respinsă ca nefondată, acțiunea reclamantei SC A.H. SRL Fetești, în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A., C.J. Călărași, fiind admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei, formulată de SC A.P. SA. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării actului administrativ. În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut, în esență, că în urma verificărilor efectuate de A.P.I.A. Călărași a fost emis procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 15 iulie 2012, prin care s-a stabilit că au fost plătite necuvenit către reclamanta SC A.H. SRL Fetești, sume de bani ca urmare a cererii depuse în anul 2008. Astfel în conformitate cu O.U.G.

nr. 125/2006, reclamanta a depus cerere unică de plată pentru o suprafață totală de 5.254,09 ha teren, solicitând plata pentru schemele S.A.P.S., P.N.D.C.I. și Z.D.S., iar prin decizia din 2009 a fost acordată suma totală de 2.367.977,23 RON. În urma controlului efectuat s-a constat că nu au fost respectate prevederile O.U.G.

nr. 125/2006 pentru aprobarea de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, astfel: Conform art. 7 alin. (1) pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor, administrat de A.P.I.A., să depună cerere de solicitare a plăților și să îndeplinească următoarele condiții generale: (...) f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea.”.

În dovedirea dreptului de utilizare a terenurilor ce au făcut obiectul cererii de sprijin din 3 mai 2008, reclamanta a depus contractul de concesiune din 21 decembrie 2000 încheiat cu A.D.S., pe o perioadă de 49 de ani, pentru o suprafață de 5.404,88 ha. Cu privire la acest contract, s-a reținut că la data de 14 februarie 2004, A.D.S. a reziliat unilateral contractul de concesiune din 21 decembrie 2000, măsură care a fost atacată în instanță de SC A.H. SRL Fetești, iar prin sentința comercială nr. 356 din 26 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. 52/116/2007 a fost admisă acțiunea formulată de SC A.H.

SRL, în contradictoriu cu A.D.S., constatând că nu a intervenit rezilierea contractului de concesiune din 21 decembrie 2000 încheiat între părțile litigiului, în baza pactului comisoriu prevăzut de art. 5.5 din contract și dispunând în sarcina pârâtei să nu efectueze nici un act juridic cu privire la terenul agricol care a făcut obiectul concesiuni până la rămânerea irevocabilă a hotărârii în cauză. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 491 din 25 octombrie 2007, soluționând apelul declarat de A.D.S. a admis apelul declarat de apelanta A.D.S., a schimbă în parte sentința atacată în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea A.D.S. să nu efectueze acte de dispoziție cu privire la terenul agricol care a făcut obiectul contratului de concesiune din 21 decembrie 2000, ca neîntemeiat.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1098/2008 a respins ca nefondat recursul declarat de A.D.S. București, măsura rezilierii unilaterale fiind astfel irevocabil anulată de instanțele de judecată. Din procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 15 iulie 2012, precum și din actele care au stat la baza emiterii acestuia, rezultă că pentru anul 2008, suprafața totală pentru care s-a încheiat contractul de concesiune din 21 decembrie 2000 a fost modificată în sensul diminuării acesteia cu 939,08 ha astfel: - suprafața de 1051,33 ha face parte din suprafața de 1552,55 ha predate U.A.S.M.V.

București conform protocolului din 21 martie 2002 - suprafața de 27,47 ha, Ferma nr. 5 a fost cedată prin protocol în data de 25 iulie 2003 către Comisia Locală B., Jud. Călărași. Această suprafață din data de 25 iulie 2003 nu mai este obiectul contractului de concesiune din 21 decembrie 2000. - suprafața de 46,70 ha care a fost predat prin protocolul din 5 noiembrie 2007 de către A.D.S. către Comisia locală de aplicare a Legii fondului funciar, comuna B., jud. Călărași. Aceste suprafețe reies și din procesul-verbal din 18 decembrie 2007 încheiat în derularea contractului de concesiune din 21 decembrie 2000, proces-verbal însușit de reclamantă. Astfel, din suprafața totală de 5404,88 ha, conform contractului de concesiune, reclamanta a solicitat sprijin pentru suprafața de 46,79 ha, conform cererii de plată din 3 mai 2008 din această suprafață, conform celor menționat, reclamanta avea dreptul de utilizare doar pentru suprafața de 4279,29 ha.

Scăzând din suprafața totală declarată în cererea de plată, 5218,37 ha suprafața pentru care avea dreptul de utilizare de 4279,29 ha, rezultă o suprafață de 939,08 pentru care reclamantul SC A.H. SRL a beneficiat de sprijin necuvenit, rezultând un debit în cuantum de 1.123.038,74 RON. În ceea ce privește invocarea de către reclamant a actului adițional nr. 1 la contractul de concesiune din 21 decembrie 2000 se reține că își produce efectele de la data încheierii sale, respectiv 3 august 20011 și până la data de 20 septembrie 2012 când Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul formulat de SC A.H. SRL Fetești, împotriva deciziei comerciale nr. 381 din 14 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București.

Reclamatul a formulat contestație administrativă împotriva titlului de creanță, iar prin decizia de soluționare a contestației din 14 decembrie 2012 s-a respins ca nefondată contestația formulată. Potrivit Legii nr. 139/2007 privind aprobarea O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, „Art. 12 1 - (1) Sumele necuvenite acordate sub formă de sprijin se recuperează cu aplicarea dobânzilor și penalităților prevăzute de legislația în vigoare.”. Astfel, conform dispozițiilor art. 42 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G.

nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, „Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt scadente la expirarea termenului de plată stabilit în titlul de creanță, respectiv în 30 de zile de la data comunicării titlului de creanță”, iar „Debitorul datorează pentru neachitarea la termen a obligațiilor stabilite prin titlul de creanță o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de plată din contravaloarea în RON a creanței bugetare, din prima zi de după expirarea termenului de plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1) până la data stingerii acesteia.” Sprijinul financiar a fost acordat sub rezerva verificărilor ulterioare, aceste creanțe bugetare rezultate din nereguli ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele naționale.

Ca urmare s-a procedat corect la întocmirea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 15 octombrie 2012, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului un debit în cuantum de 1.123.038,74 RON, context în care instanța de fond a respins acțiunea reclamantei ca nefondat. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2791/2013 a Curții de Apel București, a formulat recurs, reclamanta SC A.H. SRL Fetești, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., recurenta arată că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care a respins cererea de suspendare a executării actelor contestate ca rămasă fără obiect. Instanța nu a analizat condițiile prevăzute de lege pentru cererea de suspendare, iar o astfel de soluție putea fi dată doar de instanța de recurs. Hotărârea pronunțată de prima instanță nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța limitându-se la a relua fidel argumentele expuse de pârâtă fără a analiza motivele de fapt și drept invocate în susținerea acțiunii și fără a arăta motivele care au dus la formarea convingerii sale în sensul respingerii acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv de recurs ce se încadrează pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De altfel instanța de fond nu a analizat motivele de nulitate privind procesul-verbal de constatare a neregulilor din 15 octombrie 2012, a celor două note de constare precum și a procesului-verbal din 10 octombrie 2012 depus de pârâtă în ședință publică. Hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, actele administrative contestate au fost emise cu depășirea competenței A.P.I.A., încălcându-se astfel dispozițiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006.

Din probatoriul administrat, respectiv contractul de concesiune, coroborat cu înregistrările din registrul agricol, rezultă dovada dreptului de folosință a terenului, conform art. 7 din O.U.G. nr. 125/2007, fiind îndeplinite condițiile legale pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață. A.P.I.A. nu are competența de a cenzura și/sau a se pronunța cu privire la interpretarea clauzelor și/sau întinderea aplicării contractelor care dovedesc dreptul de folosință asupra terenului. Instanța de fond a ignorat constatările D.L.A.F. și ale D.N.A. cu privire la legalitatea accesării fondurilor europene și naționale, constatări în cuprinsul cărora s-a reținut obținerea sprijinului financiar în condiții legale, sancțiunea aplicată fiind nelegală și din prisma Regulamentului CE nr. 796/2004.

Reținerile D.N.A. și D.L.A.F. obligatorii pentru instanță dar ignorate de instanță, au fost adresa D.L.A.F., rezoluția din data de 7 iulie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., pronunțată în Dosarul nr. 165/P/2011, Rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. din data de 21 septembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 285/P/2012. Prin ordonanța din data de 13 august 2013 a fost reluat punctul de vedere exprimat de D.L.A.F. cu ocazia finalizării controlului în sensul că, „contractul de concesiune din 21 decembrie 2000, încheiat între A.D.S. București și SC A.H. SRL Fetești, în calitate de concesionar, având ca obiect exploatarea terenului agricol în suprafață de 5404,88 ha, situate în perimetrul localității G., Județul Călărași, nu a suferit modificări și nici nu au fost încheiate acte adiționale care să diminueze suprafața concesionată inițial”.

Instanța de fond a interpretat greșit efectele actului adițional nr. 1 la contractul de concesiune cu privire la întinderea obiectului acestui contract. Din perspectiva efectelor încheierii actului adițional în ceea ce privește suprafețele de teren de 991,58 ha și 9,58 ha, părțile au tranșat problema suprafeței de teren, A.D.S. recunoscând cu efect retroactiv și declarativ dreptul de concesiune al SC A.H. SRL Fetești cu privire la întreaga suprafață de teren, începând cu anul 2000, perioadă pentru care a fost achitată și redevența datorată. Până la momentul soluționării irevocabile a Dosarului nr. 1149/116/2008, respectiv 20 septembrie 2012, când a încetat de drept, actul adițional a produs efectele arătate, acesta făcând împreună cu contractul de concesiune dovada dreptului de folosință asupra terenului agricol, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 125/2006 și art. 4 alin. (1) din Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 246/2008. În baza convențiilor părților și a efectelor acestora, cele reținute în procesul-verbal din 18 februarie 2007, invocate de instanța de fond în sensul că suprafața de 991,58 ha teren agricol și 9,58 ha teren neagricol nu ar fi făcut parte din suprafața aferentă contractului de concesiune, nu pot fi avute în vedere, atâta timp cât A.D.S. a recunoscut prin semnarea actului adițional că această suprafață de teren făcea parte din obiectul contractului la data de 6 noiembrie 2007. Actul adițional la contractul de concesiune a avut caracter declarativ, retroactiv, recunoscând existența dreptului de folosință al SC A.H.

SRL Fetești asupra terenului aproximativ de 900 ha încă de la momentul încheierii contractului de concesiune, deci și la data formulării cererii de plată în anul 2008. Hotărârea instanței de fond este nelegală și din perspectiva admiterii cererii de intervenție formulate de SC A.P. SA, interesul intervenientului în promovarea cererii nefiind născut și actual ci doar ipotetic, bazat pe o serie de propuneri fără credibilitate, context în care instanța de fond a admis cererea de intervenție în lipsa îndeplinirii condițiilor de admisibilitate impuse de lege. Intervenienta SC A.P. SA nu a făcut dovada că sprijină dreptul pârâtei ci tinde la protejarea unui drept propriu, respectiv dreptul său de concesionare, care nu are însă nici o legătură cu prezenta cauză, dreptul de concesiune al intervenientei având ca obiect un alt teren.

Intimata-pârâtă A.P.I.A., C.J. Călărași, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, prezentând pe larg situația de fapt și răspunzând punctual la motivele de recurs invocate de recurentă. Și intervenienta SC A.P. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat. Hotărârea instanței de recurs Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente, se reține că recursul este nefondat. Primul motiv de recurs, vizează greșita respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ, cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează un caz de suspendare a executării actului administrativ, dispusă de instanță după declanșarea fazei judiciare a controlului de legalitate al actului administrativ, iar motivele pentru care poate fi solicitată suspendarea sunt cele prevăzute de art. 14 din același act. normativ, respectiv: cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, condiție ce nu se prezumă, ci trebuie dovedit de persoana lezată, care a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal și care este datoare să administreze probe din care să rezulte existența cumulativă a celor două condiții.

În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudiciat fondul cauzei, iar în speța de față instanța de fond nu s-a pronunțat separat ci odată cu fondul, analizând pe fond legalitatea actului administrativ, raționamentul pe care se fundamentează soluția pronunțată cu privire la acțiunea în anulare a actului fiind expus pe larg în considerentele sentinței, ceea ce a făcut de prisos a fi analizată separat aparența de legalitate a actului administrativ. Este de remarcat că reclamanta prin cererea de chemare în judecată a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actelor administrative atacate, făcând referire la cazul bine justificat și paguba iminentă, condiții esențiale pentru admisibilitatea cererii, dar nu a administrat probe din care să rezulte îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de textul de lege în temeiul căruia s-a cerut suspendarea.

Suspendarea actului administrativ are caracter facultativ pentru instanță, astfel că, pentru a fi dispusă era necesar ca reclamanta să facă dovada că este amenințată, prin executarea actului, cu o vătămare iminentă, probă ce nu a fost administrată. Este adevărat că suspendarea dispusă în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, durează până la soluționarea irevocabilă a cauzei spre deosebire de suspendarea executării dispusă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 care durează până la soluționarea fondului cauzei dar prin respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de suspendare nu s-a creat o vătămare a reclamantei în sensul dispozițiilor art. 105 alin. (1) C. proc. civ. care să ducă la casarea hotărârii, în condițiile în care prin aceeași sentință, instanța s-a pronunțat și pe fondul cauzei analizând implicit și condițiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În completarea motivării date de prima instanță, în raport de probatoriul administrat se reține că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Existența cazului bine justificat [definit în art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004] poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, nefiind suficient a se afirma doar existența unor motive de nelegalitate care, fără o cercetare aprofundată să permită formarea unui dubiu asupra legalității actului. În condițiile în care instanța a analizat pe fond legalitatea actului atacat, nu se impunea a fi analizate separat împrejurările de fapt și drept de natură a crea o îndoială în privința legalității actului administrativ.

Paguba iminentă, este diferită de art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, dar din probatoriul administrat nu rezultă că a fost amenințată prin executarea actului cu o pagubă iminentă în sensul dispozițiilor legale menționate, având în vedere totodată toate circumstanțele cauzei, natura propriu-zisă a măsurii administrative și contextul în care a fost dispusă. Față de considerentele expuse, se reține că motivele de nelegalitate invocate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. cu privire la cererea de suspendare a executării actului administrativ nu pot fi reținute. Motivul doi de recurs vizează nemotivarea hotărârii pronunțate, cu referire la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textelor normative evocate, ca fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea hotărârii și să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

În cauza de față, instanța de fond a examinat în mod real problemele esențial care i-au fost supuse, a evocat normele de drept substanțial, incidența și aplicarea lor în cauză, soluția exprimată prin dispozitiv fiind susținută de considerentele expuse, iar susținerea recurentei în sensul că au fost „reluate fidel argumentele invocate de pârât fără a fi analizate motivele de fapt și drept invocate” prin cererea de chemare în judecată nu are un fundament real în condițiile în care instanța a prezentat pe larg întreaga situație de drept ținând cont totodată de hotărârile judecătorești pronunțate în cauză prin care s-a verificat atât valabilitatea contractului de concesiune cât și obiectul acestui contract pentru a putea stabili dacă actul administrativ atacat este legal în raport de dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 125/2006 cât și ale art. 4 din Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 246/2008. Instanța de contencios administrativ a fost investit a verifica legalitatea unor acte administrative, reclamanta contestând sancțiunea aplicată. Este evident că instanța a stabilit pe deplin situația de fapt în raport de probatoriul administrat, verificând totodată în raport de criticile formulate dacă reclamanta avea dreptul la acordarea sprijinului financiar, în condițiile O.U.G. nr. 125/2006 ținând cont și de condițiile impuse de art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 privind dreptul de folosință asupra terenului agricol pentru care se solicita sprijin financiar.

Este adevărat că instanța de fond a motivat pe scurt hotărârea dată, dar a examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse fără a relua concluziile pârâtei așa cum susține reclamanta, motivare ce permite exercitarea controlului judiciar fără a se impune aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința casării cu trimitere pentru rejudecare. Reclamanta prin cererea precizatoare a solicitat nulitatea „notelor de fundamentare” din 27 iulie 2012 și din 8 octombrie 2012, dar aceste note de fundamentare au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, respectiv a deciziei din 14 decembrie 2012 și a procesului-verbal de constatare din 15 octombrie 2002, astfel că instanța a analizat în ansamblu legalitatea actelor fără a se putea reține nepronunțarea pe un capăt de cerere, respectiv, notele de fundamentare, acestea nefiind acte administrative în sensul art. 2 lit. e) din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea precizatoare, reclamanta a solicitat nulitatea procesului-verbal din 10 octombrie 2012, de modificare a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 16 martie 2010, dar prin procesul – verbal nr. 11573/2012 nu s-a stabilit o creanță ci a stabilit că SC A.H. SRL Fetești nu mai datorează creanța stabilită prin procesul-verbal de constatare, aceasta urmând a se regăsi în valoarea creanței stabilite prin procesul-verbal întocmit în baza notei de fundamentare din 26 iulie 2012. Această notă de fundamentare a stat la baza emiterii procesului-verbal din 15 iulie 2012 ce a făcut obiectul contestației soluționate prin decizia din 14 decembrie 2012, astfel că susținerea recurentei în sensul că instanța de fond nu s-a pronunțat separat pe actele indicate prin cererea precizatoare nu pot fi reținute.

Recurenta susține că instanța nu a analizat criticile vizând depășirea atribuțiilor legale ale funcționarilor publici din perspectiva dispozițiilor art. 7 lit. j) din O.U.G. nr. 125/2006, susținere inexactă în condițiile în care instanța a analizat îndeplinirea condițiilor impuse pentru a putea beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață. Dispozițiile art. 7 lit. j) din O.U.G. nr. 125/2006 se referă la dovedirea dreptului de folosință asupra terenului, iar funcționarii publici au analizat îndeplinirea acestor condiții prin raportare la contractul de concesiune invocat ca temei al dreptului de folosință, drept ce a fost analizat pe larg de prima instanță. Cu privire la criticile vizând nulitatea procesului-verbal din 15 iulie 2012 din perspectiva dispozițiilor art. 21 alin. (14) și alin. (21) din O.U.G.

nr. 66/2011, este de remarcat că acest proces-verbal a făcut obiectul contestației soluționate prin decizia din 14 decembrie 2012 emisă de pârât, dar prin contestația formulată nu au fost invocate încălcarea dispozițiilor arătate, instanța soluționând contestația, în raport de dispozițiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 și dispozițiile Legii nr. 554/2004. Concluzionând, se reține că instanța de fond a stabilit pe deplin situația de fapt și drept a analizat în mod real susținerile ambelor părți și problemele esențiale care i-au fost supuse, fără a se putea reține incidența în cauză a motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportat și la art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., fiind respectat totodată și dreptul la un proces echitabil din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ultimul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de recurs ce nu poate fi reținut pentru următoarele considerente. Obiectul acțiunii formulate de recurenta-reclamantă îl constituie anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, prin care s-a stabilit în sarcina acesteia, obligația de plată în sumă totală de 1.123.038,78 RON pe considerentul că, în urma controlului efectuat de A.P.I.A. s-a constatat că nu s-a făcut dovada dreptului de folosință asupra întregii suprafețe de teren pentru care s-a acordat sprijin financiar, respectiv pentru o suprafață de 939,08 ha din totalul de 5404,88 ha.

Motivul pentru care autoritatea emitentă a actelor contestate a apreciat că recurenta-reclamantă nu îndeplinește condițiile de eligibilitate prevăzută de art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 a fost nedovedirea dreptului de folosință în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008, pentru suprafața de 939,08 ha, din totalul suprafeței de 5404,88 ha. Recurenta arată că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente prin raportare la Regulamentul UE 796/2004. Fără a se relua situația de fapt, expusă pe larg în primul ciclu procesual de prima instanță, se reține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 7, alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 dispoziții ce au fost analizate de prima instanță în raport de documentele doveditoare depuse în susținerea cererii de acordare a sprijinului financiar pentru anul agricol 2009. Potrivit art. 6 din O.U.G.

nr. 125/2006, beneficiarii plăților directe din cadrul schemei de plată unică pe suprafață pot fi persoanele fizice și/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicita plata, în calitate de proprietar, arendași, concesionari, asociați, administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau altele asemenea. Potrivit art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 (invocat de recurentă) pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, solicitanții trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea. Analizând dispozițiile legale menționate, rezultă că pentru a beneficia de acordarea sprijinului financiar în condițiile O.U.G.

nr. 125/2006, solicitanții trebuie să dovedească atât dreptul de folosință asupra terenului precum și utilizarea în scopul prevăzut de actul normativ. Nu trebuie omise nici dispozițiile art. 4 din Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 246/2008 prin care se stabilește, documentele doveditoare solicitate producătorilor agricoli conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, privind utilizarea terenului agricol sunt, după caz, titlu de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesionare, contractul de asociere în participațiune, contractul de închiriere sal alte asemenea.

Ca urmare, beneficiarii plăților directe trebuie să probeze prin înscrisurile atașate formularului de cerere de plată, existența unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosință asupra terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren. În speța de față, în dovedirea cererii de finanțare pentru anul agricol 2008 s-a depus contractul de concesiune din 21 decembrie 2000 încheiat de A.D.S. cu SC A.H.

SRL Fetești și procesul-verbal de predare-primire, dar ulterior, suprafața de 5404,88 ha menționată, a fost diminuată cu suprafața de 939,08 ha, conform protocolului din 21 martie 2002, protocolul din 25 iulie 2003 și protocolul din 5 noiembrie 2007, fapt ce rezultă și din procesul-verbal din 18 decembrie 2007 încheiat în derularea contractului de concesiune din 21 decembrie 2000, context în care nu se poate reține că s-a făcut dovada dreptului de folosință pentru suprafața de 5404,88 ha, această suprafață fiind diminuată prin protocoalele menționate mai sus. Instanța de fond, în mod corect a reținut că actul adițional nr. 1 la contractul de cesionare din 21 decembrie 2000 își produce efectele de la data încheierii, efectul retroactiv invocat de recurentă fiind înlăturat ca efect al deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins recursul împotriva deciziei nr. 381/2011 a Curții de Apel București.

Ca urmare, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 în sensul că pentru a beneficia de acordarea de plăți, solicitanții trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea, condițiile fiind cumulative, instanța de fond în mod corect a respins acțiunea. Faptul că suprafața de teren ce a făcut obiectul contractului de concesiune din 21 decembrie 2000 a fost diminuată rezultă din procesul-verbal din 18 decembrie 2007, SC A.H. SRL Fetești, recunoscând diminuarea terenului, solicitând totodată adăugarea altei suprafețe de teren la contractul de concesionare.

Ca urmare, nu se poate reține nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente, respectiv din O.U.G. nr. 125/2006, Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 246/2008, dar și Regulamentul CE nr. 796/2004. În absența dovedirii dreptului de folosință pentru întreaga suprafață de teren pentru care s-a solicitat finanțarea cumulată cu dovedirea exploatării respectivului teren pentru anul 2008 cererea formulată de recurenta-reclamantă nu îndeplinește condițiile generale de eligibilitate prevăzute de art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G.

nr. 125/2006. Este adevărat că prin rezoluția din data de 7 iulie 2011 în Dosarul nr. 165/P/2011 și rezoluția din Dosarul nr. 285/2012 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție D.N.A. a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 18 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și art. 10 lit. c) din același act normativ, dar conținutul constitutiv al infracțiunii pentru care au fost efectuate cercetări nu vizează dovedirea dreptului de folosință și exploatarea terenului agricol în discuție, în acord cu dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 4 din Ordinul nr. 246/2008. Recurenta a făcut referire și la Regulamentul CE nr. 796/2004, dar nedepunerea unor documente justificative pentru suprafețele declarate prin cererea de finanțare, constituie o neregulă în sensul dispozițiilor art. 2 din O.G.

nr. 79/2003, sancțiunea aplicată fiind în acord cu dispozițiile art. 51 alin. (2) din Regulament. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.H. SRL Fetești împotriva sentinței civile nr. 2791 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.H. SRL Fetești împotriva sentinței civile nr. 2791 din 25 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2015.