Decizia nr. 2781/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 1556/2015 a Curții de Apel București

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 14.08.2014, sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecata pe pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/21.05.2014 încheiat de APIA - Centrul Județean Călărași și a Deciziei nr. 10641/11.07.2014, și implicit anularea creanței de 3.320.699,02 RON și a accesoriilor acesteia, stabilite în sarcina reclamantei. Prin cererea de chemare în judecată a mai solicitat și suspendarea procesului-verbal și a deciziei contestate, până la soluționarea irevocabilă a cauzei, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 1556 din 15 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași, ca neîntemeiată, și a admis cererea de intervenție formulată de S.C. B. S.R.L., în favoarea pârâtei.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1556 din 15 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, să se admită capetele de cerere formulate prin cererea de chemare în judecată.

Motivele de recurs În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., în susținerea cererii de recurs, a dezvoltat următoarele critici: a) Sentința recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, deoarece Procesul-verbal a fost emis în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, act normativ inexistent la momentul formulării Cererii de sprijin, astfel încât se impune anularea acestuia. S-a arătat că la data formulării și depunerii cererii de sprijin, respectiv 15.04.2011 era în vigoare O.G. nr. 79/2003 ceea ce înseamnă că prevederile O.U.G. nr. 66/2011 au fost aplicate retroactiv, invocându-se sub acest aspect Decizia nr. 66/2015 a Curții Constituționale a României. b) Sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în vigoare, deoarece APIA nu avea competența de a face aprecieri cu privire la validitatea Contractului de asociere în participațiune, Contractul de concesiune și Contractul de asociere în participațiune fiind valabile la data formulării Cererii de plată. S-a arătat că în condițiile în care sprijinul financiar în cadrul schemei de plată unică se acordă în considerarea dreptului de folosință asupra terenurilor agricole, verificările și competența APIA nu puteau fi exercitate decât în aceste limite, singurul element asupra căruia APIA era chemată să se pronunțe fiind dovada dreptului de folosință a terenului agricol. Prin urmare, s-a susținut că APIA nu avea competența de a cenzura și/sau a se pronunța cu privire la interpretarea clauzelor și/sau întinderea aplicării contractelor care probează dreptul de folosință asupra terenului. Tot în aceleiași critici, s-a arătat că, în mod greșit, prima instanță a reținut că recurenta-reclamantă nu ar fi avut un drept legal de folosință a terenului, contractul de asociere în participațiune fiind interzis de contractul de concesiune, ca de altfel orice alt contract având ca obiect exploatarea terenului. S-a arătat de către recurenta-reclamantă că, la data formulării cererii de sprijin, documentele doveditoare ale dreptului de folosință asupra terenului erau valabile, dar și suficiente, în accepțiunea legii interne și a normelor europene, pentru a justifica îndeplinirea condițiilor cerute pentru acordarea sprijinului financiar. Cu toate acestea, autoritatea pârâtă și-a întemeiat aplicarea sancțiunii stabilite în sarcina recurentei-reclamante pe pretinsa nerespectare de către concesionarul C. a dispozițiilor contractului de concesiune, acesta, și nu recurenta-reclamantă, având obligația de a obține acordul pentru încheierea actului subsecvent de la ADS. În legătură cu acest fapt, s-a menționat că nerespectarea contractului de concesiune trebuia stabilită separat de instanța de judecată sau arbitrală competentă, iar în măsura în care o asemenea încălcare ar fi fost reținută, ea constituia temei de atragere a răspunderii civile contractuale a concesionarului, în limitele raportului obligațional izvorât din respectivul contract. Pe de altă parte, s-a arătat că încheierea contactului de asociere în participațiune a vizat îndeplinirea obiectivelor asumate de concesionar prin contractul de concesiune în discuție, scopul asocierii fiind exploatarea în comun a suprafeței de teren pusă la dispoziție de asociatul participant, în vederea obținerii unei producții performante, aportul recurentei-reclamante constând în asigurarea unui management eficient pentru respectiva exploatare. Ca urmare, s-a subliniat că nu a avut loc o transmitere a dreptului de folosință asupra terenului, asociații participanți exploatând împreună suprafața de teren concesionată. c) Sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor europene incidente în speță, deoarece noțiunea de "culpă" cu privire la pretinsa neregulă imputată a fost greșit interpretată și aplicată de instanța de fond raportat la dispozițiile art. 68 din Tratatul nr. 796/2004 și ale art. 23 din Regulamentul nr. 73/2009 (Secțiunea II.D). S-a arătat de către recurenta-reclamantă că autoritatea administrativă avea obligația să identifice pretinsa acțiune culpabilă săvârșită în cauză cât și prejudiciul astfel cauzat, în condițiile în care reglementările incidente în materie se întemeiază și condiționează aplicarea sancțiunii de culpa agricultorului. Or, în speță, societatea A. S.R.L. a depus toate documentele justificative prevăzute de O.U.G. nr. 125/2006 pentru suprafața exploatată, și anume contractele de arendare și contractul de asociere în participațiune și a făcut dovada exploatării efective a terenului.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat în cauză, apreciind că sentința este temeinică și a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente în materie. În ceea ce privește apărările exprimate de intimata-pârâtă, în raport cu cele trei critici formulate împotriva sentinței recurate, intimata-pârâtă a reiterat punctual argumentele prezentate în fața instanței de fond prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. De asemenea, a depus întâmpinare și intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași, cât și intimata-intervenientă B. S.R.L., prin care, solicitând respingerea căii de atac formulate în cauză, ambele intimate au reiterat apărările și susținerile de la judecata în fond a cauzei.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație Justiție În cauză s-a întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu al recursului la 07 octombrie 2016. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 02 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ. Prin încheierea de ședință din data de 30 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicată, și a fixat termen de judecată pe fond a acestora, în ședință publică, pentru data de 24 aprilie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința atacată în raport cu critica formulată și cazul de casare invocat, după reevaluarea probatoriului administrat și a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Rezultă din actele dosarului că actele administrative emise în cauză vizează rambursarea sprijinului financiar de care a beneficiat recurenta-reclamantă, în valoare de 3.320.699,02 RON, în baza cererii de plată nr. CL-7625 din 15.04.2011, aprobată de către Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Călărași, prin Decizia de plată în avans nr. 1184475/08.10.2011 corespunzătoare sumei de 1.128.220,76 RON (solicitată pentru schema unică de plată pe suprafață - SAPS) și Decizia de plată nr. 2510147/19.12.2011 corespunzătoare sumei de 2.192.478,26 RON (din care suma de 1.321.600,08 RON pentru schema de pată unică pe suprafață - SAPS și suma de 870.878,18 RON pentru schema de plată națională directă complementară - PNDCI). Cererea de plată mai sus menționată a fost formulată în cadrul măsurilor de sprijin - schema de plată unică pe suprafață și schema de plată națională directă complementară - aferente campaniei agricole 2011, de care recurenta-reclamantă A. S.R.L. a beneficiat în baza declarației privind deținerea și utilizarea unei suprafețe de 6164,64 ha teren arabil, ulterior redusă la 6164,63 ha, în baza formularului M3 - retragerea parțială a declarației pe suprafață, înregistrată în registrul electronic sub nr. CL-13763/31.05.2011. Ulterior efectuării plății pentru suprafața determinată la plată de 6164,63 ha, menționată în Decizia de plată în avans nr. 1184475/08.10.2011 și Decizia de plată nr. 2510147/19.12.2011, s-a constatat că suprafața totală de teren agricol pentru care recurenta-reclamantă deținea un drept legal de folosință era mai mică decât cea care fusese declarată și aprobată la plată, respectiv cu suprafața de 1897,13 ha de pe raza UAT Borcea, menționată și constituind obiect al contractului de asociere în participațiune încheiat cu asociatul participant C.. Aspectele constatate în legătură cu acordarea sprijinului financiar către recurenta-reclamantă au fost semnalate în Nota de fundamentare nr. x/09.05.2014 emisă de Serviciul Autorizare Plăți și Măsuri Specifice din cadrul APIA Centrul județean Călărași, conținând constatări cu implicații financiare. Ca urmare, subsecvent reanalizării/reverificării dosarului privind cererea de plată aferentă campaniei agricole 2011, s-a întocmit de către intimata APIA - Centrul Județean Călărași, procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din data de 21.05.2014 prin care a fost prevăzută în sarcina recurentei-reclamante obligația de restituire a sprijinului financiar încasat în mod necuvenit. Actul administrativ mai sus menționat face referire la documentele prezentate pentru dovedirea dreptului de folosință asupra terenului suprafață de 1897,13 ha situat pe raza UAT Borcea, precum și analiza și concluziile autorității intimate în legătură cu nevalabilitatea titlului recurentei-reclamante. De asemenea, raportat la aspectele de fapt constatate, a fost reținută încălcarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, dispozițiile Ordinului MADR nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare a condițiilor specifice și a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți directe și ajutoare naționale tranzitorii în sectorul vegetal și pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu și zone defavorizate, cât și norme cuprinse în mai multe regulamente comunitare, bază legală circumscrisă neregularității vizând inexistența unui titlu care să justifice valabil dreptul de folosință invocat asupra terenului agricol în suprafață de 1897,13 ha (identificat în cadrul controlului administrativ ca fiind în suprafață de 1618,80 ha). Contestația formulată împotriva procesului-verbal de constatare și stabilire a creanțelor bugetare privind pe recurenta-reclamantă a fost respinsă prin Decizia nr. 10641/11.07.2014 emisă de intimata APIA - Centrul Județean Călărași. Actele administrative mai sus menționate au fost contestate în justiție, iar ca motive de nelegalitate au fost invocate aceleași aspecte cu cele care întemeiază și criticile formulate prin intermediul cereri de recurs prezente. Cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă a fost respinsă de instanța de fond, care a constatat că actele administrative emise în cauză reflectă corecta aplicare a legii la situația de fapt relevată de înscrisurile invocate în probațiune. Cu referire la aplicarea retroactivă a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, justificată de recurenta-reclamantă prin aceea că respectiva reglementare legală era inexistentă la momentul formulării cererii de plată, prima instanță a constatat că elementele cu relevanță în examinarea chestiunii invocate nu confirmă pretinsa neregularitate semnalată în cauză. S-a reținut astfel că activitatea de verificare/control desfășurată în cauză a avut loc în perioada 12.05.2014-21.05.2014, când în vigoare era O.U.G. nr. 66/2011, respectiva reglementare constituind legea aplicabilă procedurii de verificare și control derulată împotriva recurentei-reclamante. Întrucât actul normativ în discuție reglementează o procedură de verificare și control, prima instanță a arătat că nu se putea reține în cauză încălcarea principiului neretroactivității legii în contextul în care sancțiunea aplicată recurentei-reclamante nu a avut în vedere și nu s-a întemeiat pe prevederile O.U.G. nr. 66/2011, ci pe încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 125/2006, aprobată prin Legea nr. 139/2007, ale Ordinului MADR nr. 246/2008, Regulamentele CE nr. 73/2009, nr. 1122/2009, nr. 1121/2009, nr. 1120/2009 și Regulamentul UE nr. 65/2011, cât și ale Legii nr. 219/1998. De asemenea, prima instanță a arătat că problema referitoare la neretroactivității legii noi își găsește rezolvare chiar în conținutul O.U.G. nr. 66/2011, care, la art. 66, prevede că activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor O.G. nr. 73/2003. Pe baza celor arătate, s-a concluzionat că, în speță, nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, prevederile O.U.G. nr. 66/2011 nefiind reținute ca temei de aplicare a măsurii administrative împotriva recurentei-reclamante. Prin intermediul cererii de recurs, a fost criticată soluția instanței, susținându-se că, față de data depunerii cererii de finanțare, și anume 15.04.2011, nu erau aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011. A fost invocată în acest sens Decizia nr. 66/2015 a Curții Constituționale a României, prin care a fost clarificată problema încălcării principiului neretroactivității legii prin aplicarea dispozițiilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 în controalele vizând nereguli săvârșite în intervalul temporar în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003. Critica nu este întemeiată. Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că situația existentă în cauză nu ridică nicio problemă din perspectiva regulii privind neretroactivitatea legii civile, iar criticile și susținerile din recurs nu confirmă pretinsa încălcare a normelor de drept material în corelație cu cele statuate de instanța de contencios constituțional. Potrivit Deciziei nr. 66/2015 a Curții Constituționale, calificarea neregulii și stabilirea creanțelor bugetare se face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii potrivit principiului tempus regit actum, fără a se putea combina dispozițiile de drept substanțial din Ordonanța Guvernului nr. 79/2003 cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, "în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului." Cum la data efectuării controlului, O.U.G. nr. 66/2011 era în vigoare, rezultă că procesul-verbal de constatare a neregulilor privind pe recurenta-reclamantă a fost corect întemeiat în drept și pe dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, incidente din perspectiva procedurii aplicabile. În speță, calificarea neregulii reținute în sarcina recurentei-reclamante nu a avut în vedere norme de drept material/substanțial prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011 pentru a se putea invoca și reține o eventuală aplicare retroactivă a legii. Așa cum s-a arătat și de prima instanță, actul administrativ contestat reține în sarcina recurentei-reclamante încălcarea de prevederi cuprinse în O.U.G. nr. 125/2006, Ordinul MADR nr. 246/2008, Regulamentele CE nr. 73/2009, nr. 1122/2009, nr. 1121/2009, nr. 1120/2009 și Regulamentul UE nr. 65/2011, cât și în Legea nr. 219/1998. Ca urmare, nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia procesul-verbal contestat în cauză ar fi fost emis în temeiul unui act normativ inexistent la data formulării și depunerii cererii de sprijin, prevederile O.U.G. nr. 66/2011 fiind reținute în cauză exclusiv din perspectiva procedurii de verificare și control aplicabile, ceea ce nu contravine, ci, dimpotrivă, se situează în deplin acord cu dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 66/2015 a Curții Constituționale. De asemenea, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a considerat că nici motivul de nelegalitate atras de pretinsa necompetență a autorității administrative de a face aprecieri cu privire la validitatea contractului de asociere în participațiune în baza căruia se solicitase acordarea sprijinului financiar nu putea fi reținut în cauză, motivația prezentată în considerentele sentinței justificând pe deplin soluția de menținere a actelor administrative contestate, argumentație pe care instanța de control judiciar și-o însușește în totalitate. S-a arătat de către instanță că norma legală de la art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 prevede expres competența APIA în ceea ce privește activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, corelativ desemnării acesteia ca autoritate cu competențe în gestionarea fondurilor europene și atribuții privind soluționarea și aprobarea cererilor de plată în cadrul schemei de sprijin în agricultură. În continuare, s-a arătat că, în contextul cerințelor impuse pentru acordarea sprijinului financiar, nu poate fi reținută pretinsa necompetență a autorității pârâte în legătură cu verificarea documentelor ce atestă dreptul de folosință invocat prin cererea de plată a solicitantului. S-a reținut astfel că prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, la care face referire însăși recurenta-reclamantă, menționează în mod clar că dreptul de folosință se dovedește cu documente de către persoana fizică/juridică care solicită acordarea sprijinului financiar. Cerința depunerii de documente doveditoare a unui drept de folosință înseamnă ca documentele respective să probeze în mod legal dreptul de folosință. Or, în caz, tocmai acest aspect fusese invocat de autoritatea pârâtă, care a reținut că dreptul de folosință al recurentei-reclamante nu era unul legal justificat, în condițiile în care ADS, în calitate de administrator al terenurilor aparținând statului, prevăzuse în mod expres în contractul de concesiune nr. x încheiat cu C., la art. 7.1, ca exploatarea terenului să se facă în mod direct de către concesionar, fără ca acesta să poată subconcesiona activitatea de exploatare a terenului și fără să poată încheia cu terții niciun fel de contract având ca obiect exploatarea terenului cu destinația agricolă decât cu acordul prealabil a concedentului și numai pentru motive temeinice, concluzionându-se astfel că titlul recurentei-reclamante, și anume contractul de asociere în participațiune încheiat cu C. era interzis de contractul de concesiune deținut de acesta din urmă. Deși se contestă concluzia instanței de fond, care, prin soluția pronunțată, a confirmat punctul de vedere al autorității administrative, recurenta-reclamantă nu aduce argumente solide, de natură a infirma raționamentul expus în considerentele sentinței. S-a subliniat că, raportat la dispozițiile legale relevante, singurul element asupra căruia APIA avea competența să se pronunțe era dovada dreptului de folosință a terenului agricol, iar în exercitarea acestei atribuții, verificarea trebuia să stabilească dacă documentele doveditoare îndeplinesc sau nu, cerințele legale, în sensul de a conține elementele caracteristice contractelor, cum ar fi: identificarea părților contractului, semnătură acestora, data încheierii contractelor, definirea perioadei de valabilitate și obiectul contractelor, precum și dacă există corespondență între suprafața din documente și suprafața declarată în cerere. Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe răspunde punctual chestiunii invocate, iar critica din recurs nu este însoțită și de prezentarea unei contraargumentații care să pună în discuție justețea reținerilor și statuărilor instanței de fond. Și în aprecierea Înaltei Curți, dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 nu pot fi interpretate decât în sensul reținut de prima instanța, prezentarea documentelor care conferă exercitarea dreptului de folosință, implicând corelativ și operațiunea de evaluare a acestora din partea autorității competente să soluționeze cererea de plată. Cu alte cuvinte, obligația de prezentare a documentelor care conferă exercitarea dreptului de folosință nu poate fi prevăzută/înțeleasă fără recunoașterea competenței autorității administrative de a examina titlul în temeiul căruia s-a constituit dreptul de folosință. Or, în speță, contractul de asociere în participațiune nu demonstrează deținerea de către recurenta-reclamantă a pretinsului de drept de folosință asupra suprafeței de 1897,13 ha teren menționată și avută în vedere la soluționarea cererii de acordare a sprijinului financiar. Chiar dacă la momentul formulării cererii de sprijin - 14.04.2011, contractul de asociere în participațiune, cât și contractul de concesiune în baza căruia se încheiase asocierea în participațiune erau valabile, așa cum se susține de recurenta-reclamantă, în sensul că ele nu fuseseră desființate de instanța de judecată sau arbitrală competentă, aceasta nu înseamnă că autoritatea pârâtă nu avea abilitarea legală de a proceda la constatarea stării de fapt care a justificat reținerea neregulii și emiterea procesului-verbal contestat. Dimpotrivă, verificarea îndeplinirii cerinței depunerii de documente care atestă dreptul de folosință implică recunoașterea competenței autorității administrative de a face aprecieri și de a examina, din punct de vedere al aparenței dreptului (fără a se exercita un control în substanța dreptului) dacă înscrisurile prezentate de solicitantul sprijinului financiar justifică valabil și probează deținerea terenului agricol. În aceste coordonate, se încadrează constatările și reținerile autorității administrative pârâte, care, procedând la o verificare strict formală a titlului menționat în justificarea dreptului de folosință invocat, a considerat că acesta nu conferă și nu putea transmite legala deținere a terenului către recurenta-reclamantă, având în vedere interdicțiile prevăzute în actul ce constituia titlul cocontractantului C.. Asocierea în participațiune convenită de recurenta-reclamantă avea la bază contractul de concesiune încheiat între Agenția Domeniilor Statului (ADS) și asociatul participant C., transmiterea terenului în folosința concesionarului fiind condiționată de cerința impusă acestuia, privind exploatarea directă a bunului, sens în care era prevăzută și interdicția de subconcesionare a activității de exploatare a terenului și de încheiere a oricărui alt contract având ca obiect exploatarea terenului agricol, fără acordul prealabil al concedentului și numai pentru motive temeinice. Un asemenea acord din partea concedentului nu a existat în cauză - prealabil sau ulterior încheierii contractului de asociere în participațiune, și, ca atare, pe baza unei examinări sumare se putea constata de autoritatea administrativă și era evidentă precaritatea titlului invocat în justificarea dreptului de folosință. Din modul în care au fost redactate clauzele contractului de concesiune, privind interdicțiile și sancțiunile aplicabile în caz de nerespectare (circumscrise nevoii de a asigura executarea contractului în termenii stabiliți la încheierea acestuia) rezultă în mod clar că nu era permisă nicio derogare de la regula exploatării terenului exclusiv de către concesionar. Pe temeiul contractului de concesiune, nu era admisă nicio formă de exploatare a terenului care să implice contribuția altei persoane, singură sau împreună cu concesionarul, fiind interzis orice aport din partea unor terțe persoane. Ca urmare, Înalta Curte a înlăturat susținerea și apărările din recurs, potrivit cărora, încheierea contractului de asociere în participațiune cu A. a vizat îndeplinirea obiectivelor concesiunii și, în atingerea acestui scop, s-a convenit exploatarea în comun a suprafeței de teren pusă la dispoziție de asociatul participant, aportul în asociere al A. S.R.L. constând în asigurarea unui management eficient. De asemenea, a fost înlăturată și susținerea recurentei-reclamante în sensul că sancțiunea aplicată acesteia rezidă în fapta culpabilă a asociatului participant, iar pentru nerespectarea obligațiilor decurgând din contractul de concesiune, trebuia atrasă răspunderea civilă contractuală a concesionarului, în limitele raportului obligațional izvorât din respectivul contract. Înalta Curte constată însă că sancționarea recurentei-reclamante nu s-a dispus pentru faptele/neregulile săvârșite de asociatul participant, ci, în considerarea propriei sale conduite, reținându-se că aceasta, în calitate de solicitant al sprijinului financiar, nu a dovedit existența unui drept legal de folosință asupra terenului, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006. Așa cum bine s-a subliniat și de judecătorul primei instanțe, culpa recurentei-reclamante constă în faptul că nu a făcut dovada unui drept de folosință valabil atunci când a solicitat plata sprijinului financiar, S.C. D. S.R.L. nefiind diligentă la momentul încheierii contractului de asociere în participațiune cu privire la drepturile ce îi puteau fi legal conferite de către asociatul participant. Faptul că C. avea, în calitate sa de concesionar al terenului aportat, o serie de obligații specifice în ceea ce privește respectarea restricțiilor impuse în activitatea de exploatare a terenului, nu face mai puțin oneroasă sarcina recurentei-reclamante, din poziția sa de beneficiar al sprijinului financiar. Recurenta-reclamantă avea minima obligație de a verifica dacă asociatul participant îi putea transmite legal dreptul de folosință, iar singurul act care dovedea deținerea terenului în cauză era contactul de concesiune, ale cărui prevederi restrictive sub aspectul ce interesează erau clar indicate și nu implicau niciun efort de analiză sau interpretare. De aceea, Înalta Curte împărtășește în totalitate opinia instanței de fond, în sensul că responsabilitatea recurentei-reclamante nu poate fi înlăturată prin invocarea răspunderii asociatului participant. Prin urmare, reținând că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că avea un drept de folosință legală pentru întreaga suprafață declarată în cererea de plată, terenul provenind din asocierea în participațiune invocată fiind corespunzător considerată ca neeligibilă în cauză, Înalta Curte constată că supradeclararea reținută de autoritatea administrativă există și justifică sancțiunea stabilită din perspectiva normelor comunitare aplicabile. Recurenta-reclamantă a preluat ca aport în cadrul contractului de asociere în participațiune o suprafață de teren agricol care făcea parte din domeniul public al statului fără acordul concedentului ADS, iar această acțiune angajează responsabilitatea și susține culpa recurentei-reclamante, care a primit un sprijin financiar necuvenit. Toate aceste aspecte au fost corect reținute și evaluate de prima instanță, care, în mod corect, a constatat și legalitatea sancțiunii aplicate, atât sub aspectul temeiului de drept incident, cât și a proporționalității acesteia. Considerentele mai sus arătate sunt suficiente și justifică pe deplin concluzia formulată, neputându-se susține că, în speță, nu erau îndeplinite prevederile art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, care statuează că reducerea plăților sau excluderea de plată se poate realiza numai dacă "nerespectarea în cauză este rezultatul unei acțiuni sau a unei omisiuni direct imputabile agricultorului care a depus cererea de ajutor în anul calendaristic în cauză" sau prevederile art. 68 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004, care condiționează aplicarea reducerilor și a excluderilor de existența unei vinovății a agricultorului ori a unei situații de prezentare a unor date faptice inexacte/nereale. În condițiile în care datele faptice prezentate în cererea de plată erau inexacte, în sensul în care recurenta-reclamantă nu deținea în mod valabil dreptul de folosință invocat, nu prezintă relevanță împrejurarea că respectiva suprafață de teren fusese efectiv utilizată ca exploatație agricolă. Sub aspectul condițiilor de aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 interesează deopotrivă și în egală măsură, atât faptul deținerii materiale a terenului, cât și titlul în temeiul căruia s-a constituit dreptul de folosință invocat. Or, în speță, înscrisurile invocate nu demonstrează deținerea de către recurenta-reclamantă a pretinsului drept de folosință asupra terenului în suprafață de 1.897,13 ha, inclus în cererea de plată. De asemenea, se constată că sancțiunea retragerii întregului sprijin financiar dispusă în privința recurentei-reclamante a fost stabilită cu respectarea prevederilor art. 58 din Regulamentul (CE) nr. 1122/2009 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului în ceea ce privește ecocondiționalitatea, modularea și sistemul integrat de administrare și control în cadrul schemelor de ajutor direct pentru agricultori, precum și de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului în ceea ce privește ecocondiționalitatea în cadrul schemei de ajutoare prevăzute pentru sectorul vitivinicol, care menționează că, dacă diferența constatată între suprafața declarată în cadrul schemei de ajutor și suprafața determinată este mai mare de 20%, nu se acordă niciun ajutor pe suprafață pentru grupa de culturi în cauză. Aplicând aceste dispoziții legale la situația existentă în cauză, se constată că suprafața determinată, prin retragerea suprafeței de 1.611,80 ha din cea suprafața de 6.164,63 ha declarată în cererea unică de plată, era de 4.552,83 ha, ceea ce înseamnă o diferență procentuală de 35,40%, peste procentul minim prevăzut de lege. Ca atare, nu se poate invoca nerespectarea principiului proporționalității în cadrul sancțiunii aplicate recurentei-reclamante, privind rambursarea finanțării acordate. Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză, constatând legalitatea sentinței sub toate aspectele criticate.