ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3565/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14 februarie 2011, reclamanții B.C.M. și D.P.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul ministrul justiției, anularea în totalitate a Ordinului nr. 1870/C din 23 iulie 2010 emis de pârât în sensul înlăturării diminuării cu 25%, aplicată în perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, în ceea ce privește cuantumul brut al indemnizațiilor lunare de încadrare/salariilor, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale ale judecătorilor și asistenților judiciari și restituirea sumelor reținute în baza ordinului contestat.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că ordinul atacat nu le-a fost comunicat, că au îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de legea contenciosului administrativ (comunicându-li-se refuzul de revocare a ordinului) și că prin emiterea acestui ordin, salariile lunare ale personalului din sistemul judiciar au fost afectate în mod nejustificat. Reclamanții au arătat că deși diminuarea are un caracter temporar (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), în realitate, trimiterea generală la dispozițiile Legii nr. 118/2010 conduce la concluzia aplicării și a prevederilor art. 16 alin. (2), care transformă restrângerea temporară într-una definitivă, cu caracter permanent. Au arătat că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, veniturile menționate le-au fost diminuate cu 25%, măsură ce le-a restrâns exercițiul dreptului la muncă.

Astfel, restrângerea exercițiului dreptului la un salariu decent, corespunzător cu munca prestată de fiecare, și-a pierdut în contextul dat caracterul de măsură proporțională și rezonabilă raportat la situația invocată de inițiatorul proiectului de lege, Guvernul României. Reclamanții au invocat prevederile art. 124 alin. (3) din Constituție, care consacră înfăptuirea justiției și în care se arată că "judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", arătând în acest sens că garanțiile de independență ale puterii judecătorești prin diminuarea de 25% sunt grav afectate, măsurile adoptate fiind incompatibile cu toate documentele internaționale referitoare la sistemul judiciar. Chiar dacă remunerarea judecătorilor nu este singurul factor care asigură independența sistemului judiciar, micșorarea acesteia într-un procent considerabil, de 25%, reprezintă un factor de risc ce nu poate fi neglijat.

Au apreciat reclamanții că sunt încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât noțiunea de "bun" îmbracă, în situația dată, natura unui drept patrimonial, respectiv "orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică" (cauza Buchen contra Cehiei), fiind nesocotite și prevederile art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i) din O.G. nr. 137/2000, republicată, privitoare la "dreptul la muncă (...) la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare (...) la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare". De asemenea, au arătat reclamanții, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că salariul este un drept de posesie, astfel că autoritățile nu pot tăia abuziv salariile.

Prin Sentința nr. 5401 din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanți ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele. Diminuarea salarială a fost dispusă pe o perioadă limitată de timp, în baza unor dispoziții legale, fiind justificată de consecințele crizei financiare mondiale. În ceea ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că, pe de o parte, reclamanta nu a indicat nicio decizie a Curții Europene din care să rezulte că salariul neîncasat este un bun, în sensul Convenției, și că autoritățile publice nu au dreptul să modifice pentru viitor aceste drepturi.

Aceasta cu atât mai mult cu cât diminuarea nu a fost una arbitrară, ci a fost întemeiată pe situația economică dificilă în care se află economia națională ca urmare a crizei mondiale. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, reclamanții B.C.M. și D.P.C. au declarat recurs, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie. Înalta Curte, sesizată cu cererea de recurs de față și procedând la verificarea acesteia, a constatat faptul că recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 330/2009, judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și magistrații-asistenți, nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale, pot face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile, iar la alin. (2) al aceluiași articol se stabilește că împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri.

Hotărârile pronunțate sunt irevocabile. Această reglementare se regăsea și în art. 36 din O.U.G. nr. 26/2007. Așa cum rezultă din acțiunea formulată, plângerea a fost promovată de către reclamanții-recurenți în temeiul art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. Potrivit acestui articol, "împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri.

Hotărârile pronunțate sunt irevocabile" Același caracter irevocabil este reluat și de prevederile art. 7 din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, potrivit cărora: "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile." Față de prevederile legale, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea plângerii nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, dat fiind caracterul ei irevocabil.

Prin urmare, având în vedere că legea prevede o singură cale de atac - plângerea (contestația) împotriva hotărârii instituției care a stabilit drepturile salariale ale recurenților-reclamanți și aceasta a fost soluționată de Curtea de Apel București, recursul declarat împotriva sentinței pronunțate de această instanță este inadmisibil. Înalta Curte, văzând actele și lucrările dosarului, a constatat că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București și atacată cu recurs este irevocabilă, conform dispozițiilor arătate mai sus și coroborate cu dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 377/2007 faptul că judecătorii, procurorii și celelalte categorii de personal din sistemul justiției se află într-o situație obiectiv diferită, motiv pentru care legiuitorul a reglementat salarizarea și alte drepturi ale lor printr-un act normativ special, prin care a prevăzut reguli speciale de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale, precum și cu privire la exercitarea căilor de atac. Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este în drept ca, în considerarea unor situații deosebite, să stabilească reguli diferite, derogatorii de la normele dreptului comun, fără ca aceste reguli să îngrădească în vreun fel accesul la justiție, căci prin nicio dispoziție constituțională nu se prevede că accesul la justiție înseamnă accesul nelimitat la toate structurile judecătorești și nici faptul că toate procesele trebuie să parcurgă toate gradele de jurisdicție.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții B.C.M. și D.P.C. împotriva Sentinței nr. 5401 din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2013. Procesat de GGC - AZ