ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3565/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3565/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București la data de 14 februarie 2011, reclamanții B.C.M. și D.P.C. au
solicitat în contradictoriu cu pârâtul ministrul justiției, anularea în
totalitate a Ordinului nr. 1870/C din 23 iulie 2010 emis de pârât în sensul
înlăturării diminuării cu 25%, aplicată în perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie
2010, în ceea ce privește cuantumul brut al indemnizațiilor lunare de
încadrare/salariilor, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale
ale judecătorilor și asistenților judiciari și restituirea sumelor reținute în
baza ordinului contestat.
În motivarea
acțiunii, reclamanții au arătat că ordinul atacat nu le-a fost comunicat, că au
îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de legea contenciosului administrativ
(comunicându-li-se refuzul de revocare a ordinului) și că prin emiterea acestui
ordin, salariile lunare ale personalului din sistemul judiciar au fost afectate
în mod nejustificat.
Reclamanții au arătat
că deși diminuarea are un caracter temporar (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010),
în realitate, trimiterea generală la dispozițiile Legii nr. 118/2010 conduce la
concluzia aplicării și a prevederilor art. 16 alin. (2), care transformă
restrângerea temporară într-una definitivă, cu caracter permanent.
Au arătat că potrivit
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, veniturile menționate
le-au fost diminuate cu 25%, măsură ce le-a restrâns exercițiul dreptului la
muncă. Astfel, restrângerea exercițiului dreptului la un salariu decent,
corespunzător cu munca prestată de fiecare, și-a pierdut în contextul dat
caracterul de măsură proporțională și rezonabilă raportat la situația invocată
de inițiatorul proiectului de lege, Guvernul României.
Reclamanții au
invocat prevederile art. 124 alin. (3) din Constituție, care consacră
înfăptuirea justiției și în care se arată că "judecătorii sunt
independenți și se supun numai legii", arătând în acest sens că garanțiile
de independență ale puterii judecătorești prin diminuarea de 25% sunt grav
afectate, măsurile adoptate fiind incompatibile cu toate documentele
internaționale referitoare la sistemul judiciar. Chiar dacă remunerarea
judecătorilor nu este singurul factor care asigură independența sistemului
judiciar, micșorarea acesteia într-un procent considerabil, de 25%, reprezintă
un factor de risc ce nu poate fi neglijat.
Au apreciat
reclamanții că sunt încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât noțiunea de "bun"
îmbracă, în situația dată, natura unui drept patrimonial, respectiv "orice
interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică" (cauza
Buchen contra Cehiei), fiind nesocotite și prevederile art. 1 alin. (2) lit. e)
pct. i) din O.G. nr. 137/2000, republicată, privitoare la "dreptul la
muncă (...) la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare (...) la o
remunerație echitabilă și satisfăcătoare".
De asemenea, au
arătat reclamanții, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că salariul
este un drept de posesie, astfel că autoritățile nu pot tăia abuziv salariile.
Prin Sentința nr.
5401 din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel București a respins acțiunea
formulată de reclamanți ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele.
Diminuarea salarială
a fost dispusă pe o perioadă limitată de timp, în baza unor dispoziții legale,
fiind justificată de consecințele crizei financiare mondiale.
În ceea ce privește
încălcarea art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, Curtea a constatat că, pe de o parte, reclamanta nu a indicat nicio
decizie a Curții Europene din care să rezulte că salariul neîncasat este un
bun, în sensul Convenției, și că autoritățile publice nu au dreptul să modifice
pentru viitor aceste drepturi. Aceasta cu atât mai mult cu cât diminuarea nu a
fost una arbitrară, ci a fost întemeiată pe situația economică dificilă în care
se află economia națională ca urmare a crizei mondiale.
Împotriva sentinței
pronunțate de Curtea de Apel București, reclamanții B.C.M. și D.P.C. au
declarat recurs, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și
netemeinicie.
Înalta Curte,
sesizată cu cererea de recurs de față și procedând la verificarea acesteia, a
constatat faptul că recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce vor fi
arătate în continuare.
În conformitate cu
dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție, competența și
procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar împotriva hotărârilor
judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de
atac, în condițiile legii.
Potrivit art. 18 din
Legea nr. 330/2009, judecătorii, procurorii, personalul de specialitate
juridică asimilat acestora și magistrații-asistenți, nemulțumiți de modul de
stabilire a drepturilor salariale, pot face contestație, în termen de 15 zile
de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției,
Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la
colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se
soluționează în termen de cel mult 30 de zile, iar la alin. (2) al aceluiași
articol se stabilește că împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1)
se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de
contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau,
după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile
pronunțate sunt irevocabile.
Această reglementare
se regăsea și în art. 36 din O.U.G. nr. 26/2007.
Așa cum rezultă din
acțiunea formulată, plângerea a fost promovată de către reclamanții-recurenți
în temeiul art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte
drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din
sistemul justiției. Potrivit acestui articol, "împotriva hotărârilor
organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de
zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere
al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel
București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt
irevocabile"
Același caracter
irevocabil este reluat și de prevederile art. 7 din Anexa VI la Legea nr.
284/2010, potrivit cărora:
"(1) Personalul
salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a
drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data
comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de
conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii,
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției
Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți
de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de
apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în
termen de cel mult 30 de zile.
(2) Împotriva
hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen
de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de
conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de
Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt
irevocabile."
Față de prevederile
legale, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea
plângerii nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, dat fiind caracterul
ei irevocabil.
Prin urmare, având în
vedere că legea prevede o singură cale de atac - plângerea (contestația)
împotriva hotărârii instituției care a stabilit drepturile salariale ale
recurenților-reclamanți și aceasta a fost soluționată de Curtea de Apel București,
recursul declarat împotriva sentinței pronunțate de această instanță este
inadmisibil.
Înalta Curte, văzând
actele și lucrările dosarului, a constatat că hotărârea pronunțată de Curtea de
Apel București și atacată cu recurs este irevocabilă, conform dispozițiilor
arătate mai sus și coroborate cu dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 5 C.
proc. civ.
De altfel, Curtea
Constituțională a reținut prin Decizia nr. 377/2007 faptul că judecătorii,
procurorii și celelalte categorii de personal din sistemul justiției se află
într-o situație obiectiv diferită, motiv pentru care legiuitorul a reglementat
salarizarea și alte drepturi ale lor printr-un act normativ special, prin care
a prevăzut reguli speciale de contestare a modului de stabilire a drepturilor
salariale, precum și cu privire la exercitarea căilor de atac.
Curtea
Constituțională a statuat că legiuitorul este în drept ca, în considerarea unor
situații deosebite, să stabilească reguli diferite, derogatorii de la normele
dreptului comun, fără ca aceste reguli să îngrădească în vreun fel accesul la
justiție, căci prin nicio dispoziție constituțională nu se prevede că accesul
la justiție înseamnă accesul nelimitat la toate structurile judecătorești și
nici faptul că toate procesele trebuie să parcurgă toate gradele de
jurisdicție.
Pentru aceste
considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca
inadmisibil recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanții B.C.M. și D.P.C. împotriva Sentinței nr. 5401 din 27
septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 22 martie 2013.
Procesat
de GGC - AZ