ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3044/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin hotărârea arbitrală parțială nr. 278 din 20

decembrie 2006 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.

a fost admisă excepția de necompetență a instanței arbitrale în soluționarea

capetelor II, III și IV din cererea reclamantei SC A. SA Alba Iulia prin care

solicitase, în contradictoriu cu A.D.S. București să se suspende executarea

silită începută de pârâtă în temeiul contractului de concesiune din 2001, să se

anuleze ordinul de poprire dispusă prin adresa din 15 august 2006 și să se

dispună încetarea executării silite, dispunându-se închiderea procedurii

arbitrale privitoare la aceste cereri.

Prin aceeași hotărâre s-a

dispus continuarea judecății cu privire la primul capăt de cerere prin care

reclamanta solicitase constatarea încetării efectelor contractului de

concesiune din 2001 încheiat între părți, petit soluționat ulterior prin

sentința arbitrală nr. 6 din 18 ianuarie 2007 în sensul respingerii cererii ca

neîntemeiate.

Instanța arbitrală a reținut

că în lipsa unui pact comisoriu în contract, notificarea reclamantei din 10

septembrie 2002 prin care denunța unilateral contractul de concesiune, nu poate

avea ca efect rezilierea de plin drept a contractului, așa cum a solicitat

reclamanta prin cererea sa, ci, eventual, aceasta, în temeiul art. 1020 – art. 1021

C. civ. poate solicita în instanță, pe cale judiciară, rezilierea contractului

pentru neexecutarea obligațiilor asumate de pârâtă prin contract.

Împotriva celor două

hotărâri arbitrale reclamanta a formulat acțiuni în anulare, conexate la 9 mai

2007 sub nr. 777/2/2007, dosar aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a

V-a comercială.

Prin sentința comercială nr.

145 din 25 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, au

fost respinse ambele acțiuni în anulare reținându-se că reclamanta nu a probat

că cele două sentințe arbitrale ar fi fost date cu încălcarea normelor

imperative ale legii, ci, din contră, din actele dosarului arbitral s-a reținut

că toți arbitri desemnați au participat la deliberare, că s-au întocmit minute

corespunzătoare, că susținerile părților s-au consemnat în practicalele

hotărârilor arbitrale și că hotărârile sunt semnate de toți membrii

tribunalului arbitral.

Nemulțumită de această

sentință reclamanta a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru

nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de

recurs recurenta critică instanța de apel pentru greșita interpretare a

dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., întrucât cele două hotărâri

arbitrale sunt nule, ele nefiind luate în secret și cu participarea tuturor

arbitrilor.

De asemenea, conform art. 361

C. proc. civ. hotărârea arbitrală trebuie să cuprindă numele tuturor

persoanelor ce au participat la dezbaterea litigiului, cerință nerespectată în

speță, nefiind menționat nici numele reprezentanților părților, nici

semnăturile arbitrilor.

În drept s-au invocat

dispozițiile art. 299, art. 3601, art. 364, art. 366 și art. 3661 C. proc. civ.

precum și art. 58 și art. 69 din Regulile de procedură arbitrală.

La termenul din 10 aprilie

2008 recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ. invocând necompetența instanțelor în soluționarea pricinii, motiv de

ordine publică dezvoltat în scris prin memoriul depus la 14 aprilie 2008.

În susținerea acestei

critici recurenta invocă natura administrativă a contractului de concesiune din

2001, întrucât transmiterea spre exploatare a terenurilor s-a făcut „pentru

satisfacerea interesului public și asigurarea protecției mediului” după cum s-a

stipulat în art. 2.1 și art. 2.3 din contract.

Față de cele stipulate de

părți în contract recurenta apreciază, având în vedere dispozițiile art. 8 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005 și art. 342

C. proc. civ. că litigiul ar fi intrat în primă instanță în competența Curții

de Apel București, secția contencios administrativ, iar acțiunea în anulare ar

fi trebuit soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal.

Prin întâmpinare intimata - pârâtă

a solicitat respingerea recursului, atât cu privire la necompetență cât și cu

privire la fondul acțiunilor în anulare.

Recursul reclamantei este

nefondat.

Chiar dacă recurenta nu a invocat

în recursul inițial niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., Curtea apreciază, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., că respectivele critici se încadrează în motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât motivul de recurs

invocat la 10 aprilie 2008 este un motiv de ordine publică ce vizează

necompetența instanțelor comerciale, motiv ce ar face de prisos analizarea

oricărei alte critici, Curtea va analiza prioritar această critică.

Susținerea recurentei

privind natura administrativă a contractului de concesiune din 22 mai 2001

încheiat cu intimata - pârâtă și deci, necompetența instanțelor comerciale în

soluționarea acțiunii în anulare și implicit a recursului este neîntemeiată

deoarece contractul în litigiu are stipulat în art. 11.1 că „litigiile de orice

fel ce decurg din executarea prezentului contract de concesionare, care nu vor

putea fi soluționate pe cale amiabilă, sunt de competența Curții Comerciale de

Arbitraj Internațional de pe lângă C.C.I.R.”, instanță sesizată de însăși

recurentă.

Din moment ce soluția de

fond a fost dată de o instanță comercială, desemnată ca fiind competentă prin

însăși clauza compromisorie, rezultă că și acțiunea în anularea ei și recursul

intră tot în competența instanțelor comerciale.

De altfel, susținerea recurentei

că respectivul contract ar fi un contract administrativ este nefondată deoarece

potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, sunt asimilate actelor administrative contractele încheiate de

autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea de

servicii publice, achiziții publice, cerințe neîndeplinite în speță.

Din contractul părților nu

rezultă că terenul concesionat reclamantei este proprietate publică a statului

ci, din contră, din art. 2.6 rezultă că acesta face parte din domeniul privat

al statului, suprafața concesionată putând fi diminuată urmare retrocedărilor

sau reconstituirii dreptului de proprietate foștilor proprietari.

Împrejurarea că în art. 2.3

părțile au stabilit ca obiective principale asigurarea exploatării terenului în

condiții de eficiență asigurarea protecției mediului și satisfacerea

interesului public, interes detaliat în art. 2.4 nu schimbă regimul juridic al

terenului.

În consecință, în speță nu

sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și nici cele

ale art. 8 alin. (2) din același act normativ, cum greșit susține recurenta,

motiv pentru care Curtea apreciază ca nefondată critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

De asemenea, neîntemeiată

este și critica privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 364 lit. i) C.

proc. civ. deoarece, din actele dosarului arbitral, cum corect a reținut și

instanța de apel, rezultă că ambele hotărâri arbitrale sunt semnate de toți

membrii Tribunalului Arbitral, inclusiv încheierile de amânare a pronunțării

sentințelor arbitrale ce fac parte din sentințe.

Încheierile de amânare a

pronunțării celor două sentințe arbitrale cuprind susținerile părților și

menționarea expresă a reprezentanților părților, susținerile recurentei fiind

total neîntemeiate pe acest aspect.

În consecință și motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a fi

respins ca nefondat, soluția dată în acțiunile în anulare a celor două hotărâri

arbitrale fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC A. SA Alba Iulia împotriva sentinței nr. 145 din 25 iunie 2007

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2008.