ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1229/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1229/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, secția a V-a comercială, contestatoarea SC D.B. SA în
contradictoriu cu intimata A.D.S. a solicitat anularea actelor de executare
intitulate comunicarea titlului executor din 13 mai 2007 și a somației cu
același număr.
În motivarea contestației
s-a arătat că prin actele de executare comunicate în 31 mai 2007 primite la 15
iunie 2007 intimata a invocat caracterul de titlu executor al contractului de
concesiune din 23 februarie 2004, încheiat între părți cu privire la o
suprafață de 7.753,48 ha teren cu destinația agricolă aflat în perimetrul
localităților Călărași, Modelu, Roșeți și Dichiseni din județul Călărași.
Contestatoarea a invocat
nulitatea absolută a tuturor actelor de executare menționate și a celor
subsecvente deoarece acestea se întemeiază pe prevederile O.U.G. nr. 64/2005
act normativ care nu retroactivează și care nu poate modifica un contract legal
încheiat între părți, au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. și
întocmirea actelor de executare de către un organ necompetent, respectiv
organele proprii ale intimatei este de asemeni motiv de nulitate absolută în
condițiile în care contractului de concesiune nu-i sunt aplicabile dispozițiile
ordonanței menționate.
În aceste condiții a mai
arătat contestatoarea singurele organe care ar fi putut proceda la executarea
silită ar fi fost executorii judecătorești, conform Codului de procedură
civilă.
Contestatoarea a mai invocat
și inexistența obligației principale ca efect al suspendării de drept a
executării contractului de concesiune, urmare directă a forței majore
notificată concedentului în conformitate cu prevederile art. 12.1 din contract,
la data de 18 aprilie 2006.
În drept s-au invocat
prevederile art. 44 – art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, O.U.G. nr. 64/2005, art. 969
– art. 970 C. civ., art. 399 și urm. C. proc. civ. și art. 15 din Constituția
României.
Prin întâmpinare, intimata a
solicitat respingerea contestației arătând că obligația de plată a debitului
potrivit contractului de concesiune din 2004 este certă, lichidă și exigibilă,
astfel că executarea poate fi pretinsă concesionarului imediat.
Curtea de Apel București, secția
a V-a comercială, prin sentința comercială nr. 165 pronunțată la 10 septembrie
2007 a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de
contestatoarea SC D.B. SA Vatra Dornei cu motivarea în esență că potrivit
dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 190/2004 contractele de concesiune
a terenurilor cu destinație agricolă încheiate cu A.D.S. constituție titluri
executorii pentru plata redevenței, la termenele și modalitățile stabilite în
contracte, că dispozițiile O.U.G. nr. 64/2005 sunt norme de procedură de
imediată aplicare, deci sunt aplicabile și în ceea ce privește executarea
contractului de concesiune din 2004 și că prevederile derogatorii ale O.U.G. nr.
51/1998 permit intimatei să își organizeze propriul corp de executori.
Cu privire la forța majoră
invocată, Curtea a reținut că potrivit art. 12 din contract, concesionarul care
a invocat forța majoră nu a depus documentele doveditoare avizate de
autoritatea competentă, din care să rezulte inundarea suprafețelor de teren pe
care le exploatează în locațiile indicate în contract.
Cu petiția înregistrată la
data de 16 decembrie 2007, în termen legal, reclamanta a declarat recurs
împotriva sentinței criticând-o pentru nelegalitate.
Printr-un prim motiv de
recurs, recurenta a arătat că potrivit art. 969 – art. 970 C. civ. concedentul
nu putea să solicite plata redevenței pentru perioada în care terenul
concesionat era impropriu folosinței pentru agricultură (art. 1423 C. civ.)
rezultând astfel inexistența obligației principale, ca efect a suspendării de
drept a executării contractului de concesiune, urmare directă a forței majore
notificată concedentului (pârâtei) în conformitate cu prevederile art. 12.1 din
contract, la data de 18 aprilie 2004.
Recurenta mai arată cu
privire la motivele de nulitate a actelor de executare constând în somația și
titlul executoriu reprezentat de contractul de concesiune din 2004 că acestui
contract nu i se aplică O.U.G. nr. 64/2005, această ordonanță nu
retroactivează, că au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. civ., deoarece
actul normativ nu poate modifica unilateral un contract încheiat legal între
părți și că îndeplinirea actelor de executare de către un organ necompetent
respectiv organele proprii ale A.D.S. este de asemeni motiv de nulitate
absolută.
Pentru motivele invocate
contestatoarea a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței
în sensul admiterii contestației și anulării tuturor actelor de executare
silită efectuate.
În drept recurenta a invocat
dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., art. 969 – art. 970 C. civ.
Examinând în ansamblu
criticile invocate în raport de actele și lucrările cauzei și având în vedere
dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat
pentru considerentele ce se vor arăta.
Astfel, din actele și
lucrările cauzei rezultă că în mod corect a stabilit instanța de fond că sunt
aplicabile dispozițiile Legii nr. 190/2004 astfel că potrivit art. 3 din
această lege contractele de concesiune a terenurilor cu destinație agricolă
încheiate de A.D.S. constituie titluri executorii pentru plata redevenței la termenele
și modalitățile stabilite în contracte.
Este de reținut de asemeni
că prin art. 372 C. proc. civ., care constituie dreptul comun se prevede că
„executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești
ori a unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”.
Rezultă deci că prevederile
legale care recunosc valoarea de titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt
cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi speciale, au caracter de
norme procedurale referitoare la executarea silită.
Motivul de recurs referitor
la nulitatea absolută a formelor de executare, este nefondat, întrucât la data
intrării în vigoare a Legii nr. 190/2004 contractul de concesiune din 2004
reprezenta un titlu valabil în baza căruia intimata A.D.S. putea obține
îndeplinirea obligației de plată a redevenței, iar dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998,
cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile O.U.G.
64/2005 permit intimatei să-și organizeze propriul corp de executori.
Cu privire la inexistența
obligației principale ca urmare a intervenției forței majore, Înalta Curte
constată că în mod legal a apreciat instanța fondului că din analiza
contractului de concesiune încheiat de părți și anume capitolele referitoare la
redevența datorată și plata acesteia, nu există nicio clauză contractuală care
să prevadă că plata redevenței depinde de producția obținută ca urmare a
exploatării terenului de către concesionar.
Pentru considerentele
arătate conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul
contestatoarei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de contestatoarea SC D.B. SA Vatra Dornei (în prezent SC D.A. SA) împotriva
sentinței comerciale nr. 165 din 10 septembrie 2007 a Curții de Apel București,
secția a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 26 martie 2008.