ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2469/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC A.D. Ocnei a contestat

executarea silită începută de A.D.S. București prin somația de plată comunicată

cu adresa nr. 34493 din 27 noiembrie 2008, emisă pentru suma de 1.070.111 lei.

Obiectul contestației l-a constituit anularea somației de plată și a celorlalte

acte de executare pentru nerespectarea dispozițiilor art. 379 alin. (3) C.

proc. civ.

Contestatoarea a motivat, în fapt, cererea

invocând faptul că între părțile în proces a existat contractul nr. 29 din 7

ianuarie 2004, că acesta s-a derulat pe anii 2004 și 2005 și că în anul 2006

i-a fost notificată rezilierea prin adresa nr. 7049 din 16 ianuarie. A mai

arătat contestatoarea că între părți s-a declanșat un proces prin care s-a

cerut să se constate că nu a operat rezilierea deplin drept a contractului de

concesiune. Deși nu a avut posesia terenurilor pe întreaga perioadă cuprinsă între

2006 - 2008 până la finalizarea litigiului, emiterea unui număr de 13 facturi

și declanșarea procedurii de executare a fost considerată de contestatoare ca

fiind nelegală din moment ce debitul nu era cert, lichid și exigibil.

În fața instanței de fond au fost invocate

chestiuni legate de aplicarea art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998, care au

fost soluționate apreciindu-se față de actele dosarului că SC A.D. Ocnei a

făcut dovada comunicării contestației la executare cu scrisoare recomandată confirmată

de primitor, înainte de sesizarea instanței.

Examinând pe fond susținerile contestatoarei,

Curtea de Apel a reținut că prin decizia nr. 2607 din 26 septembrie 2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod irevocabil că nu a intervenit rezoluțiunea

contractului de concesiune nr. 29 din 7 ianuarie 2004. După confirmarea valabilității

contractului de concesiune și a caracterului de titlu executor, în conformitate

cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 190/2004, Curtea de Apel a făcut referire la

probele aflate la dosar stabilind că procesul-verbal din 2 iunie 2006 face

dovada faptului că terenul care se afla în posesia contestatoarei a fost

preluat de o comisie din care a făcut parte și reprezentantul A.D.S.

Curtea a mai constatat că nu s-au respectat

obligațiile stabilite prin contract în sarcina A.D.S. de a pune la dispoziția

societății contestatoare terenul concesionat și de a nu o tulbura pe aceasta în

exercitarea drepturilor rezultate din contract. S-a mai stabilit de prima

instanță și dreptul contestatoarei de a opune excepția de neexecutare pe

această cale a contestației la executare față de izvorul unic al obligațiilor.

În final instanța a conchis că A.D.S. nu este îndrituită la redevență pentru

perioada 2006 - 2008 întrucât nu a fost asigurată folosința terenului concesionat,

altfel spus, Curtea a constatat inexistența unei creanțe certe, lichide și

exigibile.

Împotriva sentinței nr. 13 din 5 februarie 2009 a declarat recurs intimata SC A.D.S., care a apreciat că soluția de admitere a contestației la

executare și de anulare a actelor de executare este netemeinică și nelegală

întrucât prin constatarea irevocabilă a neoperării rezoluțiunii, contractul a

produs efecte. A mai susținut recurenta că terenul a fost avut în folosință de

contestatoarea intimată și că în aceste condiții este debitoarea redevenței

calculată pe perioada 2006 – 2008, de la notificarea rezoluțiunii până la

pronunțarea deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta a criticat și reținerea instanței de fond potrivit căreia creanța nu

este lichidă și exigibilă. Potrivit recurentei obligația este certă pentru că

rezultă din contract, este lichidă pentru că are un cuantum determinat și

cunoscut și, în fine că, este exigibilă întrucât termenele de plată au fost

prevăzute în contract.

Pentru toate aceste motive, A.D.S. București

a solicitat admiterea recursului și în fond modificarea soluției pronunțată de

prima instanță în sensul respingerii contestației la executare.

Intimata a combătut motivele de recurs

apreciind că acestea sunt apărări de fond care au fost examinate în primă

instanță. A mai arătat intimata că terenurile nu i-au fost predate, că din

suprafața pe care a deținut-o o parte s-a predat conform procesului verbal de

preluare încheiat de A.D.S. București și reprezentantul său teritorial

D.A.D.R., astfel că suprafața inițială de 2.658 ha a fost diminuată. Emiterea unor facturi pentru suprafețe pe care nu le-a mai deținut în

perioada facturată demonstrează potrivit intimatei că s-a pornit executarea

pentru o creanță incertă.

În consecință, intimata SC A.D. Ocnei SA a

solicitat respingerea recursului evocând și faptul că recursul nu se încadrează

în prevederile art. 304 C. proc. civ.

Recursul este nefondat

împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel,

astfel că nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (1 -

9) C. proc. civ. Prin urmare, invocarea de către intimată a încălcării

prevederilor procedurale în legătură cu motivele de nelegalitate care, în

opinia acesteia, nu au fost indicate, va fi respinsă.

primei instanțe, în conformitate cu art. 304

1

C. proc. civ., pe

aspecte de netemeinicie și nelegalitate care, în esență, vizează dreptul la

redevență calculată pe perioada 2006 - 2008, perioadă cuprinsă între data

notificării rezoluțiunii și data pronunțării irevocabile a deciziei prin care s-au

recunoscut efectele contractului de concesiune prin infirmarea rezoluțiunii.

În aceste condiții, recurenta s-a considerat

îndreptățită să pornească executarea silită împotriva intimatei motivat de

faptul că recunoscându-se efectele contractului, redevența este datorată și pe

perioada în litigiu, creanța devenind în opinia acesteia, certă, lichidă și

exigibilă.

nelegalitatea soluției primei instanțe pentru motivul că instanța nu i-a primit

susținerile de respingere a contestației la executare este nefondată întrucât

recurenta a omis un aspect esențial al executării silite și anume că orice

urmărire silită care se pornește împotriva unui debitor trebuie să aibă un

dublu fundament: titlul executor și creanța cuprinsă în titlu.

Din această perspectivă se observă că

recurenta a invocat ca izvor al obligației contractul de concesiune pe care l-a

opus ca titlu. Deși natura executorie a titlului nu a fost contestată, în speță,

s-a pus în discuție puterea de a se proceda la executarea forțată a dreptului

pe care titlul l-a atestat, în alți termeni, dacă dreptul de care se prevalează

creditorul urmăritor este creator de obligații în sarcina debitorului urmărit.

Sub aspectul luat în analiză, Înalta Curte

constată, așa cum corect a reținut și prima instanță, că pentru perioada în

litigiu facturată intimatei nu s-a făcut dovada că terenurile pentru care s-a

calculat redevența se aflau în posesia intimatei. Edificator în acest sens este

procesul verbal din 2 iunie 2006 din conținutul căruia rezultă că intimata i-a

predat recurentei terenurile care au făcut obiectul contractului de concesiune

„ca efect al notificării rezilierii”.

Întrucât dreptul de a percepe redevența trebuie

să fie concret în lipsa probelor care să înlăture constatarea din 2 iunie 2006

pe întregul interval cuprins între 2006 - 2008, critica potrivit căruia

creditoarea își poate afirma dreptul de a pune în executare debitul facturat

este nefondată.

trebuie examinat sub aspectul propus, motivat de faptul că aceasta reprezintă

cauza urmăririi asupra căreia operează executarea silită. Din acest punct de

vedere trebuie observat că dreptul creditorului urmăritor trebuie să vizeze o

creață certă, lichidă și exigibilă. După cum s-a arătat mai sus nu s-a

demonstrat că terenul în totalitatea sa a fost exploatat pe întreaga perioadă

în discuție pentru ca redevența să poată fi calculată cu certitudine. Altfel

spus, urmărirea nu poate avea loc pentru o creanță posibilă sau eventuală bazată

„pe o prezumție de folosință”. Prin urmare, creanța nu numai că nu este certă dar

nu îndeplinește nici condiția de a fi lichidă și exigibilă. Faptul că s-a

stabilit o perioadă determinată (2006 - 2008) pe care creditoarea a luat-o în

calcul nu valorează exigibilitate întrucât aceasta este o condiție a creanței

numai atunci când se fundamentează pe cauza urmăririi. Or, așa cum s-a arătat

deja creanța nu poate crea obligații în sarcina debitorului urmărit.

Rezumând argumentele de mai sus se va reține

că obligația de plată prevăzută în contractul de concesiune nu conferă

certitudine creanței iar lichiditatea acesteia afirmată de recurentă în sensul

că se poate determina cuantumul redevenței potrivit cotației de la bursă nu

susține criticile aduse sentinței de fond care a stabilit în mod corect că

îndeplinirea obligației de plată a redevenței era condiționată de îndeplinirea

propriei obligații contractuale a recurentei de a pune la dispoziția societății

contestatoare terenul concesionat și de a nu tulbura exercitarea drepturilor

rezultate din contract (art. 3.3, 3.4 și 7.2.1 din contract).

În consecință, față de cele ce preced,

potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta A.D.S. BUCUREȘTI împotriva sentinței comerciale nr. 13 din 5 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

octombrie 2009.