ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 164/2014

Asupra cauzei de față, în condițiile art. 499 C. proc. civ., reține următoarele: Cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, având în vedere înscrisurile dosarului și dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respinsă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Hotărârea instanței de fond a fost comunicată la data de 2 iulie 2013 la domiciliul indicat de reclamant, astfel cum s-a solicitat în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Art. 185 C. proc. civ. prevede la alin. (1) următoarele: „(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.” „(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.” Înalta Curtea constată că recurentul-reclamant a formulat motivele de recurs la data de 25 septembrie 2013, fără a cere totodată repunerea sa în termen și fără a depune dovada că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Analizând motivul invocat de recurentul-reclamant, comunicarea sentinței recurate la 2 iulie 2013, dată la care era internat în Spitalul Militar, Înalta Curte apreciază că această împrejurare nu constituie un motiv temeinic justificat de întârziere în exercitarea căii de atac în termenul legal. Dezbaterile pe fondul cererii de chemare în judecată au avut loc pe data de 21 iunie 2013, când reclamantul a fost reprezentat de apărător ales A.D., acesta neformulând cerere de schimbare a domiciliului procedural, eventual la sediul cabinetului de avocatură, astfel cum prevede art. 172 C. proc. civ., deși, după cum se susține, reclamantul se afla internat în spital în acea perioadă.

De asemenea, recurentul nu a făcut nici dovada când a început și, respectiv, a încetat împiedicarea formulării recursului în termen, din înscrisul anexat, recepta medicală, reieșind că a fost în tratament și internat în perioada mai-septembrie 2013, fără a rezulta cu certitudine durata internării în clinica medicală. Înalta Curte reține și dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege (…)”. Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca tardiv formulat, reținând că, după cum recunoaște și recurentul-reclamant, comunicarea sentinței instanței de fond a avut loc la data de 2 iulie 2013 iar motivele de recurs au fost depuse la data de 25 septembrie 2013, cu mult peste termenul legal de 15 zile, prevăzut de articolul 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, incident în cauză.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 alin. (5) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termen și va respinge recursul ca tardiv formulat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere în termenul de recurs. Respinge recursul formulat de I.M. împotriva sentinței civile nr. 2096 din 21 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat. Definitivă. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2014.