ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 164/2014

Asupra cauzei de față, în condițiile art. 499 C. proc. civ.,

reține următoarele:

Cererea de repunere

în termenul de declarare a recursului, având în vedere înscrisurile dosarului

și dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respinsă pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Hotărârea

instanței de fond a fost comunicată la data de 2 iulie 2013 la domiciliul indicat

de reclamant, astfel cum s-a solicitat în cuprinsul cererii de chemare în

judecată.

Art.

185 C. proc. civ. prevede la alin. (1) următoarele:

„(1)

Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea

acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care

legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de

nulitate.”

„(1)

Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă

dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2)

În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la

încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul

exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru

exercitarea căii de atac.”

Înalta

Curtea constată că recurentul-reclamant a formulat motivele de recurs la data

de 25 septembrie 2013, fără a cere totodată repunerea sa în termen și fără a

depune dovada că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Analizând

motivul invocat de recurentul-reclamant, comunicarea sentinței recurate la 2

iulie 2013, dată la care era internat în Spitalul Militar, Înalta Curte

apreciază că această împrejurare nu constituie un motiv temeinic justificat de

întârziere în exercitarea căii de atac în termenul legal.

Dezbaterile

pe fondul cererii de chemare în judecată au avut loc pe data de 21 iunie 2013,

când reclamantul a fost reprezentat de apărător ales A.D., acesta neformulând

cerere de schimbare a domiciliului procedural, eventual la sediul cabinetului

de avocatură, astfel cum prevede art. 172 C. proc. civ., deși, după cum se

susține, reclamantul se afla internat în spital în acea perioadă.

De

asemenea, recurentul nu a făcut nici dovada când a început și, respectiv, a

încetat împiedicarea formulării recursului în termen, din înscrisul anexat,

recepta medicală, reieșind că a fost în tratament și internat în perioada mai-septembrie

2013, fără a rezulta cu certitudine durata internării în clinica medicală.

Înalta

Curte reține și dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „părțile

au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele

stabilite de lege (…)”.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca tardiv

formulat, reținând că, după cum recunoaște și recurentul-reclamant, comunicarea

sentinței instanței de fond a avut loc la data de 2 iulie 2013 iar motivele de

recurs au fost depuse la data de 25 septembrie 2013, cu mult peste termenul

legal de 15 zile, prevăzut de articolul 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

incident în cauză.

Pentru

aceste considerente, în temeiul art. 497 alin. (5) C. proc. civ., republicat,

Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termen și va respinge recursul

ca tardiv formulat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de repunere în termenul de recurs.

Respinge

recursul formulat de I.M. împotriva sentinței civile nr. 2096 din 21 iunie 2013

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca tardiv formulat.

Definitivă.

Fără

nicio cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2014.