ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6563/2019

Ședința publică din data de 19 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2015, reclamanta SC "A." S.R.L. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 164 din 16.02.2015, emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de impunere x din 28.11.2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. x din 28.11.2014, solicitând anularea deciziei nr. 164/2014 precizată și admiterea contestației sale fiscale, așa cum aceasta a fost formulată.

Prin sentința nr. 20/12.01.2016, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și a declinat competența judecării cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, raportat la obiectul cauzei și la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 44 din 18 februarie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului său, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

Motivația instanței precum că societatea a înregistrat în evidența contabilă pe cheltuieli deductibile prestări servicii, pentru care nu poate justifica necesitatea prestării acestora în scopul desfășurării activității, nu pot fi reținute de instanța de control. Se reține că suma de 342.521 RON cu titlu de impozit pe profit s-ar datora ca urmare a înregistrării în evidența contabilă a cheltuielilor cu prestările de servicii, a cheltuielilor cu reclama și publicitatea, a cheltuielilor privind întreținerea și reparația (1.149.445 RON - S.C. C. S.R.L. și suma de 155.000 RON cu S.C. D. S.R.L., pentru care societatea nu a prezentat documente care să reflecte necesitatea acestora în scopul activității desfășurate și nu au fost prezentate situații de lucrări, rapoarte de lucru, fiind reîncadrată tranzacțiile efectuate cu S.C. E. S.R.L., ca fiind firma de tip "fantomă".

Sumele reținute cu titlu de impozit pe profit cât și accesoriile aferente nu sunt stabilite în mod corect și legal, motivat de faptul că relația comercială între societatea reclamantă și societățile cu care s-a colaborat fiind considerate de organul fiscal societăți cu un comportament "tip fantomă" a avut la baza documente justificative(facturi), din care rezultă operațiunea comercială, documente ce îndeplinesc cerințele impuse de legea contabilității.

Sumele înscrise în facturile rezultate din relația comercială întocmite între societate și S.C. SC C. S.R.L., S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. reprezintă cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit, deoarece organul de control nu a dovedit fictivitatea facturilor, acestea au fost înregistrate în evidența contabilă, neascunzându-se sursa impozabilă, iar plata acestora a fost efectuată în mod corespunzător, prin ordine de plată.

Reclamanta consideră că dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, sunt exprese:

"Următoarele venituri sunt neimpozabile la calculul profitului impozabil:

c) veniturile din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, veniturile din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, precum și veniturile din restituirea sau anularea unor dobânzi și/sau penalități de întârziere pentru care nu s-a acordat deducere."

S-a mai reținut ca societatea a realizat tranzacții și a înregistrat în evidența contabilă aprovizionări fictive de mărfuri pe baza mai multor facturi emise în numele unei societăți de tip fantomă, motiv pentru care a procedat la neacordarea dreptului de deducere a TVA, pe motiv că au fost încălcate prevederile, art. 145 alin. p 2 lit. a) din Codul fiscal.

La stabilirea impozitului pe profit, trebuia să se dea eficiență dispozițiilor art. 11 alin. (1), care sunt exprese:

"La stabilirea sumei unui impozit sau unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției".

Dispozițiile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal nu obligă în mod imperativ organul de control să nu ia în considerare o tranzacție cu un agent economic, ci dă posibilitatea acestuia să aprecieze funcție de împrejurări și circumstanțe, dacă tranzacțiile sunt evidențiate în mod cronologic așa cum o cer dispozițiile legale în materie, dacă facturile înregistrate corespund din punct de vedere al întocmirii lor, pentru a fi identificați clienții, furnizorii, relațiile comerciale cu astfel de agenți economici cu comportament tip "fantomă".

Problema supusă dezbaterii în prezenta cauză o constituie lămurirea condițiilor care trebuie respectate de către contribuabil, pentru a putea beneficia de dreptul la deducerea TVA, iar situația de fapt supusă analizei nu s-a bazat pe probe concludente, precise, exacte ci doar pe suspiciuni.

În conformitate cu dispozițiile art. 146 alin. (1) Codul fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155, precum și dovada plății în cazul achizițiilor efectuate de către persoanele impozabile care aplică sistemul TVA la încasare, respectiv de către persoanele impozabile care achiziționează bunuri/servicii de la persoane impozabile în perioada în care aplică sistemul TVA la încasare;

b) pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, dar pentru care persoana impozabilă este obligată la plata taxei, conform art. 150 alin. (2) - (6), să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 sau documentele prevăzute la art. 155 al alin. (1);

Potrivit acestor reglementari, taxa pe valoarea adăugată se poate deduce dacă documentele justificative conțin și furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată.

Legea nr. 571/2003 a reglementat, cu caracter unitar, atât obligativitatea prezentării documentelor justificative, cât și mențiunile sau informațiile care să rezulte din acestea. Se poate conchide, așadar, ca legiuitorul a stabilit că pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, contribuabilul trebuie să respecte cumulativ cele două condiții - să dețină o factură care să cuprindă toate informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) sau documentele prevăzute la art. 155

1

alin. (1) și să înregistreze taxa ca taxă colectată în decontul aferent perioadei fiscale în care ia naștere exigibilitatea taxei.

Prin Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, legiuitorul reglementează la pct. 46 "Justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Codul fiscal sau cu alte documente care să conțină cel puțin informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu excepția facturilor simplificate prevăzute la pct. 78."

Prin urmare, pentru a beneficia de acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, persoana impozabilă trebuie să justifice exercitarea dreptului de deducere în baza exemplarului original al facturii, conform art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, care să conțină informațiile prevăzute de art. 155 alin. (19) din Codul fiscal.

Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă, înregistrată în scopuri de TVA, trebuie să justifice dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să-i fie livrate de o altă persoană impozabilă, de asemenea înregistrată în scopuri de TVA, cu exemplarul original al facturii care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu informațiile prevăzute de legiuitor prin articolele de lege invocate.

Din actele puse la dispoziție, respectiv facturile fiscale prezentate de societate, rezultă fără putință de tăgadă faptul că facturile fiscale ce au stat la baza tranzacțiilor conțin toate elementele prevăzute de lege (completate la rubrica care privesc datele de identificare ale vânzătorului, cumpărătorului, respectiv sediul societății cumpărătoare, Codul fiscal, cuantumul T.V.A,cota aplicată, beneficiarul, denumirea și bunurile ce au făcut obiectul tranzacțiilor economice dintre persoanele juridice). Documentele care au fost depuse de către societate pentru a justifica dreptul de deducere a TVA-ului respectă prevederile art. 155 Codul fiscal astfel că în mod eronat organele fiscale au respins cererea privind exercitarea dreptului de deducere.

În opinia recurentei, taxa pe valoarea adăugată poate fi dedusă în situația în care documentele justificative prezentate conțin și furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea acestei taxe. În consecință, întrucât societatea a respectat prevederile art. 146 -155 Codul fiscal, aceasta poate beneficia de exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

Societatea este pe deplin prejudiciată de măsurile dispuse de către organele de control întrucât suntem contribuabili de bună-credință și având în vedere condițiile stipulate în art. 146 din Codul fiscal aveam dreptul de a beneficia de exercitarea dreptului de deducere al TVA.

Acordarea dreptului de deducere este un principiu fundamental al sistemului European de TVA, care nu poate fi limitat. Dreptul de deducere poate fi refuzat în situația excepțională în care se probează în mod cert, și nu pe suspiciuni, dincolo de orice dubiu rezonabil, că în mod obiectiv societatea care a solicitat rambursarea TVA, știa sau ar fi trebuit să știe că participa la un mecanism fraudulos.

Sarcina probei revenea organelor fiscale să demonstreze că societatea a luat parte la un circuit fraudulos, ca expresie a principiului de bună-credință care se prezumă până la dovedirea contrariului. Atâta timp cât nu s-a demonstrat, nu s-a probat în mod obiectiv că societatea a luat parte la un mecanism fraudulos în materie de TVA, dreptul de deducere nu poate fi refuzat, indiferent de comportamentul celorlalți participanți implicați în sistemul de TVA.

Facturile fiscale au fost înregistrate în evidența contabilă a societății, fapt reținut chiar și de organul de control, iar simpla motivare a acestuia conform căreia societățile cu care a colaborat au comportament tip fantomă, și nu au declarat tranzacțiile economice cu societatea reclamantă reprezintă împrejurări de care aceasta nu poate fi răspunzătoare.

Din punctul său de vedere s-a comportat ca un agent de bună credință și a procedat la înregistrarea mărfurilor achiziționate, a înregistrat veniturile, a dedus cheltuielile cu achiziționarea mărfurilor, a înregistrat declarat și virat bugetului de stat impozitul pe profit realizat cât și TVA -ul aferent acestor tranzacții, în schimb agentului economic cu un comportament tip fantomă nu-i incumbă nicio obligație, legea fiscală neprevăzând sancțiuni pentru această categorie de contribuabil care dă dovada de un comportament fiscal neadecvat, nelegitim.

Măsurile fiscale trebuiesc întreprinse asupra acestor contribuabili care efectuează activități economice ilicite, care nu-și declară operațiunile economice, nu asupra agenților economici de bună credință care sunt sancționați pentru faptă și pentru neîndeplinirea obligațiilor altor societăți.

În conformitate cu prevederile legii contabilității, facturile fiscale în discuție reprezintă documente justificative care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate, și nu rămân la aprecierea subiectivă a organului fiscal dacă îndeplinesc sau nu calitatea de document justificativ, aceste situații fac obiectul reglementărilor actelor normative în materie și trebuie luate în calcul în mod expres.

Legea contabilității nr. 82/1991 R, precizează că "orice operațiune economică efectuată se consemnează într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ și reflectă în tot realitatea operațiunilor contabile".

Din conținutul raportului de inspecție fiscală, rezultă că societatea a înregistrat în evidența contabilă facturile fiscale în discuție, astfel că, prin înregistrare au dobândit calitate de document justificativ.

Reclamanta nu datorează TVA întrucât bunurile achiziționate au fost folosite pentru operațiuni cu drept de deducere și au fost achiziționate pe bază de facturi fiscale care justifică TVA, astfel că, în conformitate cu aceste operațiuni a dedus în mod legal valoarea la care era îndreptățită, deoarece au avut la bază documente justificative.

Facturile fiscale folosite relațiile comerciale cu societățile " tip fantomă" îndeplinesc condițiile de fond și formă prevăzute de art. 155 alin. (5) din Codul fiscal și reprezintă în accepțiunea legii contabilității documente justificative.

La soluționarea recursului instanța de judecată trebuie să aibă în vedere și decizia C - 277/14, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, din care rezultă fără putință de tăgadă faptul că "neîndeplinirea de către furnizorul bunurilor a obligației de a declara, nu poate repune în discuție dreptul de deducere al destinatarului bunurilor livrate în ceea ce privește TVA-ul achitat pentru acestea", iar la baza acestor livrări trebuie să stea o factură care să cuprindă toate informațiile necesare identificării furnizorului persoană impozabilă, numele și adresa completă, bunurile livrate, cantitatea și natura bunurilor.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispozițiilor incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

"Nucleul dur " al argumentației judecătorului fondului, pe care se sprijină soluția pronunțată în cauză, aceea de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în contencios administrativ formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. este reprezentat de următoarele afirmații:

- esențial este dacă reclamanta a luat toate măsurile rezonabile aflate în puterea sa pentru a se asigura că operațiunile comerciale pe care le efectuează nu o determină să participe la o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, respectiv dacă aceasta știa sau trebuia să știe că operațiunile comerciale efectuate cu cele trei societăți comerciale partenere se constituie într-o fraudă privind TVA;

- concluzia primei instanțe este că S.C. A. S.R.L. ar fi trebuit și ar fi putut să știe despre comportamentul fiscal necorespunzător al S.C. E., printr-o simplă verificare a informațiilor existente de la oficiul registrului comerțului;

- reclamanta nu a putut dovedi realitatea achizițiilor efectuate de la societatea E. S.R.L., față de obiectul de activitate al acesteia din urmă, întrucât respectiva societate nu putea livra în mod legal materiale de construcții, având în vedere și neconformitățile invocate de pârâte în legătură cu iregularitățile identificate în facturi;

- reclamanta nu a fost în măsură, la solicitarea organelor de inspecție fiscală, să prezinte documente justificative în privința prestărilor de servicii efectuate de către S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., care să ateste necesitatea și realizarea respectivelor servicii (Devize de lucrări, bonuri de consum, procese-verbale de recepție).

Examinând argumentele prezentate de prima instanță, Înalta Curte observă că acestea reprezintă o preluare tale quale a susținerilor pârâților, fără ca judecătorul cauzei să facă el însuși un examen efectiv al argumentelor tuturor părților litigante și al elementelor probatorii ale cauzei. Astfel, instanța preia ideea susținută de organele fiscale, că, în speță, reclamanta nu a dovedit realitatea operațiunilor comerciale efectuate cu trei societăți comerciale parteneră, că sunt nereale achizițiile efectuate de la S.C. E. S.R.L. și că, de asemenea, nu a fost demonstrată necesitatea și realizarea serviciilor efectuate de către S.C. C. S.R.L., culpa reclamantei fiind relevata de lipsa documentelor justificative (devize de lucrări, bonuri de consum, procese-verbale de recepție), în condițiile în care, așa cum a arătat recurenta-reclamantă documentele societății, la momentul efectuării controlului, fusese ridicate de organele de anchetă penală. În aceste condiții, evident, nu se putea verifica în ce măsură reclamanta a participat sau nu la un circuit fraudulos al cărui obiectiv era încasarea necuvenită a taxei pe valoarea adăugată.

Cu toate acestea, instanța a achiesat la opinia organelor fiscale și a respins acțiunea ca neîntemeiată, cu toate că prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicitase proba cu expertiza contabilă, refuzată însă de judecătorul cauzei, și aceasta în condițiile în care era în discuție demonstrarea realității operațiunilor comerciale, precum și verificarea înscrisurilor deținute de reclamantă,sub aspectul satisfacerii sau nu a exigentelor noțiunii de "document justificativ".

În faza recursului, reclamanta a învederat că împotriva acesteia a fost declanșată o anchetă penală, că toate actele societății au fost ridicate de către organele de cercetare penală, astfel că nu au putut fi prezentate mai devreme, o copie a acestor înscrisuri fiind obținută de către lichidatorul judiciar după intrarea în insolvență a S.C. A. S.R.L.

În condițiile în care aceste înscrisuri nu se aflau la dosarul de fond, Înalta Curte a admis proba cu înscrisuri noi, potrivit art. 492 alin. (2) din C. proc. civ., reținând că despre înscrisurile în discuție se face vorbire în raportul de inspecție fiscală și în hotărârea pronunțată de către instanța de fond, că pe baza acestora se tinde la demonstrarea realității achizițiilor și a prestărilor de servicii efectuate în relația cu societățile partenere de afaceri despre care se susține de către instanța de fond că au fost implicate împreună cu reclamanta într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată.

Astfel, conform raportului de expertiză a întocmit în dosarul penal deschis reclamantei se confirmă că între reclamantă și S.C. E. S.R.L. a fost încheiat un contract de lucrări, nr. 64 din 30 septembrie 2011, că la dosarul cauzei penale există facturi, chitanțe și bonuri de consum prin care se probează achiziția de materiale de construcții de către S.C. E. S.R.L. de la societăți comerciale cunoscute pe piața din județul Buzău, prin care au fost achiziționate materiale de construcții, instalații, cherestea, beton, plasă sudată, cuie, cofrag, necesare executării contractului încheiat. De asemenea, se confirmă că reclamanta a solicitat și a obținut de la Primăria Buzău certificat de urbanism și autorizații de construire pentru un depozit de echipamente agroindustriale și birouri, și că aceste construcții au fost edificate, imobilele construite fiind înregistrate la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară dar și în evidențele Primăriei Buzău în vederea impozitării cu impozit pe clădiri, că plățile aferente facturilor emise de către E. au fost efectuate de către reclamantă prin virament bancar.

Nu ultimul rând, la pronunțarea soluției din prezenta cauză primă instanță a omis să ia în considerare jurisprudența Curții de justiție a Uniunii Europene, în special a hotărârii din 22 octombrie 2015 pronunțată în cauza C - 277/14.

În sus menționata decizie, Curtea de la Luxemburg a statuat că:

"Dispozițiile celei de a șasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, prin care nu i se recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent și că este imposibil să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepția cazului în care se stabilește, în raport cu elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere."

În soluționarea spetei, sunt deosebit de relevante paragrafele 50 și 53 ale respectivei hotărâri, judecătorul cauzei trebuind să analizeze dacă, în speță, se verifică ipotezele descrise în cele două paragrafe.

"(50) Este sarcina administrației fiscale care a constatat fraude sau neregularități comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonik, C-285/11, EU:C:2012:774, punctul 45, și Hotărârea LVK- 56, C-643/11, EU:C:2013:55, punctul 64)."

"(53) Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că dispozițiile celei de a șasea directive trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, prin care nu i se recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a TVA-ului datorat sau achitat pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent și că este imposibil sa se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepția cazului în care se stabilește, în raport cu elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționată era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere."

În raport de aspectele învederate anterior și de considerentele expuse de către instanța de fond, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., devenind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Se poate aprecia că textul legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Așa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar, în lipsa motivării, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare.

Căile de atac se exercită de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului subiectiv sau al interesului și ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situația în care hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanțe este legală, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În lipsa motivării, nici părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea hotărârii judecătorești și nici instanța de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm că, potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre analiză.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Cu alte cuvinte, motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

În cauza de față, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecății.

Astfel, instanța de control judiciar constată că prin considerentele sentinței recurate sunt reiterate apărările expuse în cuprinsul întâmpinării depuse de pârâtă, neexistând o convingere proprie a judecătorului cu privire la fondul cauzei.

În aceste condiții, instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a realizat o motivare proprie a soluției pronunțate, ceea ce echivalează cu nejudecarea fondului pricinii, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-și exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.

Instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la legalitatea și temeinicia actelor atacate.

Astfel, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze recurentei-reclamante dovada că susținerile și mijloacele de apărare pe care le-a invocat au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei și determină imposibilitatea instanței de recurs de a exercita controlul judiciar.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt și în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinței cu trimitere.

Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei, ceea ce presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Totodată, în raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să analizeze acțiunea reclamantei pe fond, în raport de temeiurile legale invocate, să valorifice toate apărările și susținerile părților și toate înscrisurile noi depuse la dosar de către ambele părți, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicție, respectiv să procedeze la o examinare pe fond a tuturor pretențiilor deduse judecății pe calea prezentei acțiuni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței nr. 44 din 18 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 decembrie 2019.