ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1555/2016

Decizia nr. 1555/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău, anularea Deciziei de impunere nr. F-MC 702 din 20 decembrie 2012 și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 20 decembrie 2012, emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații de plată în cuantum de 2.012.097 RON, reprezentând taxă pe valoarea adăugată, dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere, precum și anularea Deciziei nr. 155 din 25 mai 2013, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Buzău.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 131 din 21 mai 2014, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. SA, încadrând criticile formulate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

3.1. Instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.)

Recurenta susține că instanța de fond s-a substituit autorității fiscale, a făcut constatări proprii de natură fiscală, de competența autorităților administrației publice aflate în sfera puterii executive, depășind atribuțiile ce intră în sfera puterii judecătorești.

Astfel, prima instanță a constatat în mod greșit că reclamanta nu avea dreptul la deducerea TVA, raportat la disp.art. 141 alin. (2) lit. f) și art. 145 C. fisc.

Societatea a administrat dovada îndeplinirii disp.art. 141 alin. (3) raportat la prevederile art. 142 alin. (2) lit. f) din C. fisc., iar cu ocazia controlului fiscal s-a constatat îndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile legale, respectiv notificarea organului fiscal.

Recurenta mai susține că nu și-a întemeiat acțiunea în anularea actelor administrative fiscale pe disp.art. 141 alin. (3) și art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., deoarece aceste prevederi nu reprezentau temeiul juridic al neacordării dreptului de deducere.

Potrivit raportului de inspecție fiscală, suma de 1.456.031 RON reprezintă „taxa neadmisă la deducere aferentă contractului de achiziție bunuri imobile de la SC B. SRL, care reprezintă în fapt transfer de active și nu constituie livrare de bunuri în sfera de aplicare a TVA”.

Instanța de fond a încadrat operațiunea în ipoteza prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., respectiv operațiune scutită de taxă, reținând că notificarea prevăzută de art. 141 alin. (3) C. fisc. nu a fost prezentată, contrar propriilor constatări ale organului de control consemnate în raportul de inspecție fiscală, substituindu-se autorității fiscale.

3.2. Instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.)

Judecătorul fondului a înlăturat neacordarea dreptului de deducere raportat la disp. art. 127 alin. (7) C. fisc., apreciind că susținerile reclamantei sunt întemeiate, iar achiziția nu reprezintă un transfer de active, însă, în dezacord cu principiul disponibilității, a reținut că neacordarea dreptului de deducere se datorează nerespectării disp. art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., fără să pună în discuția părților calificarea juridică corectă.

3.3. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

Instanța de fond a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) și art. 141 alin. (3) C. fisc. și a încadrat operațiunea ca fiind „scutită de TVA”, deși vânzătorul B. SPRL optase în privința taxării cu TVA.

Dispozițiile art. 141 alin. (3) C. fisc. au fost aplicate în mod greșit și din perspectiva inexistenței notificării, deși organul de control a reținut depunerea/aducerea acesteia la cunoștința organului fiscal competent.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 28 ianuarie 2016.

II. Analiza motivelor de casare

Recursul este nefondat.

Criticile întemeiate pe disp.art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. nu sunt întrunite, avându-se în vedere că autoritatea fiscală a analizat operațiunea efectuată de recurenta-reclamantă atât din perspectiva dispozițiilor referitoare la transferul de active conținute de art. 128 alin. (7) C. fisc., cât și din aceea a încadrării tranzacției în ipoteza prev. de art. 142 alin. (2) lit. f) C. fisc., livrarea de bunuri.

Motivul de nelegalitate analizat privește intruziunea autorității judecătorești în sfera atribuțiilor autorității legislative sau executive, astfel cum acestea sunt definite de lege.

În speță, instanța de contencios administrativ are atribuția conferită de Constituție și lege de a analiza legalitatea actului administrativ fiscal dedus judecății în întregul său, hotărând asupra temeiurilor de fapt și de drept analizate în cuprinsul actului, fără a se realiza o „depășire a atribuțiilor puterii judecătorești”.

Prin acțiunea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. F-MC 702 din 20 decembrie 2012, a Raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 20 decembrie 2012 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 155 din 25 mai 2013.

Problema de drept care s-a pus în discuție în speță este calificarea operațiunii realizată de reclamantă, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia a preluat un imobil cu destinația de depozit și terenul aferent.

Recurenta-reclamantă, în motivarea acțiunii introductive a susținut că achiziția constituie livrarea de bunuri din punctul de vedere al TVA, fiind greșită teza organului fiscal în sensul că este vorba despre un transfer parțial de active, reglementat de disp. art. 128 alin. (7) din C. fisc.

Instanța de fond a analizat ambele ipoteze, astfel încât dreptul de dispoziție al părților, conținut de disp. art. 9 C. proc. civ., nu a fost încălcat.

Cadrul procesual determinat de către recurenta-reclamantă va cuprinde analizarea legalității actelor administrative fiscale a căror anulare s-a cerut, iar judecătorul s-a pronunțat asupra acestora fără să ofere o altă situație de fapt ori o altă calificare juridică a operațiunii, motiv ce conduce la neîntrunirea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În fine, ultima critică formulată de recurentă cu privire la sentința atacată, ce se încadrează la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este de asemenea nefondată.

Din actele dosarului, rezultă că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor impuse de disp. art. 141 alin. (3) C. fisc., respectiv nu a depus la dosar notificarea de către vânzător a organului fiscal teritorial privind opțiunea de taxare pentru vânzarea imobilelor în discuție, aceasta urmând să fie analizată de către instanța de judecată în scopul valorificării înscrisului în proces.

Mențiunea făcută în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nu acoperă obligația depunerii dovezii care nu a fost îndeplinită nici în fața instanței de recurs.

Organul fiscal la rândul său nu a oferit o analiză a acestui document, ci a preluat susținerile contribuabilului în legătură cu opțiunea pentru taxare a furnizorilor, iar scrierea între paranteze a faptului că „notificările au fost prezentate în copie în timpul verificării” nu este concludentă din punctul de vedere al cerințelor dispozițiilor art. 141 alin. (3) C. fisc.

Față de acestea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA, prin administrator judiciar C. și Asociații IPURL împotriva Sentinței nr. 131 din 21 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2016.

Procesat de GGC - LM