ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 418/2017

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău, anularea Deciziei de impunere nr. x/20.12.2012 și a Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 20.12.2012, emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații de plată în cuantum de 2.012.097 RON, reprezentând taxă pe valoarea adăugată, dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere, precum și anularea Deciziei nr. 155/25.05.2013, emisă de D.G.F.P. Buzău. Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 131 din data de 21 mai 2014, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

Hotărârea instanței de recurs Împotriva sentinței menționate a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ. a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea cauzei pe fond și admiterea cererii de chemare în judecată. Prin decizia nr. 1555 din 19 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat recursul declarat de S.C. A. S.A., prin administrator judiciar B. și C. împotriva sentinței nr. 131 din 21 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a constatat că autoritatea fiscală a analizat operațiunea efectuată de recurenta-reclamantă atât din perspectiva dispozițiilor referitoare la transferul de active conținute de art. 128 alin. (7) Codul fiscal, cât și din aceea a încadrării tranzacției în ipoteza prevăzută de art. 142 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, livrarea de bunuri. În speță, instanța de contencios administrativ are atribuția conferită de Constituție și lege de a analiza legalitatea actului administrativ fiscal dedus judecății în întregul său, hotărând asupra temeiurilor de fapt și de drept analizate în cuprinsul actului, fără a se realiza o "depășire a atribuțiilor puterii judecătorești". Prin acțiunea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/20.12.2012, a Raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 20.12.2012 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 155/25.05.2013. Problema de drept care s-a pus în discuție în speță este calificarea operațiunii realizate de reclamantă, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia a preluat un imobil cu destinația de depozit și terenul aferent. Recurenta-reclamantă, în motivarea acțiunii introductive a susținut că achiziția constituie livrarea de bunuri din punctul de vedere al T.V.A., fiind greșită teza organului fiscal în sensul că este vorba despre un transfer parțial de active, reglementat de disp. art. 128 alin. (7) Codul fiscal. Instanța de fond a analizat ambele ipoteze, astfel încât dreptul de dispoziție al părților, conținut de dispozițiile art. 9 C. proc. civ., nu a fost încălcat. Cadrul procesual determinat de către recurenta-reclamantă a cuprins analizarea legalității actelor administrative fiscale a căror anulare s-a cerut, iar judecătorul s-a pronunțat asupra acestora fără să ofere o altă situație de fapt ori o altă calificare juridică a operațiunii. Instanța de recurs a constatat, de asemenea, că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor impuse de dispozițiile art. 141 alin. (3) Codul fiscal, respectiv nu a depus la dosar notificarea de către vânzător a organului fiscal teritorial privind opțiunea de taxare pentru vânzarea imobilelor în discuție, aceasta urmând să fie analizată de către instanța de judecată în scopul valorificării înscrisului în proces. Mențiunea făcută în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nu acoperă obligația depunerii dovezii care nu a fost îndeplinită nici în fața instanței de recurs. Organul fiscal la rândul său nu a oferit o analiză a acestui document, ci a preluat susținerile contribuabilului în legătură cu opțiunea pentru taxare a furnizorilor, iar scrierea între paranteze a faptului că "notificările au fost prezentate în copie în timpul verificării" nu este concludentă din punctul de vedere al cerințelor dispozițiilor art. 141 alin. (3) Codul fiscal.

Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1555 din 19 mai 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar B. și C. a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 pct. 2 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii și rejudecarea recursului, în sensul admiterii acestuia și a cererii de chemare în judecată. În motivarea căii de atac exercitate, contestatoarea a arătat că instanța de recurs a reținut, în mod eronat că reclamanta nu a făcut dovada depunerii notificării privind opțiunea de taxare a operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, deși la dosar se regăsea notificarea nr. x/3.02.2011. Omițând a lua în considerare notificarea sus-menționată la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța a săvârșit o eroare materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. A apreciat contestatoarea că această eroare este determinantă/esențială pentru soluția pronunțată, deoarece notificarea privind opțiunea de taxare dovedește faptul că operațiunea de vânzare-cumpărare consemnată de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2010 de D. și Asociații nu era o operațiune "scutită de T.V.A." Atât instanța de fond, cât și cea de recurs au reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 141 alin. (2) lit. f) și art. 141 art. 3 Codul fiscal și au încadrat operațiunea în discuție ca fiind "scutită de T.V.A.", deși vânzătorul optase în privința taxării cu T.V.A., aspect menționat chiar în raportul de inspecție fiscală. Contestatoarea a concluzionat că aspectele invocate reprezintă o eroare materială, de fapt, care a determinat pronunțarea de către instanța de recurs a unei soluții greșite față de actele existente la dosar.

Apărările formulate de intimate Intimatele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău au depus concluzii scrise, respectiv întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare și menținerea soluției pronunțate de instanța de recurs. În privința excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru motivele expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform căruia: "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când …. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale." Motivele contestației în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale. Ipoteza textului invocat de contestatoare vizează numai erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de "eroare materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greșeala instanței de recurs trebuie să fie una de fapt și nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu demonstrează existența unor erori materiale care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care au în vedere o greșeală materială evidentă în legătură cu aspecte formale ale judecății, un "defect fundamental", de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Instanța de control judiciar a analizat recursul promovat pe baza probelor administrate, a făcut aprecieri asupra acestora, a interpretat dispozițiile legale incidente și le-a aplicat situației concrete în care s-a aflat societatea contestatoare. Din examinarea motivelor contestației în anulare, redate detaliat la pct. 3 al prezentei decizii, în cuprinsul cărora sunt reiterate și argumente expuse în fața instanțelor de fond și de recurs, Înalta Curte constată că aspectele invocate nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială", întrucât, în realitate, contestatoarea tinde să obțină o reapreciere a probelor și o rejudecare a recursului, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare. O nouă apreciere a fondului cauzei contravine normelor procedurale interne, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluționat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată. Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29.07.2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26.01.2006, etc). Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată. PENTRU ACESTE MOTIVE,