ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4122/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16.02.2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea Deciziei de impunere din 30 iunie 2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2014, precum și a Deciziei nr. 254 din 28 august 2014, prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-GR 158 din 30 iunie 2014, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2014 de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, pentru suma totală de 58.826.528 RON.

Prin sentința civilă nr. 1675 din 11 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei de impunere din 30 iunie 2014, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2014, invocată de pârâta D.G.R.F.P. Ploiești prin A.J.F.P. Giurgiu;

- a respins capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. F-GR 158 din 30 iunie 2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2014, formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca inadmisibil, și

- a respins capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 254/28.08.2014, formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiat.

Împotriva sentinței civile nr. 1675 din 11 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând ca temei în drept al demersului său procesual dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a susținut că soluția instanței de fond de a aprecia ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. F-GR 158 din 30 iunie 2014, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.06.2014, este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în cauză, contestația administrativă împotriva actelor administrativ-fiscale nu a fost soluționată conform art. 216 Cod procedură fiscală, printr-o decizie de admitere sau respingere, organul fiscal competent pronunțându-se în temeiul art. 214 Cod procedură fiscală, prin Decizia nr. 254 din 28 august 2014, în sensul suspendării soluționării contestației.

Recurenta reclamantă a arătat că, în adevăr, instanța de fond a argumentat soluția de suspendare a contestației adoptate de organul fiscal prin raportare la Deciziile Curții Constituționale nr. 1173/2008, nr. 1237/2008 și nr. 95/2011 considerând că nu se încalcă prezumția de nevinovăție, însă nu s-a pronunțat cu privire la susținerea sa în sensul că, aceleași decizii ale Curții Constituționale menționează și argumentează chiar pentru prima dată, posibilitatea legală a contribuabilului, că în ipoteza suspendării contestației administrative în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, aceasta să poată contesta pe cale judecătorească actul administrativ fiscal.

Printr-o critică distinctă recurenta reclamantă a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins ca nefondat capătul de cerere privind nelegalitatea Deciziei nr. 254 din 28.08.2014, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate.

Măsura suspendării soluționării contestației administrative este o măsură luată într-o situație de excepție, iar cenzura instanței trebuie să vizeze nu numai îndeplinirea formală a existentei sesizării penale, fiind absolut necesar ca instanța să analizeze oportunitatea unei astfel de măsuri și raportat la susținerile contribuabilului și față de probele administrate nemijlocit în fața instanței.

Control judecătoresc este cu atât mai mult obligatoriu pentru instanță cu cât dispozițiile art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 arată că în situațiile existente prevăzute la lit. a) și b) "Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei", o atare măsură fiind deci o facultate, o posibilitate și nu o obligație condiționată de îndeplinirea uneia dintre cele două condiții.

Suspiciunile organului fiscal nu au fost determinate de vreo acțiune sau inacțiune a reclamantei, ci au fost generate de imposibilitatea de identificare a societăților comerciale de la care au fost achiziționate produsele la momentul efectuării controlului, respectiv la un interval mare de timp față de data la care au fost achiziționate. În cazul în care produsele înregistrate de reclamantă ar fi fost fictive nu s-ar fi putut face, mai departe, livrări către partenerii comerciali cum ar fi B., C.

Singura suspiciune reală identificată în motivarea Deciziei contestate este aceea de evaziune fiscală stabilită în sarcina foștilor parteneri comerciali în sensul că au realizat venituri și nu le-au evidențiat în actele contabile, respectiv infracțiunea prevăzută la art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, însă această infracțiune nu este imputată reclamantei și nici nu poate fi transferată responsabilitatea asupra faptelor către aceasta.

În ceea ce privește prezumția de nevinovăție, recurenta-reclamantă a arătat că în mod tendențios organele de inspecție fiscală au invocat "precizările DIICOT - Biroul Teritorial Giurgiu din Ordonanța nr. 123D/P/2010 din data de 26.04.2013 în sensul că reprezentanții S.C. A. S.R.L. fac parte dintr-un grup infracțional ce a coordonat activitatea mai multor firme fantomă și au ca scop sustragerea de la plata TVA-ului și disimularea provenienței ilicite a sumelor reprezentând TVA neachitat bugetului de stat".

Dosarul penal nr. 123D/P/2010 în care a fost emisă Ordonanța din 26.04.2013 este numai în faza de urmărire penală, administrarea probelor este în derulare, iar folosirea într-un control administrativ fiscal a indiciilor care au condus la începerea urmăririi penale nu este doar nelegală ci încalcă și dispozițiile art. 11 din C. proc. pen.

În fine, cu privire la dosarul penal nr. 123D/P/2010, recurenta-reclamantă a arătat că în cadrul acestuia s-a efectuat o expertiză contabilă prin care s-a stabilit că nu există prejudiciu în sarcina societăților comerciale care au avut aceiași asociați și administratori ca și asociații contribuabilului din prezenta cauză - S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a considerat că niciunul dintre argumentele prezentate de instanța de fond nu este legal deoarece hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 214 din O.G. nr. 92/2003 în sensul că nu s-a analizat cauza pe fond sub aspectul soluției opționale de suspendare a procedurii administrative, astfel că a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, apreciată ca fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 17 noiembrie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 02 martie 2017, față de obiectul pricinii, contestație act administrativ, s-a considerat de toți membrii completului de filtru că se impune ca recursul să fie soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) sau (6) din C. proc. civ., motiv pentru care s-a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte, reverificând probatoriul administrat, față de conținutul prevederilor legale aplicabile, apreciază că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Analiza punctual motivele de recurs cu care a fost investită, Înalta Curte constată că printr-un prim set de critici întemeiate pe prevederile art. 488 pct. (8) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond în mod neîntemeiat a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. 158 din 30 iunie 2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. F-GR-137 din 30.06.2014, susținând, în esență, că în cauză a fost îndeplinită procedura administrativă, apreciată ca fiind obligatorie prin sentința atacată.

Recurenta a învederat că prin deciziile date, chiar Curtea Constituțională a reținut, în ipoteza suspendării soluționării contestației administrative, în baza art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., că pot fi contestate pe cale judecătorească actele administrativ-fiscale, dreptul părții de a se adresa instanței de contencios administrativ fiind legitimat în mod expres de art. 205 alin. (1) Cod procedură fiscală, indicând și că instanța de fond nu s-a pronunțat de fapt asupra susținerilor sale, în ceea ce privește incidenta acestora, în contextul existentei unei decizii de soluționare a contestației administrative.

Aceste critici nu sunt întemeiate și ca atare nu pot fi primite, Înalta Curte constatând, contrar celor arătate de recurenta-reclamantă că judecătorul fondului a analizat susținerile tuturor părților cauzei, în contextul factual dat și prin raportare directă la prevederile legale aplicabile dar și la deciziile relevante ale Curții Constituționale

Se remarcă astfel că prima instanță, prin raportare efectivă la considerentele expuse de Curtea Constituțională în câteva dintre deciziile al căror conținut a fost parțial redat chiar în cuprinsul hotărârii, a reținut în mod corect că în privința actului administrativ fiscal este necesară parcurgerea procedurii administrative reglementată în art. 205 C. proc. fisc., o atare contestație având caracterul recursului prealabil și neputând fi confundată cu jurisdicțiile administrative.

Instanța de fond a examinat totodată, în mod judicios, variatele ipoteze în ceea ce privește modalitatea în care organul fiscal competent se pronunță în cursul acestei proceduri administrative prealabile, tocmai prin raportare la considerentele Deciziei nr. 95/2011 a Curții Constituționale, ajungând la concluzia pe care instanța de control judiciar o apreciază ca fiind corectă, în sensul ca excepția de inadmisibilitate a acțiunii în ceea ce privește anularea deciziei de impunere nr. 158 din 30 iunie 2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. F-GR 137 din 30 iunie 2014 se impune a fi admisă întrucât instanța de contencios administrativ poate fi investită numai cu judecarea unei acțiuni îndreptate împotriva unei soluții fiscale administrative, efectivă, și numai într-un atare context procesual va putea examina și actele administrative care au stat la baza emiterii deciziei in contestația administrativă.

Cum în cauză, neîndoielnic, prin Decizia nr. 254 din 28 august 2014, nu a fost efectiv soluționată contestația formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, stabilite de inspecția fiscală nr. F-GR 158 din 30 iunie 2014, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2014 de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, pentru suma totală de 58.826.528 RON, dispunându-se suspendarea soluționării acesteia, și instanța de control judiciar, în acord cu practica sa consolidată în această materie apreciază că este legală și deplin întemeiată soluția dată de instanță pe acest prim capăt de acțiune, parcurgerea procedurii de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale reglementată în codul de procedură fiscală constituind o condiție de exercitare a dreptului la acțiune a cărei neîndeplinire atrage inadmisibilitatea acesteia, raportat și la dispozițiile art. 218 alin. (2) Cod procedură fiscală.

Acesta este și sensul considerentelor deciziilor Curții Constituționale la care a făcut referiri consistente și prima instanță, neputându-se reține, astfel cum a susținut recurenta, că dreptul său de a se adresa direct instanței de contencios administrativ, în ipoteza suspendării soluționării contestației administrative este legitimat în mod expres de art. 205 alin. (1) C. proc. fisc.

Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și motivele de recurs înfățișate de recurenta-reclamantă în ceea ce privește legalitatea și temeinicia Deciziei nr. 254 din 28.08.2014 emisă de intimata ANAF-DGSC, prin care, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate de recurenta reclamantă împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-GR 158 din 30 iunie 2014, până la soluționarea sesizării penale formulate de organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Giurgiu, transmisă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, cu adresa din 14 august 2014.

Reevaluând probatoriul administrat în cauză în contextul propriului demers de analiză a criticilor recurentei reclamante, înfățișate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanța de fond, printr-o motivare cuprinzătoare și convingătoare, în mod corect a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de Procedură Fiscală, apreciind astfel ca fiind legală decizia organului fiscal de suspendare a soluționării contestației administrative a societății reclamante pentru suma totală de 58.826.528 RON.

Astfel, contrar celor arătate în cererea de recurs, instanța de control judiciar reține că judecătorul fondului a analizat în mod efectiv îndeplinirea în cauză a condițiilor legale prevăzute în textul de lege sus indicat, pentru a se dispune măsura suspendării soluționării contestației administrative, ajungând în mod corect la concluzia că autoritatea fiscală competentă a emis o decizie motivată, în fapt și în drept, prin care a dispus o atare măsură.

În esență, s-a făcut referire la constituirea unui grup infracțional ce-a coordonat activitatea mai multor firme fantomă în scopul sustragerii de la plata TVA-ului și disimularea provenienței ilicite a sumelor reprezentând TVA, neachitate bugetului de stat.

Organele de inspecție fiscală au evidențiat și împrejurarea că nu a putut fi verificată realitatea și legalitatea achizițiilor întrucât în urma verificărilor încrucișate s-a constatat că majoritatea furnizorilor nu au fost găsiți la sediul declarat, erau declarați inactivi, nu au depus declarații informative privind TVA sau alte impozite și taxe, respectiv nu au declarat sau au declarat numai parțial livrările efectuate pentru care se află în cercetări penale.

Raportat la conținutul sesizării penale formulate de organele fiscale împotriva reprezentanților societății reclamante, ce vizează indicii cu privire la posibila săvârșire a unei infracțiuni de evaziune fiscală, și în opinia instanței de control judiciar între stabilirea realității operațiunilor de achiziții de bunuri, respectiv stabilirea obligațiilor fiscale de plată contestate și stabilirea caracterul infracțional al pretinselor fapte săvârșite există o strânsă interdependenta care justifică suspendarea soluționării contestației administrative, în sensul dispus.

În fine, Înalta Curte are în vedere, în soluționarea recursului de față, și probatoriul suplimentar administrat în această etapă procesuală, cu referire directă la adresa din data de 04.12.2017 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române - Inspectoratul de Poliție Județean Giurgiu- Serviciul de Investigare a Criminalității Economice, prin care se comunică reprezentantului legal al societății recurente împrejurarea că, IPJ Giurgiu - Serviciul de Investigare a Criminalității Economice efectuează cercetări în dosarul penal cu nr. x/2016, aflat în supravegherea Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, cu privire la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 de către reprezentanții S.C. "A." S.R.L, la finalizarea cercetărilor dosarul urmând a fi înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu cu propunere legală, confirmându-se astfel existența și continuarea cercetărilor penale.

Așadar, raportat la întreg probatoriul existent la dosar, instanța de recurs apreciază că, în mod corect a reținut judecătorul fondului îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de Procedură Fiscală, potrivit cărora organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indicilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, nefiind probată nici in etapa soluționării recursului pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 11 din C. proc. pen., simplele susțineri ale recurentei pe acest aspect nefiind în mod evident suficiente.

Și în ceea ce privește condiția referitoare la existența raportului de dependență între faptele cu privire la care a fost sesizat organul de urmărire penală și soluționarea contestației administrative, Înalta Curte reține că s-a demonstrat în cauză existența respectivei legături, necesare, care să justifice suspendarea soluționării contestației administrative, adresa din data de 04.12.2017 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române - Inspectoratul de Poliție Județean Giurgiu- Serviciul de Investigare a Criminalității Economice, sus-menționată, în completarea probelor deja existente la dosar fiind deopotrivă apreciată ca elocventă.

Pentru toate considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicata va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L., prin lichidator judiciar F. SPRL - Filiala Călărași împotriva sentinței civile nr. 1675 din 11 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 decembrie 2017.