ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3871/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 mai 2014, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ploiești, a solicitat anularea deciziei de impunere nr. F-GR 34 din 18 februarie 2014, a Raportului de inspecție fiscală nr. F-GR 29 din 18 februarie 2014 și a Procesului-verbal din 20.02.2014, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare înregistrată la data de 07 iulie 2014, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în contradictoriu cu care a solicitat anularea deciziei nr. 143 din 21 mai 2014 prin care s-a decis suspendarea soluționării contestației pe care a formulat-o împotriva deciziei de impunere nr. F-GR 34 din 18 februarie 2014.

Prin sentința civilă nr. 673 din 11 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere din acțiunea introductivă și a respins, ca inadmisibile, aceste capete de cerere formulate de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ploiești. De asemenea, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere din cererea completatoare formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Împotriva sentinței nr. 673 din 11 martie 2014, reclamanta A. SRL a formulat apel, criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea atacată, solicitând admiterea căii de atac formulate, anularea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea cercetării fondului cauzei, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În esență, recurenta-reclamantă apreciază că instanța fondului a dat o interpretare eronată prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , coroborate cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Pornind de la o premisă greșită în soluționarea cererii de chemare în judecată, prima instanță a concluzionat greșit că doar deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate în contencios administrativ, nu și celelalte acte administrativ-fiscale.

Recurenta-reclamantă apreciază că sentința de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 21 și 52 din Constituția României, art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră și garantează dreptul liberului acces la justiție.

S-a susținut, de asemenea, că hotărârea atacată este neîntemeiată cu privire la soluția dată asupra cererii completatoare, prima instanță raportându-se la argumentul general conform căruia penalul ține în loc. civilul, fără a analiza în concret obiectul plângerii penale, respectiv legătura dintre sesizarea penală și criticile a căror analiză făcea obiectul plângerii administrative.

Prin cererea precizatoare înregistrată la data de 13 aprilie 2016, recurenta-reclamantă a învederat instanței de judecată că înțelege să îndrepte eroarea materială cu privire la denumirea căii de atac, în sensul că aceasta reprezintă cerere de recurs, și nu cerere de apel, temeiul de drept fiind dat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27 august 2015, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat, în principal, excepția nulității căii de atac a apelului, raportat la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, care permit atacarea numai cu recurs a hotărârilor pronunțate în contencios administrativ. În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 aprilie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 26 octombrie 2016, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității căii de atac a apelului și a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a recursului.

La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2017, recurenta-reclamantă, prin avocat, a învederat că față de societatea A. SRL s-a deschis procedura de insolvență, depunând înscrisuri doveditoare, motiv pentru care instanța de recurs a dispus acordarea unui nou termen de judecată, pentru când recurenta-reclamantă a fost citată prin administrator judiciar, cu mențiunea de a preciza stadiul procedurii insolvenței, dacă a fost numit un administrator special și dacă acesta păstrează dreptul de administrare.

Prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 februarie 2017, administratorul judiciar al recurentei-reclamante, B. IPURL, a precizat că procedura insolvenței este în curs de desfășurare, iar în cauză nu a fost desemnat un administrator special.

Totodată, prin cererea înregistrată la data de 22 martie 2017, apărătorul ales al recurentei-reclamante, avocat C., a învederat instanței de recurs că mandatul său de reprezentare nu a fost confirmat de administratorul judiciar al recurentei.

Prin încheierea de ședință din data de 22 martie 2017, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului declarat de reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar B., în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că niciuna dintre părți, deși legal citate, nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și nici nu a solicitat în scris judecarea cauzei în lipsă.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate excepția de perimare, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 416 alin. (1) și (2) C. proc. civ.:

"

(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță."

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.:

"

(1) Judecătorul va suspenda judecata: 2. Când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă."

Înalta Curte constată că, la termenul de judecată din data de 25.01.2017, observând dovezile depuse la dosar cu privire la deschiderea procedurii insolvenței față de recurenta-reclamantă A. SRL, instanța a acordat un nou termen de judecată, pentru data de 22 martie 2017, solicitând recurentei-reclamante, prin administrator judiciar, să precizeze stadiul procedurii insolvenței, dacă a fost numit un administrator special și dacă acesta păstrează dreptul de administrare

La termenul de judecată astfel acordat, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, având în vedere lipsa părților, legal citate, la strigarea pricinii, precum și nedepunerea la dosar a unei cereri scrise de judecare în lipsă.

Încheierea de ședință din data de 22 martie 2017 reprezintă ultimul act de procedură efectuat în cauză, de la această dată începând să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ., termen care s-a împlinit la data de 22 septembrie 2017.

Înalta Curte reține și faptul că în cauză nu a fost formulată de către părți, înăuntrul termenului de perimare, nicio cerere de redeschidere a procesului, potrivit art. 415 pct. 2 C. proc. civ., nu s-a mai îndeplinit niciun act de procedură și nu subzistă vreunul din cazurile în care actul de procedură trebuia înfăptuit din oficiu de către instanța de judecată. De asemenea, nu subzistă vreun motiv de suspendare a cursului perimării, din cele prevăzute de art. 418 C. proc. civ.

În consecință, față de lipsa de diligență a părților, care a condus la rămânerea cauzei în nelucrare pentru o perioadă mai mare de 6 luni, Înalta Curte constată intervenită sancțiunea perimării recursului, potrivit dispozițiilor art. 420 și art. 421 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția perimării.

Constată perimat recursul declarat de reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar B. IPURL, împotriva sentinței civile nr. 673 din 11 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare la completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 decembrie 2017.